Palencia – acea frumoasă necunoscută

TIPĂREȘTE

(Veți vedea mai târziu de unde vine titul articolului)

Palencia? Ce Palencia, bre? Poate vrei să zici Valencia…

Asta a fost reacția mea atunci când am auzit pentru prima data de acest oraș spaniol. Eram de câteva zile în peninsulă si habar n-aveam de existența lui. Ei bine, da: se numește Palencia și este reședință de județ, care și el are același nume. Am ajuns de mai multe ori acolo, mai ales în primii mei ani aici, când jobul mă cam purta pe străzile Palenciei cel puțin o dată pe lună. Dar nu mai fusesem de mult timp. Și s-a nimerit să fie cu nepoțica – avea doar vreo-trei patru luni, iar mamă-sa avea treabă în oraș – cam tot cam atunci când am fost și la Carrion de los Condes (vezi impresii). Și Palencia tot pe malul Carrionului se află (alt mal decât cel al localității de mai sus;)). Ca să știți despre ce zonă vorbim aproximativ: de la Valladolid sunt 47 km., nu mai mult, ambele fiind cele două capitale de provincia cel mai apropiate între ele din toată Spania. Are până într-o sută de mii de locuitori, deci cam la jumătate cât Piteștiul meu.

Deși sunt tentată ca întotdeauna să vă vorbesc și de toponimie și simboluri, o să mă abțin și o să mă rezum, urmând ordinea fotografiilor, la a vă reda plimbarea noastră din acea zi, în echipă de mătușică cu adidași în picioare, cam speriată de cum urma să reacționeze/să se poarte nepoțica din cărucior, pentru că încă nu ne cunoșteam prea bine, dar cu liniștea că nu era un oraș mare și oricând mă puteam întoarce fuga fuga în Plaza Mayor, unde se afla vaca lechera (nu vă traduc, că oricum înțelegeți sigur simbolul). Doar în caz de nevoie. De fapt, trăgeam nădejdea că cea mică va adormi în legănatul și zdrăgnănitul căruțului, și așa puteam și eu să mă plimb pe străzile pe unde nu mai fusesem de mult. Vreți să știți ce a ieșit? Pe cai.

Am pornit, deci, din Plaza Mayor din Palencia, de patru secole vechime, și pe care am putut s-o fotografiez în liniștea dimineții însorite de început de august. De altfel, nu am vrut să las plimbarea pentru mai târziu tocmai din motive de temperaturi mai ridicate. Pe unul din laterale tronează clădirea Primăriei (unde am și reușit să intru un pic, cerând voie paznicului să mă lase la toaletă s-o schimb pe cea mică – și bebelușii dau avantaje câteodată), celelalte trei părți având colonade care seamănă cu cele de pe Calle Mayor, unde vom ajunge imediat. În centru e o statuie, cum altfel? Monumentul dedicat lui Berruguete, cine-o fi și ăla? , vă veți întreba pe bună dreptate. Un sculptor faimos de pe la 1500, strâns legat de Valladolid, Avila, Burgos și Palencia. Eu îl cunosc destul de binișor de la Muzeul Național de Sculptură din Valladolid;).

Împingând la căruț, am ieșit imediat pe frumoasa Calle Mayor, coloana vertebrală a orașului, de care palentinii sunt foarte mândri. Are o mulțime de magazine pe o parte și pe alta, dar și multe din monumentele civile cele mai frumoase din Palencia. Să zicem că încă păstrează spiritul, esența și arhitectura burgeziei palentine de acum un secol-două. Are aproape un kilometru lungime (nouă sute de metri, ca să fim mai exacți) și parterele edificiilor sunt columnadele splendide de care vorbeam mai sus, doar pe partea cu numere pare și la parterul clădirii Cazinoului din Palencia (pe partea celalată). Tot aici găsim și o mulțime de magazine familiale cu tradiție din tată în fiu, pe care le recunoaștem după firma neagră cu litere aurii. Noroc că nu erau deschise încă la ora aia, că două femei la plimbare pe o stradă cu multe magazine… reprezintă danger-danger pentru buzunar, chit că una nu are decât câteva luni… ;) (mai bine chiar, că nu se ciondănesc pe culori și modele). Și, deși de-a lungul timpului s-au mai construit și clădiri mai moderne și mai kitchuiste (dați-mi voie să fiu terminolog, vorba lu fi-miu), linia generală redă perfect imaginea burgheză a sec. nouăsprezece.

Bun. Dăm repede de Biroul de Turism, intrăm frumușel, îmi iau o hartă unde mi se însemnează cele mai importante obiective, toate prin împrejurimi mai puțin a treia statuie ca mărime a lui Iisus după cea de la Rio și cea din Polonia, și purcedem la drum. Vreau să văd statuia închinată femeii palentine, citisem că stârnise destulă polemică la momentul respectiv, fiind considerată prea modernă și... cam rontunjoară. Aproape ajungem și nepoțica dă semne de... nerăbdare. Mă rog, așa vreau eu să cred. Altele sunt semnele ei. Și eu încă nu-i înțeleg limba, of, Doamne. Vreo bibi? Strâmbătură. Ai făcut caca? Strâmbătură și oaaa, oaaa... Las statuia și fuguța-fuguța înapoi în Plaza Mayor, unde rezolvăm situația, pentru că marea problemă nu era decât o criză de „mamită”. Încerc să memorez tonalitatea oaaaului, pentru data viitoare, și pornim din nou la drum.

Nu mai ajungem la statuia cu pricina, în schimb vedem alte două: întâi statuia închinată femeii prăjitoare de castane (de la Castañera) , care aici este, toamna, o figură foarte prezentă pe străzi și chiar și-n centre comerciale; autorul este un sculptor orb, ceea ce nu înseamnă absolut nimic din punct de vedere artistic, dimpotrivă. M-a amuzat faptul că pe plăcuță numele primarului la putere la vremea respectivă este scris cu litere mai mari decât cel al sculptorului!! Dorințe de grandomanie? Perhaps.

Cea de-a doua statuie este cea a femeii care cară apă (a la Aguadora) , o statuie de bronz așezată pe un piedestal de granit roz care reprezintă o țărancă ce cară un ulcior cu apă. Exact în spatele ei se află două biserici: San Francisco și Nuestra Señora de la Soledad.

Ținta mea principală era catedrala. Și rapid îmi vine o idee genială: mergem întăi la râu, la o plimbare relaxantă, așa adoarme fata, și apoi pot intra și eu liniștită în catedrală. Palencia este orașul spaniol cu cea mai mare suprafață acoperită de grădini și parcuri (raportată la suprafața totală) din toată Spania, deci avem pe unde ne plimba. Fiind foarte aproape, am ales zona dintre Puentecillas (pod de origine romană, reformat în sec. șaisprezece;), cel mai emblematic, ca să zic așa, și mai cunoscut din tot orașul) și care mie mi-a plăcut mult de tot și Puente Mayor, construit ceva mai târziu, prin sec. paisprezece, he, he... Zona este tare plăcută, verde și liniștită. M-am uitat cu nepoțica la rațe, mă rog, e un fel de-a spune, ea nu știa încă de oau-oau, cum le zice acum la animale. Oricum, oricât am plimbat-o și-am răsplimbat-o, n-a vrut să inchidă nicio jumătate de ochi. Da, a stat foarte linștită în căruțul ei, n-a scos niciun sunet deranjant, așa că m-am liniștit și am pornit-o vesel spre catedrală.

În drum spre aceasta, trecem pe lângă o altă biserică, și nu pot să nu zâmbesc gândindu-mă la numele pe care spaniolii sau hispanii în general i le dau Fecioarei. E una singură, dar ei îi pun nume ca și cum ar exista mii de fecioare. Iglesia de Nuestra Señora de la Calle (sau de la Compañía), adică a Doamnei noastre de pe Stradă. Știu că veți zâmbi. Nu, nu e vorba de o fecioară care nu are casă, ci de una care e apropiată de lumea de rând (reprezentată prin cuvântul „stradă”). Ce-mi place e că, da, orașul e mic și mai puțin cunoscut de turiștii străini, dar are panouri din loc în loc, și aici, lângă biserică, găsesc unul care îmi spune că următorul obiectiv este Muzeul de Arheologie, sau Casa del Cordón. Indicațiile sunt simplu de urmat și ajung imediat și acolo, mirându-mă și bucurându-mă în continuare că cea mică e cuminte foc. Turistă o fac de meserie, îmi propun. Muzeul, în care nu intru, este singura clădire civilă veche de câteva secole care încă stă în picioare. Veți vedea în poze cordonul cu pricina.

Am fost încântată să trec și pe lângă biserica San Miguel, unde se spune că s-a căsătorit marele Cid Campeador. Este vorba totuși de o legendă, cine știe de unde o veni, pentru că nu se potrivesc datele: Cidul a murit în 1099, iar biserica a fost construită în sec. doisprezece. Probabil că nunta a avut loc în templul aflat pe același loc înainte de construirea bisericii cele noi.

Uite că ajungem și la Catedrală. Santa Iglesia Catedral Basílica de san Antolín este o biserică de proporții uriașe, are peste o sută de metri lungime, vreo cincizeci lățime și peste patruzeci înălțime (ca să vă faceți o idee Notre Dame are puțin peste treizeci). Este închinată martirului Sf. Antolin, patronul orașului, ale cărui relicvii se află în acest templu (o parte din ele, de fapt). Catedrala este numită și La bella desconocida, Frumoasa Necunoscută, de aici titlul articolului. Intru eu frumușel cu cei doi euro în mână, trec de ușa cea grea și pupilele mi se măresc de uimire văzând dimensiunile pe interior. Știți cum e, vezi ceva mare pe afară, dar când intri parcă e altfel. Dau să plătesc măicuței aflată la intrare și... oaaaau, oaaaau. Ce-ai bre, Zoițo? Oaaau, oaaau, răspunde Zoița, nepăsătoare la nedumerirea mea. Măicuța îmi zâmbește îngăduitor, eu deja mă simt centrul atenției în imensitatea de coloane și cu ecoul oaaau-lui care se auzea în toate colțișoarele. Îi fac un semn măcuței și ies din templu. Zoe tace. Ufff, zic, hai că cine știe ce-o fi avut... Intrăm din nou, dau să plătesc și... oaaaau, oaaau... Măicuța nu știe dacă să zică ceva, iar eu iau deja hotărârea: catedrala o voi vizita data viitoare.

În piața amplă unde se află imensa biserică sunt două monumente. Zoe tace acum, ba chiar mi se pare că are și un zâmbet așa, ștrengăresc și un pic ironic în colțul gurii. Probabil doar mi se pare. Estatua a la Inmaculada Concepción, închinată – cum altfel – Fecioarei. Parcă și mai mult mi-a plăcut monumentul Homenaje al Maestro, închinat figurii maestrului/învățătorului: un profesor cu o carte în mână, ascultând sau vorbind cu eleva lui. Frumos.

De aici ne îndreptăm spre zona de dincolo de Plaza Mayor, adică din partea opusă, numită Centro-La Puebla, care cuprinde Teatrul Principal, Monasterio de las Claras, Consiliul Provincial, Clădirea Poștei, Mercado de Abastos (o clădire de fier și sticlă care adăpostește încă piața de legume, carne, etc.), Biserica San Francisco, unde am prins o nuntă și ne-am relaxat admirând toalete elegante și am și așteptat sosirea miresei. Zona respiră esență neoclasică și art nouveau. În plus, oferta de baruri și discoteci face din această zonă una foarte căutată și bătută mai ales de către localnici.

Nu aveam cum să ajungem la Cristo del Otero. De fiecare dată când ne întoarcem de la Santander, știm când ajungem la Palencia pentru că se vede statuia Domnului Isus, acolo, pe deal. Îmi cer scuze că nu am poză, o să caut una pe net dacă mi se va da voie. Dacă nu, scrieți pe google Cristo del Otero și veți vedea opera aceluiași Victorio Macho, care este înmormântat exact la poalele statuii. Este a treia ca mărime din lume, după cum spuneam, după cea din Rio și cea din Polonia. Și cred că puțini știu acest lucru. Ochii acestui monument sunt ferestre mari, la care în trecut se putea ajunge pe niște scări care au fost închise publicului între timp, din motive de siguranță, se spune (sper că nu o fi sărit nimeni de acolo fără parașută). Este simbolul orașului, chiar mai mult decât Frumoasa Necunoscută. Este o construcție colosală care domină întreg orașul.

Orașul, castilian până la sânge, fără nicio îndoială, are multe biserici, foarte multe. Nu vreau să vi le înșir, pentru că dacă veți ajunge vreodată pe aceste coclauri, le veți vedea cu ochii dvs. La fel și cu statuile și monumentele. Tare mi-ar fi plăcut să ajung la Estatua del Pudor (reprezintă… da, exact ce spune numele; o fată dezbrăcată cu ușoară expresie de pudoare pe față), la monumentul închinat membrilor frățiilor religioase (probabil asemănător cu cel din Medina de Rioseco pe care vi l-am arătat de curând), dar mai ales mi-ar fi plăcut să văd statuia țăranului iberic (surprize-surprize dacă veți căuta poze pe net: Estatua al Campesino Ibérico) și pe cea a țăranului care seceră. Mai sunt și altele, care au legătură chiar și cu sportul (din Palencia este Marta Domínguez, o atleta cu rezultate la nivel internațional, dar renumele căreia a fost pătat din păcate de ceva doping spre sfârșitul carierei).

Au și o căruță de muzee dacă doriți. Eu poate ajung într-o bună zi la Muzeul Încălțămintei;).

În oraș se organizează fel și fel de sărbători și festivaluri (Ahora, Música Futura, Palencia Sonora, Festival de Jazz și Folk, etc.).

Să încheiem fără nicio vorbă despre gastronomie? Cum așa?

Nici Palencia nu se dezminte. Ne aflăm în Castilia cea sobră și pur sânge, cu mielul de lapte la cuptor la mare putere (l-am făcut și eu acasă de curând, în premieră; apă în tavă, sare pe el și uns cu un pic de ulei de măsline, pentru crustă; o minunăție), cu supa de usturoi care îmi lasă gura apă la orice oră, cu o pâine de care localnicii sunt foarte mândri că doar e Tierra de Campos, adică șes și multe cereale. Pe aici se mănâncă prepelițe, dar și sângerete, și raci de râu, că doar suntem la interior. Oricum, castilienii sunt mai mâncători de cărnuri decât de pește, e logic și normal. Vinurile sunt bune și pe aici, dar puteți cumpăra sau degusta și un lichior aromat de ghindă sau de nuci. Noi am fost servite din plin atunci. Cât îmi plac târgurile astea de artizanat… Am luat ovăz pentru (era să zic calul meu;)) R., care (nu știu cum) îl mănâncă cu iaurt la micul dejun (am încercat și eu, dar nu prea alunecă, mi se formează un cocoloș în gură) și pătrunjel ecologic.

Zoe? Ah, credeam că ați uitat de ea. Nu a avut ea chef de vizite la Catedrală, ce vreți? Nu știu dacă a avut legătură cu legănatul din căruț, care îi plăcea, bănuiesc eu. Da tot turistă o fac, promit.

Știu că e greu să treceți acest oraș pe listă. Nici pe spaniolii din alte părți nu îi atrage prea mult numele lui. Probabil e văzut ca un orășel de provincie, neatractiv. Nu e deloc așa!! Dacă vă aruncați un ochi pe poze (puține, e drept), îmi veți da dreptate. Și poate vă vine cheful să descopriți această Frumoasă Necunoscută.

---

VIZUALIZĂRI: 1647 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI