Drumul catre New Orleans... intre imaginatie si realitate

TIPĂREȘTE

Cand invoc experienta mea americana, se intampla ceva de-a dreptul ciudat. … parca vorbele nu mai vor sa curga firesc pe apa amintirilor... se distorsioneaza si se ascund printre alte vorbe ale altor amintiri... pesemne mult mai dragi mie.

Ca sa le conving sa se intoarca si sa se randuiasca in logice fraze, am recurs la tot felul de stratageme, am rasfoit de cateva ori virtualul album cu poze, am interpelat prietenii care au trait aceeasi experienta, si iata rezultatul unor multchinuite review-uri, ce sper sa se dovedeasca, macar pentru cativa mari amatori de calatorii... interesante.

De unde aceasta reticenta a cuvintelor ce nu se vor scrise, cu nici un chip?

Poate pentru ca sufletul meu nu a vibrat in legendara Lousiana la fel ca in Franta, Spania, sau Tunisia…Poate pentru ca ma indragostisem de Paris si de Barcelona, adanc si ireversibil, doar in urma cu cateva luni, iar acele locuri nu puteau fi comparate, in inima mea… cu nimic altceva... Poate pentru ca …pur si simplu sejurul de cinci zile, intr-un oras ce purta stigmatul unei catastrofe naturale cumplite, nu era cea mai fericita abordare turistica…

Nu o sa stiu niciodata motivul, cert este ca daca ar fi sa caracterizez excursia in USA, as putea folosi un singur si perfect justificat epitet…stranie.

Dar sa lasam firul povestii sa se rasuceasca in jurul vartelnitei timpului si sa ne intoarcem in anul de gratie 2007, intr-o zi cenusie de noiembrie...

Visul american este atat de intens si mirajul noului continent este atat de puternic... incat in mod absolut irational, la aterizarea avionului la Detroit (escala catre New Orleans) ma asteptam sa vad o imagine extraordinara, unica, nemaivazuta…Nu m-ar fi mirat deloc, de pilda... ca pamantul sa fie albastru si soarele sa rasara de la apus…mirarea a fost ca soarele era la locul lui, iar avionul luase contact cu solul intr-o zona ultrabanala…o liziera de padure aproape desfrunzita, cu un camp verde-pal cu nuante de galben tomnatic. Era evident faptul ca pentru mine, una, miracolul american nu incepea de pe aeroportul din Detroit... dar, am sperat eu... poate mai incolo…poate mai tarziu…

Plecasem in aceasta prima experienta transatlantica fara cine stie ce entuziasm, caci congresul la care urma sa particip fusese stabilit a avea loc nu in New York, San Francisco sau Chicago, ci fix in New Orleans…la numai doi ani de la Katrina!

Ghinion, mi-am zis, si am plecat sa imi iau viza de la ambasada USA, fara mari emotii, marturisesc, pe principiul… ce-am avut si ce-am pierdut…Dar peripetiile dobandirii vizei americane ar merita, fara nici un dubiu, un intreg review, caci, atmosfera cumplit de apasatoare de acolo si incarcatura emotionala extrem de intensa din jurul multdoritei vize... nu o sa le pot uita niciodata…Cum n-o sa uit nici rigoarea functionarilor ambasadei, care nu erau dispusi la nici o concesie, oricat de mica…Sa va spun ca a trebuit sa repet fotografiile de pasaport…doar pentru ca nu mi se vedea complet lobul de la urechea stanga? Nu va mai spun... Sau ca desi obtii viza in tara, legislatia americana permite ca ofiterul de emigrari din USA sa te intoarca, dupa un drum de 9-10 ore cu avionul, daca i se pare ceva in neregula? Nu va mai spun nici asta…

In fine, pentru ca mergeam la un congres, pentru ca imi lasam aici familia, si …pentru ca fusesem si in UK si ma intorsesem de acolo (ultima intrebare a functionarei de la ambasada fusese legata de viza pt UK din 2002 si imi ceruse pasportul vechi, ca dovada), eu m-am numarat printre putinii norocosi... sau cel putin asa credeam atunci...

Am zburat pe ruta Bucuresti-Amsterdam-Detroit-New Orleans, cu KLM-ul plecand de la 7 dimineata din Bucuresti si ajungand abia in jurul orei 6 seara, ora New Orleans-ului, la noi fiind cam ora 3 noaptea... In total, cu zboruri si escale, 20 de ore de calatorie, cea mai lunga si stresanta calatorie cu avionul de care beneficiasem vreodata. Zborul a fost unul fara absolut nici un incident, dar asta nu m-a impiedicat sa mi se para... nesfarsit.

Cat despre cum am suportat zborul, marturisesc ca eu l-am suportat destul de bine, picioarele mele insa, l-au suportat mai greu... la coborarea din avion credeam ca nu o sa mai pot merge, pentru ca, in loc de picioare, aveam niste butuci...

Stiam ceva vag despre micile trucuri care fac drumul mai suportabil din punct de vedere al... circulatiei sangelui la nivelul picioarelor, dar, marturisesc faptul ca, neincrezatoare din fire, am subestimat efectul unor astfel de "artificii". Asa ca nici nu m-am ridicat de pe scaun din ora in ora, nci nu mi-am contractat muschii pulpelor, si nici nu am luat vreun medicament impotriva coagularii... cum mi se sugerase de catre prieteni. Apropo de preventia "medicamentoasa" cineva povestea in grup cum un coleg, la sfatul medicului, luase sa isi injecteze o fiola de Clexan, o substanta ce impiedica cheagurile de sange sa se formeze... Omul si-o injectase pe aeroport, inainte de un zbor transatlantic si se trezise "saltat" de politie, care vazand gestul pe camerele de supraveghere din aeroport, crezuse ca e vorba de cu totul si cu totul alte substante... interzise.

Ma si vedeam, la Amsterdam, tocmai la Amsterdam, cu seringa, pe aeroport, incercand sa le explic politistilor cum e cu Clexanul... asta daca reuseam sa trec cu seringa respectiva de vamesii romani.

Asa ca am renuntat, la Clexan... din ratiune si la exercitiile de gimnastica... din comoditate (ca sa n zic prostie), rezultatul fiind unul dezastruos. La intoarcere, am luat o Aspirina si am facut toate exercitiile de care aflasem, si zau ca a fost mult mai bine...

Revenind la calatorie...

Iata-ma la Detroit, facand escala pentru New Orleans, dupa 9 ore si ceva de zbor cumplit de lung, in care am vazut de trei ori, “Casablanca”…dar nu am putut dormi nici macar o secunda.

Aeroportul curat, mare, dar nicidecum spectaculos, cum ma asteptam... Peisajul... nici atat... Cu adevarat impresionanta era desfasurarea de forte ale politiei, acolo am vazut pentru prima data, politisti blindati, literalmente, din cap pana in picioare cu arme, bastoane, aparate de emisie receptie... prezente destul de intimidante…probabil aceasta era si ideea…de Supercop... Am crezut ca sunt masuri speciale de securitate, de aici aspectul lor... de-a dreptul impresionant, dar i-am rveazut, mai tarziu, la New Orleans... cu acelasi echipament.

Apropo de masurile de securitate... veti fi obligatoriu descaltati, scanati, ultrascanati, vi se va lua amprenta digitala…veti preda aici declaratia semnata in avion privind scopul si durata vizitei si printre altele…si faptul ca nu introduce in USA substante interzise sau…bulbi sau seminte de flori, alimente sau bauturi… orice poate sa se contamineze cu bacterii, virusuri sau paraziti...

Cand doamna politist care imi luase pentru verificare actele si umarise amprentarea elecronica, mi-a urat"Wellcome in United States" am inteles ca formalitatile se terminasera, si puteam pasi pe teritoriul american.

Sunt atat de solemni, incat chiar ti se pare un lucru foarte important... de acum zece ani ai dreptul la intrari nelimitate in USA... ca turist... Oricum, o parte a formularului completat in avion ramane la tine si trebuie inmanat in clipa in care te sui in avionul de intoarcere, e un fel de dovada ca ai parasit USA... Daca nu o faci, cand vrei sa te intorci, eventual, in USA... nu mai esti primit, caci in evidentele lor figurezi ca nu ai parasit teritoriul USA. Sunt avertismente pe aceasta tema peste tot... si cred ca e util de stiut...

Uitasem sa precizez... si pe aeroportul din Amsterdam e un control serios la urcarea in avion, e mai bine sa stapaniti limba engleza... sau sa mergeti cu cineva care cunoaste limba engleza, pentru ca, de pilda, una dintre intrebari este... "V-a dat cineva un pachet sa duceti in USA, ceva care nu va apartine? ". Au oprit o doamna romanca ce mergea in SUA, nestiind limba engleza deloc... femeia era disperata caci nu existau acolo translatori in limba romana... norocul ei a fost cu noi... cand au vazut pasaportul romanesc, cei de la Security, ne-au rugat sa facem putin pe traducatorii... pana la urma s-a terminat cu bine... dar fara traducere... nu stiu ce ar fi fost... probabil o nedorita intarziere...

Din Detroit am plecat catre New Orleans cu o cursa interna, cu un avion destul de micut si de ponosit... unde am servit un pahar de apa, caci snack-ul se platea... nu era gratuit.

Inca o palma data miracolului american…dar acum, privind retroactiv... cred ca in acel sfarsit de an 2007, in Statele Unite, incepuse, de fapt…perfida si amenintatoare... criza economica mondiala.

Am ajuns la destinatie dupa vreo trei ore de zbor, un grup de patru romani…temerari, abia cand New Orleans-ul se pregatea sa treaca pragul inserarii…La aeroport ne astepta prima surpriza placuta a zilei. Surpriza venise impachetata de fapt sub forma unui tip inalt si suplu, un mulatru impecabil ce ne astepta politicos, cu cartonasul obligatoriu, la iesirea din aeroport. Ne-am inchipuit ca e doar un soi de ghid, de “hostess” de genul masculin, dar era, de fapt, soferul unei nesfarsite limuzine albe…ce ne fusese pusa la dispozitie de hotelul unde urma sa locuim…caci, hotelul se numea…Ritz Carlton, si trebuia sa isi onoreze blazonul, nu? ...

Era prima oara in viata cand mergeam cu o limuzina... asa ca marturisesc ca interiorul masinii a constituit un punct de interes mult mai mare decat imprejurimile orasului... Asta pentru. ca. luminitele albastre din plafon... asezate precum stelele de pe cer si paharele cu picior din suporturile speciale adaptate la conditiile limuzinei... din care se presupunea ca ei bea sampania ce te ademenea din frapiera... erau interesante de-a dreptul, peisajul a devenit pur si simplu... neinteresant... Dar pe neasteptate, ... la orizont au aparut luminiile exuberante ale New Orleans-ului…. si in limuzina s-a lasat tacerea…

Cand am ajuns la destinatie, déjà se inoptase…iar soferul ne-a descarcat bagajele si si-a luat ramas bun cu o reverenta... indreptandu-se cu mersul sau incredibil, ceva intre plutire si dans, catre limuzina care il astepta…cu motorul pornit, gata, probabil, de un nou drum...

Pe noi ne astepta... cazarea, pentru prima data in viata, la luxury... Dar nu va grabiti sa anticipati... uneori, realitatea depaseste... cu mult imaginatia...

-Va urma-

---

VIZUALIZĂRI: 2539 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI