Lanzarote - locul unde natura se împletește cu arta (2)

TIPĂREȘTE

Mirador del Rio

Fusese în planul zilei anterioare (doar cât ar mai fi fost din Orzola?!), dar am făcut socoteala cum cade lumina și am zis că mai bine venim a doua zi dimineață. Zis și făcut. Am plecat pe soare și frumos, însă pe măsură ce ne apropiam ne-am trezit asaltați de nori, ba chiar câțiva picuri de ploaie ne-au stropit pe drumul dintre parcare și obiectiv. Doar câțiva. Norii (o oarece ceață) au persistat însă.

Mirador del Rio este tot creația artistului local Cesar Manrique, acesta folosindu-se de amplasamentul fostului post de artilerie (Bateria del Rio). Practic, a amenajat o cafenea-restaurant în „peștera” din versant (la 479 m deasupra oceanului), cu o terasă în față și alta sus, pe acoperiș. Mirador del Rio a devenit curând unul dintre cele mai accesate locuri de pe insulă, iar municipalitatea a profitat de acest aspect, transformându-l ulterior într-un veritabil obiectiv turistic, cu taxă de vizitare (diferită pentru diferite categorii; voi atașa foto) și orar (10-18).

Dar de ce ar plăti oamenii să intre într-o cafenea „spânzurată” de versant?! Ați intuit corect: pentru priveliștea fantastică pe care locul o oferă, spre ocean, spre insulițele La Graciosa (în prim-plan), Montana Clara și Alegranza (pe fundal). Sigur, cu condiția să existe vizibilitate. Să nu fie nori și ceață…  

Acuma, na, mai ai și ghinioane de-astea în vacanță, nu se poate să-ți iasă totul perfect. Am avut de ales: marcăm bănuțul și ne mulțumim cu ce ne-au hărăzit zeii sau facem calea întoarsă?! Și cum Tati a declarat că el a treia oară nu mai călărește zona asta (ne aflam în nordul extrem al insulei), decizia a fost ușor de luat. 8 euro/adult nerezident, ăsta fu prețul de plătit. Cam mult, dacă mă-ntrebați pe mine... Adică tot cât dădurăm la Grădina de Cactuși. În fine.

Interiorul e vast, aerisit, cu arcade și linii curbe, mobilier nepretențios, în schimb niște corpuri de iluminat absolut spectaculoase! N-am studiat oferta gastronomică, nu pentru asta veniserăm, ci ne-am dus glonț pe terasă. Nu eram chiar de tot ghinioniști, căci silueta Graciosei se distingea binișor sub vălul de ceață ce se mai subțiase, ba chiar se vedea bine Caleta del Sebo – singura sa localitate, cu ale sale case albe și cu portul îmbrățișat de câte un dig uriaș de-o parte și de alta.

Ne-am foit în stânga și-n dreapta, să pozăm din unghiuri diferite, ne-am uitat și-n jos, sub noi, admirând păsările ce planau deasupra Salinas del Rio și a plajei înguste, pietroase. Pe urmă ne-am îndreptat spre terasa de sus, la care se ajunge urcând o spirală de trepte prin interiorul cafenelei și străbătând magazinul de suveniruri. Când am ieșit din nou în aer liber – ce să vezi?! – La Graciosa se făcuse aurie, scăldată în razele descătușate ale soarelui! O, ce frumusețe! Am stat și-am admirat din nou; de data asta se vedeau bine conurile vulcanice din depărtare, chiar și 2-3 plaje am zis noi că am dibuit... Că veni vorba: cică-s plaje din alea faine, cu nisip alb, pe Graciosa, dar noi n-am reușit să verificăm informația.  

Haria & Casa Museo Cesar Manrique

Am fi putut să ne întoarcem, ca omenii, pe șoseaua normală, dar am observat pe hartă un drum „subțire” de coastă, care – m-am gândit – o să ne ofere privești frumoase. Și l-am dibuit ușor, cumva între parcarea de autocare și cea de autoturisme. Tati a aruncat o privire avizată de șofer de-a lungu-i, a compilat un pic și a zis hai, ne-om descurca noi, n-are cum să fie mai rău decât pe insulele grecești.  

Într-adevăr, n-a fost nimic palpitant, nici măcar în rarele situații când ne-am întâlnit cu mașini venind din sens opus. E un drum „normal” de o bandă jumate, prevăzut cu mici „dilatații” din loc în loc. Și nici nu e lung, doar vreo 5-6 km până se înțeapă în cel principal. Altfel, extrem de spectaculos. Am avut mereu în dreapta priveliștea insulițelor, iar sub noi a splendidei și sălbaticei plaje del Risco. De undeva, din capăt, aproape de Hoya de la Pila, se face cărare ce coboară la plajă; doar pentru cei cu un nivel de antrenament peste medie, căci am citit că se cam alunecă pe pietricele.  

Aplicația GPS ne-a condus fără emoții până în fața casei-muzeu. Am pătruns în curtea spațioasă, toaletele sunt undeva în stânga, lângă un autoturism acoperit cu un desen abstract în roșu, verde și albastru, totul pe fond alb. Aveam să-i aflăm povestea la finalul vizitei, când am revenit în zonă: Cesar Manrique a fost desemnat să decoreze modelul Seat Ibiza, prezentat în 1987 la Salonul Auto de la Barcelona. Câteva asemenea mașini au revenit ulterior unor celebrități, printre care autorul însuși.

Casa de bilete se află în sens opus. Obiectivul e deschis zilnic între 10:00 și 17:30 și am plătit 10 euro de persoană să-l putem vizita. Există un bilet combinat cu Fundația Cesar Manrique, de 17 euro, dar noi cumva am ratat această informație la momentul respectiv.

Casa-muzeu este cea în care Manrique și-a trăit ultimii 4 ani de viață, amenajată de el însuși pe proprietatea pe care o deținea încă din anii 70 în „Valea celor 1000 de palmieri” , așa cum este supranumită Haria. Nu e construită de la zero, ci a recondiționat vechea locuință de fermieri, adaptând-o nevoilor moderne.  

Vizita începe cu o micuță curte interioară decorată cu flori și tot felul de unelte agricole; se poate admira și un frumos balcon canarez la etaj. Pe urmă continuă cu un hol, din care se face baia de serviciu, doar cu chiuvete. Parterul este un uriaș open space delimitat arbitrar în mai multe secțiuni: zona de muzică, cea de relaxare, cea de citit, cea de servit masa. Decorul pare un pic supraîncărcat, peste tot sunt piese proiectate și realizate de artist; per total însă, luminos și proaspăt, plin de flori și plante verzi. Etajul nu se vizitează.

Se iese apoi pe terasa umbroasă, cu piscină și mai multe zone de relaxare. Dintr-un capăt al terasei se intră în dormitorul de vară, prevăzut cu o baie semi-descoperită.  

Am urmat apoi o alee presărată cu nisip vulcanic ce ne-a condus la Atelier, un spațiu impresionant, în care Manrique și-a petrecut ultimii ani de creație. În niște vitrine laterale sunt expuse tot felul de materiale de lucru, peste tot sunt fotografii, machete, schițe etc. De remarcat luminozitatea deosebită, conferită de numeroasele ferestre și luminatoare din tavan.

Ne-am oprit un pic și în centrul Hariei; nu era în plan, dar ne-a plăcut ce-am văzut. Am parcat chiar pe marginea șoselei, lângă Villa Delmas, fostă locuință colonială din sec. 18, în prezent hotel de lux (primul hotel emblematico – tradițional – deschis pe insulă). Am admirat primăria din părculețul cu bougainvillea de peste drum, apoi ne-am plimbat pe o alee pietonală umbrită de copaci, mărginită de mici magazine și cafenele, având în capăt bisericuța Nuestra Senora de la Encarnacion. Am remarcat și un Muzeu de Arte Sacre în apropiere.

Mirador de Haria los Helechos (helechos = ferigi)

Se află pe drumul dintre Haria și Teguise, în vârful unei coline de unde se vede minunat întreaga vale estică, până la ocean, iar spre stânga, panorama Hariei. Ne-am oprit în parcarea spațioasă, urcasem serpentinele și am intuit că va merita popasul. Este un restaurant acolo, dacă servești ceva ai acces gratuit la terasa de belvedere; dacă nu, introduci o monedă de 1 euro într-un aparat pentru a acționa mica barieră. Noi am plătit, n-aveam chef de consumat nimic. Frumos tare se vede, chiar merită popasul!

Teguise

Împreună cu La Laguna din Tenerife, sunt cele mai vechi orașe din Arhipelagul Canarelor (sec. 15). Beneficiind de poziția sa strategică aproximativ în inima insulei Lanzarote, Teguise a fost până în 1852 capitala sa și sediul scaunului episcopal (în prezent locul fiind ocupat de Arrecife).  

Am lăsat mașina lângă bisericuța Vera Cruz și am pornit să ne plimbăm prin centrul vechi, pe străduțele pietruite, printre clădiri istorice excelent conservate, cu ferestre și balcoane canareze și pereți văruiți în alb orbitor. Mi-a plăcut că sunt panouri informative la fiecare pas, astfel că poți afla o sumedenie de lucruri și te poți imersa în istoria complicată a acestui loc străvechi.

Locul cel mai fain este, desigur, punctul 0 al orașului, Plaza de la Constitucion, înconjurată de foste conace și palate, actualmente adăpostind mici muzee, magazine de suveniruri, restaurante și cafenele. În mijlocul ei, într-un părculeț, se înalță Iglesia de Nuestra Senora de Guadalupe, adevărat monument de artă canareză, atât pe exterior, cât și la interior.  

Merită explorate și aleile învecinate, pentru atmosferă și, poate, pentru mici achiziții mai deosebite. Inclusiv pentru fotografii cu valoare de amintire.

Playa de Famara și La Caleta (Golful)

Ambele se află pe țărmul nordic al insulei, pe curba unui golf; prima e o plajă (în dreapta), a doua o mică localitate (în stânga). Am ținut neapărat să ajungem aici, un știu exact de ce, poate pentru că e principala „stațiune” turistică de pe țărmul nordic.

N-am regretat, locul este cu adevărat un spectacol! Începând cu dunele de nisip ce încadrează ultima porțiune a șoselei, cu plaja măturată de valuri uriașe, pe care se antrenează zeci de surferi, cu străduțele acoperite de nisip ale micului sat (un fel de Vama Veche din vremurile lui bune). Ne-a plăcut foarte mult. În dreapta, în spatele plajei, am mâncat la restaurantul unui sat de vacanță – mult peste nivelul unui restaurant de sat de vacanță, mai degrabă gourmet… Pe urmă ne-am foit un pic prin La Caleta, observând cât de simple sunt studiourile, cafenelele și magazinele turistice, ieșind apoi pe „faleză” , de unde se poate admira întregul golf încadrat de versanți abrupți și curcubeul constant creat de spargerea valurilor! Minunat! În mod clar, locul nu-i pentru toată lumea.   

Puerto del Carmen

Total în antiteză cu Playa de Famara și La Caleta! Fix la polul opus. Una dintre cele mai vibrante stațiuni de pe insulă, adună tot ce și-ar dori turistul „clasic” , doritor de relaxare și confort: resorturi de lux (dar și cazări pentru buzunare mai subțiri), malluri (dar și magazine pentru clasa medie), zeci de restaurante, cafenele și baruri, supermarketuri și – foarte important – plaje nisipoase cu climat blând, excelent organizate. Deși, în ceea ce privește ultimul aspect, aș avea ceva de cârcotit (și e valabil pentru toate plajele „mari” din Lanzarote): n-au cabine de schimb. În rest, au de toate: zone cu șezlonguri și pentru „prosopiști” , dușuri și locuri de spălat nisipul de pe picioare, beach-baruri.  

Obiectivul nostru a fost să ne odihnim un pic la soare, după o zi destul de activă din punct de vedere turistic. Cam așa procedăm de obicei prin vacanțele noastre, încercăm să îmbinăm utilul cu plăcutul… Ne-a ieșit și de data asta. Deși nu era chiar temperatură de făcut plajă (fusese cu siguranță în jurul prânzului; pe de altă parte, n-a mai fost nevoie să mă agit să găsesc un loc în care să mă schimb cu chiloții de baie), a fost totuși plăcut să stăm pur și simplu pe nisipul călduț, privind și ascultând valurile... Mereu o plajă mă încarcă pozitiv, indiferent de vreme... și vremuri...

Ne-am încheiat după-amiaza cu o băutură la terasă și cu o plimbare pe faleza stațiunii Puerto del Carmen. Frumos, dar am decis că-i prea aglomerată pentru gusturile noastre, așa că n-aveam să mai revenim. Oricum, nici n-am mai fi avut timp; ne așteptau atâtea alte locuri faine pe insula asta fantastică!

---

VIZUALIZĂRI: 87 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI