Lanzarote 2019: completând perspectiva

TIPĂREȘTE

Fiind la a doua vizită în Lanzarote, am știut la ce să mă aștept înainte de a mă urca în avion: căldură, ariditate, clădiri albe și apă limpede, chiar dacă un pic cam rece. Nu am găsit mult altceva, dar cred că este o ocazie bună de a completa perspectiva de acum un an.

În 2019 am ales aceeași companie cunoscută pentru vacanțe „la cheie” ca și anul trecut: am schimbat însă stațiunea (și evident, hotelul). În Lanzarote sunt 3 stațiuni, toate situate pe coasta de sud-est – Costa Teguise și Puerto del Carmen (unde am stat anul acesta) sunt de o parte și de alta a „capitalei”, iar Playa Blanca (unde am stat anul trecut) este în extremitatea sudică a insulei.

În Puerto del Carmen am stat aproape de „centrul istoric” al localității, la „Fariones Playa Suite-hotel”. Hotelul a fost construit prin anii ’70 și renovat între timp; toate camerele sunt de fapt mini-apartamente cu dormitor separat de așa-zisul living, dormitoarele având geamul către holul interior al hotelului. Acest fapt, pe lângă că a făcut aerisirea dificilă, ne-a pus seara la curent cu întreg repertoriul muzical de la restaurant. Despre hotel nu e chiar așa de mult de povestit – localizat direct pe plajă, cu 3 piscine proprii, restaurant, mini club pentru copii etc. Noi am luat doar micul dejun, pe ideea de a cunoaște insula și din alte puncte de vedere decât mare/soare.

Prețul mai mare plătit pentru vacanță, precum și finalul de sezon (ultima săptămână de vacanță școlară în Irlanda/UK) ne-au adus totuși o vacanță surprinzător de liniștită. Hotelul a fost cred mai puțin de jumătate ocupat, nu am avut probleme în a găsi masă liberă la micul dejun sau șezlong la piscină indiferent de ora la care ne-am dus. Dacă am fi ales să punem prosopul pe plajă, am fi găsit loc de stat fără „vecini” pe o rază de măcar 20 de metri.

Surpriza cea mare a fost însă că mesele la restaurant (prânz/cină) nu au fost mult mai ieftine decât am fi plătit în Irlanda, nota depășind constant 50€ - un singur fel principal și desert cu băuturi non-alcoolice, 2 adulți și 1 copil. Oferta de prânz este relativ redusă: cea mai mare parte a restaurantelor au doar program de seară, cu chelner afară încercând să atragă clienții cu prețuri aparent mici și cu preparate internaționale. De asemenea există foarte multe „terase tematice”, orientate către turiștii britanici sau nordici, copiate după pub-urile din țările de origine.

Ca o paranteză, limba engleză este o provocare pentru majoritatea celor angajați în servicii, foarte puțini fiind la un nivel conversațional. Surprinzător sau nu, unii chelneri au știut să spună „mulțumesc” sau „ce faci”, însă - spre deosebire de anul trecut - nu am mai întâlnit români, nici măcar alți turiști.

În cursul acestei vacanțe am fost și într-o excursie de toată ziua în nordul insulei; anul trecut am fost într-una similară în sud, astfel că anul acesta am completat perspectiva asupra obiectivelor turistice de pe insulă. Excursia a acoperit cele 3 obiective mari din nord („Cueva de Los Verdes”, „Jameos del Agua”, „Mirador del Río”), cu oprire finală la un „tourist trap” etichetat drept muzeu, unde magazinul de produse specifice depășea ca suprafață camerele cu exponate. Obiectivele turistice menționate aici au fost amenajate inițial prin anii ’60-’70, odată cu debutul turismului de masă din insulă, unele dintre ele fiind adevărate opere de artă.

„Cueva de Los Verdes” este un sistem de caverne vulcanice din care aproximativ 1km sunt amenajate pentru vizitare, mă refer la căi de acces, iluminare și la sisteme de siguranță. Senzația este un pic diferită față de o peșteră – aerul este uscat, pereții sunt din rocă vulcanică dură și evident lipsesc stalactitele / stalagmitele. Există însă o zonă în care s-a acumulat apă infiltrată de la cele câteva zile de ploaie pe an, unde ghidul pare foarte convingător când „arată” caverna de la subsol, de fapt reflexia tavanului.

„Jameos del Agua” face parte din același sistem de caverne, dar situat mai aproape de ocean. Aici amenajarea a fost extensivă, fiind opera arhitectului spaniol César Manrique (celebru acolo pe insulă pentru alte câteva obiective amenajate). În cavernele vulcanice, situate mult mai aproape de suprafață și din loc în loc cu tavanul prăbușit, există acum un restaurant, un lac subteran sau acoperit (greu de definit), o piscină în care acum 30-40 de ani se făcea și baie, precum și o sală de spectacole. Audiția din sala respectivă se pare că ar fi excelentă din cauza proprietăților rocii vulcanice, dar n-am avut destul timp să verificăm adevărul unei astfel de afirmații.

„Mirador del Río” este un centru de observație pe vârful unui deal, oferind o perspectivă de 360° asupra insulei mari (Lanzarote), oceanului și a insulei mici de dincolo de „râul” din titlu. Acest „râu” este de fapt canalul care desparte Lanzarote de una dintre insulele mici (La Graciosa). Amenajarea a fost tot opera arhitectului menționat mai sus.

Cam atât despre Lanzarote. Rămân la părerea că este o destinație oarecum scumpă chiar și la standarde vest europene, orientată destul de mult spre zona de turism de familie, la plajă la ocean sau la piscină.

---

VIZUALIZĂRI: 7536 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI