Același weekend la vecini, în Bulgaria – altă zi (II)

TIPĂREȘTE

Eram la Park Hotel Raya Garden – dacă vă amintiți (scriu asta mai mult pentru mine):) și trecuse peste noi încă o noapte, deci devenisem mai înțelepți!

Făcusem nani destul de bine, doar trezirea fusese cam cu cocoloașe că lumina de dimineață intra în jurul draperiilor blackout scurte, mai ceva ca la eclipsa de soare.

După ce ne-am strâns la micul dejun, pe care l-am savurat cu plăcere deosebită grație atât hranei, cât și view-ului de pe terasă, ne-am pregătit de plecare... că nu degeaba făcusem brainstorming seara trecută și ne lămurisem către ce mergem și pe unde ne-ntoarcem, să nu călcăm aceleași locuri e două ori.

Întrucât doar pentru traseu trebuia să alocăm peste 3 ore (dus-întors), pe la 9 și jumătate ne-am fixat GPS-urile și-am luat-o din loc. În ziua aceea de sâmbătă aveam să mergem pe ruta Veliko Târnovo - cascadele Krushuna – peștera Devetashka – orașul Lovech - retur la Veliko Tarnovo.

Navigația (adică waze, dacă vreți mai pe română???) ne-a dus pe E772, așa că am ieșit din Veliko Târnovo spre vest până la un moment dat când ne-a pus să facem dreapta pe drumul 303 și ne-a condus așa vreo 60 și ceva de km. Câmpuri lucrate, lanuri de rapiță, șoseaua ondulată peste dealuri și văi, vegetație de-o parte și de alta, din când în când arborele lui Iuda înflorit – pată de culoare.

Bre, bulgarii ăștia au ceva glagore-n căpuțul lor, mă gândeam eu așa, mergând pe drumurile acelea străjuite de arbori și verdeață. Ei nu și-au tuns copacii de pe margine, cum s-a întâmplat de prea multe ori pe șoselele din România pe motiv de modernizare... a drumurilor, desigur! Apoi nu s-a mai plantat nimic în loc. Ce-i drept, drumurile bulgărești secundare nu erau lățite și nici asfaltate de curând, dar erau decente, iar perdeaua de pomi stătea în calea vânticelului și făcea umbră. Poate d-aia nu nu ne-am dat seama care erau pete întunecate și care gropi??? .

Înaintând cu o viteză de croazieră ajustată de limitele impuse, am avut timp să luăm aminte la multe. La un moment dat ne-am dat seama de senzația ciudată de păr-zbârlit-pe-ceafă, că mergeam prin țara bulgară ca și cum eram ultimii locuitori ai planetei: mașini n-am prea întâlnit, oameni nu, animăluțe... cred că deloc. După câmpuri lucrate dar pustii, venea câte o așezare tot pustie, apoi iar dealuri și văi, iar o așezare pustie și asta s-a tot repetat așa... parcă îți venea să strigi: hei, copii... unde v-ați ascuns?! la Levski însă, surpriza a picat ca un trăsnet: măi, da! aici stăteau pitiți toți cei pe care nu-i întâlnisem pe drum - după o curbă apărută brusc! La piața de vechituri!

Pe trotuare și pe spațiile verzi, niște oameni care nu dispuneau de un portbagaj al vreunei Lada-antică, întinseseră pe țoluri și prelate mărfurile, iar alții se mutau de la o” tarabă” la alta, într-o viermuială continuă care umplea inclusiv carosabilul. Tot ce-ți trece prin cap puteai să găsești acolo, de la șuruburi și țevăraie veche sau ruginită, până la sticlărie ciobită, vase, haine, bibelouri sau mileuri, unelte de toate felurile, obiecte de decor desperecheate... cam asta e ce-am putut să cuprindem cu privirea în mersul mașinii! Am fandat de cîteva ori stânga-dreapta, ca să ne strecurăm prin mulțimea care se scurgea paralel cu noi, dar greu ne-am extras de acolo. Am rătăcit drumul, pe amicii de excursie i-am pierdut din vedere, iar waizele nostru a intrat în buclă.

Am depășit după un timp momentul și ne-am continuat drumul spre periferia orășelului Levski cu case și clădiri modeste, cu câteva bloculețe de 3-4 etaje, destul de anost - cu excepția animației de la piața de vechituri – prea anost, pentru numele sonor al marelui om pe care-l poartă (Vasil Levski, eroul național al Bulgariei).

Am revenit iar la senzația păr-zbârlit-pe-ceafă, dar doar pentru vreo 20 de km, apoi am ajuns la locul faptei, primul din acea zi - cascadele Krushuna.

La ora aia zona imensă de parcare neamenajată, din afara intrării în rezervație, era aproape goală.

Taxa de intrare în rezervație s-a mărit (față de ceea ce s-a scris despre acest loc până anul trecut) la 5 BGN/adulți, 3 BGN/elevi; pentru copiii sub șapte ani, intrarea era gratuită.

Deși pentru parcare era afișat 3 BGN/zi/mașină, nu ne-au cerut – poate plata era pentru parcarea din dreapta intrării, unde am zărit o barieră și o alee curbată – habar n-am unde ducea.

Și așa am intrat pe poarta sculptată din lemn, străjuită de un imens castan înflorit.

Puțină geografie locală: Cascadele Krushuna din Parcul Natural Maarata, aparțin de râul Maarata, care izvoraste din peștera Vodopada. Înălțimea cascadei principale este de aproximativ 20 de metri și se despletește în multe cascade mai mici, formează mici bazine cu apă verde-albastră și limpede, niște peisaje numai bune pentru fotografii memorabile.

Sunt cele mai mari cascade de travertin din țara vecină și sunt foarte apreciate de mulți turiști care bântuie drumurile bulgare. Fiind aproape de România (nici 80 de km în linie dreaptă de la graniță), le poti vizita într-o zi ori te poți opri la ele dacă te duci sau te întorci de la Bansko, de la Borovets, de la Sofia, de la greci... sau chiar de la litoralul bulgăresc, dacă sălășluiești în vestul țării noastre.

Este adevărat tot ce au scris @Aurici, @crismis, @irinad, @vasilica, ??? pentru că am găsit aceleași trasee (unul roșu și unul albastru), vegetație luxuriantă, cascade spectaculoase, bazine-cădiță clădite din travertin, peșteri pe sub pereții dramatic de verticali, cărări care sfârșesc în malul abrupt, trepte din rădăcinile arborilor, trunchiuri acoperite de iederă și… bineînțeles susurul apelor. Modul minunat în care au povestit despre această rezervație mă face să vă invit să le citiți articolele. Vă jur că merită!

Un pic din experiența noastră: Ne-am străduit cu toții (12 câți eram) să fim cât mai punctuali așa că nu ne-am așteptat unii (care intraseră în rezervație) pe ceilalți (care căscau gura pe la tarabe), mai mult de jumătate de oră??? . Ne-a trebuit cam 2 ceasuri cu totul: să parcurgem aleea lungă umbrită, să facem ambele trasee la pas destul de lejer, să atârnăm un pic pe la tarabele de lângă restaurantul de la baza traseului roșu și să revenim la mașini.

În rezervația asta umedă ne-am umplut plămânii de aerul verde-crud și am ascultat muzica apei ba clipocind ba susurând. Din când în când, șuvoaiele curgătoare se arată printre perdelele dese de foiase, de liane și trunchiuri îmbrăcate în iederă, alteori doar se aud. Am urcat și coborât pe cărări, am stat sub stânca de travertin și am imortalizat izvorul cu albia în culori schimbătoare, am trecut peste podețe și am admirat toate nuanțele de verde-turcoaz.

După traseul albastru în care am dat de peștera cu izvorul și de cascada Misterioasă, la capătul traseului roșu am ajuns la vedetă – căderea cea mai mare de apă, cascada Kushuna - ne-am dat seama după puzderia de oameni ce se zăreau pe podețul de lemn. De unde apăruseră toți? Că la intrare abia dacă am numărat câteva mașini. Ne-am zbătut și noi printre ei, să prindem un loc mai în față, să facem câteva poze din care să nu fim nevoiți să decupăm duduile care aveau ședințe de selfie cu cascada ☺️.

Ca și ultime detalii, vă mai spun doar că punctul info-turistic era închis, dar nici nu a contat, citisem deja tot ce era de interes, hărțile afișate pe traseu erau explicite iar direcțiile sunt oarecum intuitive. Te rătăcești doar dacă vrei să scapi de cei care îți țin companie??? .

Locul este curat și îngrijit, există coșuri de gunoi dar și pubele imense pentru colectare separată a deșeurilor, toalete și băncuțe pentru odihnă.

În zonă wifi-ul este gratuit, cel puțin așa zicea afișul de la casă, dar nu l-am încercat.

Dacă ți se face foame sau sete, ți le poate stâmpăra restaurantul de la baza traseelor, terasa de la mijlocul aleii late care te conduce la cascade sau chioșcurile de la intrare. Ca la orice obiectiv turistic, nu lipseau suvenirele în forme foarte variate dar și cele aromate, chiar și câte-un chilipir cu parfum de trandafir???)

Prețurile erau de toate felurile, de la 2-3 BGN la magneți, la 40-50 BGN la articole vestimentare și șepci. Apa și cafelele erau de 1,5-4 BGN, iar berile diverse ca brand dar și ca preț, astfel că se găseau de la 2 la 6 BGN.

Pe la doi’șpe jumate-unu, parcarea se aglomerase, era deja neîncăpătoare pentru toate mașinile care ajunseseră în zonă, dar cele ale românilor le întreceau cu muuult pe cele ale bulgarilor. Am zăbovit și noi cât să ne hidratăm un pic și să gustăm ceva din traistă - a celor din grup, care aveau merindele de drum din ziua precedentă și le-au împărțit cu noi ceilalți, că doar nu era să se întoarcă cu ele înapoi acasă!

Am strâns tabăra și am pus cap-compas peștera Devetashka, până la care nu sunt decât vreo 15 km.

De pe un drum-fără-de-nume care trece prin Aleksandrovo, un orășel mai mult sat, faci brusc la stânga în unghi de 90 de grade pe 301 și pe el mergi fix până la grotă.

La peștera Devetashka parcarea este la liber pe un teren bătătorit. Cât te uiți cu ochii, vezi un soi de dealuri împădurite, dar nu prea înalte. Mai mult o întindere verde. Bine-bine, dar munții cu peștera? Păi ce poze văzusem io despre asta… mă înțepa puțin inima că nu nimerisem unde trebuie.

Intrarea e pe lângă casa de bilete (4 BGN bilet întreg, parcă – a plătit cineva din grup și pentru noi), tarabe cu suvenire, trecătoarea peste Opt (adică râul Осъм), harta punctelor de interes, panoul-liliac, apoi iaca… acolo mai spre stânga, intrarea printr-un portal scobit în stâncă și cu verdeață deasupra.

De departe, ce să zic… comme ci, comme ça. Ei bine, când ajungi să intri … woow, ce să vezi… peștera OZN! Tavanul e spart în șapte locuri, vegetația a invadat prin găuri, norii te urmăresc prin ferestre, pereții cavernoși sunt rotunjiți și înaaalți-înalți, pârâul e la picioarele tale, iar tu rămâi mic și gură-cască în fasciculele de lumină sub care demiurgul te privește… Doamne, sunt eu, mă mai știi? ...

Spectacolul este grandios! De ce credeți că au ales ăștia să filmeze scene de prin The Expendables 2, taman la Devetashka?

Am explorat toate colțișoarele grotei pe care ești liber să le cercetezi, ne-am cocoțat și ne-am coborât, apoi copleșiți de măreția locului pe care natura l-a creat, așa cum numai ea este în stare, ne-am îndreptat către ieșire cu alte imagini de neuitat în priviri.

À-propos, se spune că urmare filmărilor din 2011, populația liliecilor a scăzut de la peste 30.000 până la 8.000 de exemplare. Altundeva am citit că după 2012, liliecii s-ar fi întors. După ce au atârnat prin alte părți… le-o fi venit mintea la cap!???

În plus, pe lângă lilieci, Devetashka este adăpost pentru alte specii de animăluțe și păsări, unele dintre aceste specii fiind din cele incluse pe lista roșie – deci protejate de lege.

Aaaahh… vezi, roza-scleroza: uitam să vă spun că în timpul sezonului de reproducere al viețuitoarelor grotei, de la începutul lunii iunie până la sfârșitul lunii iulie nu se permite accesul vizitatorilor! În rest, de la 8:00 la 20:00 puteți să mergeți.

Trecuse bine de tot de amiază, dar până la Lovech mai aveam cam juma de oră, deci vreo 20 de km. Ne-am pus coada pe spinare, adică pe drumul ăla 301 și nici n-am terminat bine discuțiile de maximă încântare despre ce văzusem că am și intrat în oraș. L-am străbătut de la nord la sud și ne-am dus ață la cetate (Hisarya), pe care o aveam la pachet cu podul acoperit - cele două obiective pe care ni le propusesem pentru ce mai rămăsese din acea zi.

La Fortăreața Hisarya am urcat cu mașina până la platoul pe care neobosit, monumentul lui Vasil Ivanov Kuncev (aka Levski/ca un leu) străjuia cetatea și orașul. Ne-am îndreptat către casa de bilete, unde am găsit tariful de 6 BGN de persoană (cu reducerile aferente la jumătate pentru elevi/studenți și pensionari, dar 10 BGN pentru familii).

Am urcat panta lină de pe lângă zidul cetății și am pătruns. Restaurată și întreținută, fortăreața din timpul ocupației romane, arată foarte bine. Este întinerită cu porți noi și ziduri proaspete, o scenă pentru ceremonii și spectacole diurne și nocturne, precum și sisteme moderne de iluminație.

Ne-am învârtit de colo-colo pe aleile pietruite printre ziduri și portaluri, ne-am odihnit pe băncuțele din fața scenei și ne-am străduit să identificăm locurile fostelor biserici, care ar fi avut arhitecturi diferite. Cățăratul pe ziduri este interzis. Nu-i de mirare că au rămas buruienile neplivite pe coame??? . Dintr-un punct de belvedere, opus intrării, am privit din nou către Lovech și chiar mai departe, în zare.

Era vremea de plecat în pas lejer către mașini. Ne-am coborât în oraș până la malul drept al Osam-ului, unde am trecut podul din amonte de cel acoperit. Imediat în dreapta, am găsit o parcare cu câteva locuri libere, lângă clădirea unui magazin. Ne-am abandonat acolo vehiculele și după vreo 50 de metri mai la dreapta am intrat pe Podul Acoperit – emblematic deja pentru Lovech și cu o istorie de peste 150 de ani. Normal că am căscat gura la toate prăvăliile din interior, până am ajuns pe partea cealaltă, spre cartierul Varosha din orașul vechi. Am mâncat o cupă de înghețată așa, la botul calului, să ne mai amăgim poftele până la cină, apoi am părăsit acest orășel cu regretul că n-am avut timp să vedem mai mult.

(Dacă n-ați făcut încă acest lucru, vă îndemn să le citiți și pe @Michi și @iulianic, să vedeți ce frumos au scris despre Lovech și comorile istorice și culturale ascunse aici).

Întoarcerea la Veliko Târnovo am făcut-o de data asta pe drumuri mai din sud (401 și 403) până când, pe la Sevlievo, l-am întâlnit pe cunoscutul E772, pe care l-am ținut până spre casă. Și pentru că ne plăcuse mult în seara trecută la Arbanassi, am revenit pentru cină. Eram așa de entuziasmați de tot ce văzusem peste zi, că nu ne-a tăcut gura toată seara, ba chiar vorbeam unii peste alții de nu ne mai înțelegeam om cu persoană... ziua noastră fusese cu adevărat minunată.

.

---

VIZUALIZĂRI: 2366 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI