Insula Skye – magie, legendă și curcubeie

TIPĂREȘTE

Preambul: Prin primăvară, după primul meu review pe Scoția, colega @MCM m-a renegat, spunându-mi că nu mă recunoaște în stil. Eh... se pare că în ceea ce privește această destinație review-urile mele nu poartă în totalitate marca @ariciu, deși aceasta mai scapă uneori. Sunt, într-adevăr, mult mai feelingoase decât celelalte, dar vă asigur, tot eu le scriu... :))

Cum vii dinspre Highlands, ca să ajungi pe Insula Skye treci podul “de aramă” (a se citi Skye Bridge din Kyle of Lochalsh) și ajungi în Broadford, orașul ideal pentru a începe explorarea acestei insule, atât de mică dar care oferă atât de multe. Este de nedescris ce am simțit în momentul trecerii podului. Urma să ajungem pentru prima dată în Insula Skye, locul unde știam că parcă timpul stă în loc, un loc atât de puțin bătut și cu atât mai puțin descoperit în adevăratul sens al cuvântului.

Din Broadford ne-am început și noi aventura în dimineața zilei de 7 noiembrie 2014. Cu bagajele în mașină, cu bucurie în suflet în ciuda unei vremi apăsătoare care se anunța pentru toată ziua, ne-am îndreptat spre inima insulei pentru a vedea ceea ce ne propusesem. Eram pregătiți cu încălțări, pelerine de ploaie (bine... unii mai pregătiți decât alții) și eram determinați ca indiferent de vreme să ne dăm jos din mașină și să vedem tot ceea ce ne doream.

Ca prin magie, în timp ce părăseam Broadford-ul să ne îndreptăm spre Portree, “capitala” insulei, cerul a început să se limpezească încet-încet, deși vremea se anunțase ploioasă pentru întreaga zi. Astfel, nici bine nu ne-am dezmeticit și a trebuit să tragem mașina pe... stânga :D. În fața noastră Insula Skye ne făcea primirea. Marginea unui mic loch înconjurat de dealuri aurii a fost prima noastră oprire. În timp ce ne bucuram de peisaj și făceam primele fotografii, soarele își făcea loc printre norii care până atunci acoperiseră cerul. Și, ca și cum nu era totul de basm, un curcubeu a început să prindă contur în zare. Pe măsură ce minutele treceau, culorile lui deveneau mai pregnante. Era primul curcubeu al zilei, apărut la primele ore ale dimineții, curcubeu care ne-a însoțit pe drum minute bune înainte să se disipeze.

Old Man of Storr – povești alambicate

The Old Man of Storr este una dintre atracțiile de bază ale Insulei Skye. Ciudata formațiune din rocă bazaltică poate fi observată în depărtare, atunci când nu este acoperită de nori, încă de la ieșirea din Portree. Noi am avut noroc. Cum am ieșit din oraș, în fața drumului, putea fi zărită stânca înconjurată de câțiva norișori. Există în dreptul ei și o parcare de unde poate fi urmat un traseu de vreo 20 de minute până la poalele stâncii. Ajunși acolo, am ales să nu-l facem deoarece vremea ploioasă din ultimele zile își lăsase amprenta, iar solul... era greu de nealunecat pe el.

Legendele care se învârt în jurul acestei roci sunt diverse și au la origine diferite creaturi ale folclorului scoțian, folclor în care giganții sunt prezenți deseori, mai ales în povestirile născocite în partea de vest a Scoției. Deși am citit vreo 4-5 versiuni privitoare la originile stâncii, m-am oprit la două dintre ele, care mi s-au părut mai interesante.

Prima variantă ar fi că The Old Man of Storr este de fapt degetul mare al unui gigant mort și îngropat în acele pământuri, degetul rămânându-i la suprafață, iar a doua ar fi cea potrivit căreia un gigant bătrân și soția sa, fugind de atacatori, au luat decizia neinspirată de a privi în urmă, transformându-se pe loc în stane de piatră. Lângă The Old Man of Storr, dintr-un anumit unghi, poate fi observată o altă formațiune de piatră care pare a se înclina spre el. Frumoase legende, care dau un farmec aparte locului, mai ales dacă le cunoști atunci când ajungi acolo.

Ne-a plăcut la The Old Man of Storr, ne-ar fi plăcut poate mai mult dacă am fi ajuns până la poalele lui. Era și imposibil să nu ne placă. Vremea a ținut cu noi și asta a contat mult. Ne-am oprit puțin mai încolo și după ce am trecut de zona rocii. Peste tot peisajul este de poveste, mai ales atunci când vezi razele soarelui de dimineață cum străpung norii și se reflectă în apele oceanului aflate în imediata vecinătate a locului încărcat de legende.

Ne-am urcat înapoi în mașină și am pornit spre următorul punct de pe „agenda zilei”. Vremea se înseninase de-a binelea, iar muzica scoțiană ce răsuna în boxele mașinii se potrivea perfect cu... tot.

Kilt Rock – poze, legende și un mini-curcubeu

De la Old Man of Storr drumul trece prin Trotternish, peninsula din nord-estul Insulei Skye, celebră pentru peisajele de vis. Acesta este și locul unde au fost filmate scene din producția americană Stardust. Nici nu e greu să-ți imaginezi de ce au ales Trotternich Ridge ca locație de filmare. O ploaie de stele deasupra aceste deschideri superbe este ceva inimaginabil, și da, transpus pe peliculă, are un efect devastator pentru împătimiții scenelor de natură.

Ne-am continuat drumul privind în toate părțile. “Pentru Kilt Rock am băgat coordonatele GPS fix în parcare”, ne anunță @le_maitre mândru că își făcuse bine temele. Uitase pesemne cum în seara de dinainte coordonatele lui ne duseseră fix în... parcarea școlii orășelului Broadford. Eh... uită repede amănuntele care îl scot în dezavantaj. Am zâmbit întorcându-mi capul ca să nu mă vadă și rugându-mă în gând să nu mai nimerim vreo parcare de școală sau altceva, fără legătură cu obiectivul nostru. N-a fost însă așa. Chiar își făcuse bine temele de data asta.

În parcarea de la Kilt Rock, odată cu noi, mai ajunseseră două mașini. Una din ele avea trei pasageri, aparent echipați de escaladări, care atunci când au deschis portbagajul am înmărmurit. Aveau acolo, peste bagaje și alte cele un schelet uman, din acela din laboratoarele de anatomie. Adică eu sper să fi fost așa, pentru că cealaltă variantă... dar neeeeh, imposibil... era prea alb și prea curat ca să fie... pe bune... :)) Am lăsat oamenii cu scheletul lor în parcare și ne-am grăbit să vedem obiectivul pentru care ajunsesem acolo.

Kilt Rock ne-a adus imediat aminte de Cliffs of Moher pe care le văzusem la sfârșitul primăverii (vezi impresii). La fel ca și acelea se ridică semețe din apele oceanului, iar atunci când le privești în zare, chiar seamănă cu pliurile unui gigantic kilt scoțian. De fapt, de aici i se trage și denumirea. Iar dacă forma nu te convinge, iar imaginația nu poate merge atât de departe, cascada care izvorăște din acest “kilt” este mai mult decât... sugestivă și vine să întărească legenda creată în jurul acestei stânci tot bazaltice.

Da, și Kilt Rock are o legendă, prea lungă însă pentru a fi povestită pe de-a-ntregul. Rezumând, se spune că aceste stânci au luat naștere dintr-un kilt pe care o soție de gigant l-a confecționat pentru a-și apăra soțul de un alt gigant mult mai puternic decât el. Wow, cât de scurt am rezumat! Poate nu trebuia chiar așa, dar... nu mă mai întorc acum să corectez...

În altă ordine de idei, pe o vreme care ține cu tine, peisajul din apropierea stâncii este superb. Parcă nu ar fi fost de ajuns, atunci când noi am ajuns, la poalele cascadei, acolo unde apa se izbește de stânci, a luat naștere un mini-curcubeu.

Poate și pentru dimensiunile reduse față de Cliffs of Moher, și datorită lipsei aglomerației și nu în ultimul rând, datorită vremii ideale, Kilt Rock mi-a plăcut mult mai mult decât Cliffs of Moher, chiar dacă nu e la fel de impunătoare. Bine, recunosc, poate sunt și subiectivă. Aici e vorba de Scoția și pentru mine țara asta... parcă are totul mai frumos decât alte țări.

Quiraing – doar stânci și ochiuri de apă

“Măi, din păcate orele de lumină sunt prea puține, nu ne permit să facem tot ce ne-am propus. Hai să renunțăm la Quiraing ca să ajungem totuși să vedem Dunveagan Castle pe lumină... ”, a fost fraza spusă de domnul meu când părăseam Kilt Rock, frază acceptată unanim de fetele din haremul lui. “Normal, renunțăm la ce vreau io, ca să mergem unde vrea el... ”, era în capul meu. Dar nu mi-am permis să comentez. El era șoferul, eram la mâna lui. Așa că ne-am întins la drum.

Planul a ținut până când am întâlnit indicatorul de Quiraing. “Fie ce-o fi. Nu pot să trec atât de aproape și să nu urc până acolo... ”, a zis șoferul în timp ce a tras stânga de volan. Uraaaaa!!! Pe un drum îngust de nu aveau loc două mașini una pe lângă alta, am început ascensiunea spre Quiraing. Preț de vreo 3-4 mile cred, drumul șerpuiește urcând lin spre crestele formațiunii, acolo unde stâncile parcă ating cerul. Este incredibilă infrastructura, cum au reușit acești oameni să facă un drum atât de bun din punct de vedere calitativ pe un teren atât de... instabil. Și am să explic și de ce.

Quiraing este o structură geologică formată prin alunecari de teren. De fapt, întreaga zonă s-a format astfel, dar Quiraing este diferit deoarece este singura care încă se mișcă. Din această cauză, drumul, la baza lui de unde se începe ascensiunea spre Quiraing, la Flodigarry, necesită reparații anuale. Cu toate acestea, peisajul este fabulos. De fapt, ce spun eu aici... fabulos este atât de puțin spus... Odată ajunși în parcarea de sus nu ne venea să credem ce anume se desfășura în fața ochilor noștri.

Cam în același timp cu noi au ajuns în aceeași parcare și cei pe care îi întâlnisem ceva mai devreme la Kilt Rock, da, da... cei cu scheletul în mașină. Uitându-ne la ei cum îl manevrau, când în portbagaj, când pe bancheta din spate, colega @MCM nu s-a mai putut abține: “Este prietenul dumneavoastră? ”, l-a întrebat șugubăț pe cel care părea a fi conducătorul grupului. “No way! ”, i-a răspuns el fără a sta pe gânduri, “... faceți cunoștință cu fosta mea soție. Arată așa acum pentru că nu voia deloc să spele vasele... ”... Inutil să vă povestesc hohotele de râs care au urmat. “Asta mă așteaptă și pe mine? ”, l-am întrebat pe @le_maitre cu voce tremurândă, știindu-mă cu musca pe căciulă. “Nu, ariciule. Ție nu de la nespălatul vaselor ți se va trage! ”, mi-a răspuns abținându-se cu greu să nu râdă.

Trecând peste acest moment, am luat panta la pas pentru a urca puțin și a privi mai bine imaginea de ansamblu. Din parcare se pot face mai multe trasee ajungând până pe platoul din mijlocul zonei, unde peisajele par ireale. Am văzut oameni bine pregătiți, echipați de escaladă, cu rucsaci în spate și bocanci cu crampoane. Nefiind nici măcar jumate echipați cum ar fi trebuit (bine, unii dintre noi nici măcar pe sfert…) nu ne-am aventurat “în căutarea cotului pierdut” (prietenii știu…) deși, chiar și așa... tot a fost cât pe ce ca unul din noi să testeze dacă e valabilă asigurarea de călătorie încheiată la plecarea din țară. :))

Totul s-a terminat însă cu bine. Norocul a făcut să ne fi bucurat pe deplin de tot ceea ce peisajul oferea înainte de incidentul cu pricina, așa că frumusețea nu a fost alterată de niciun fel. Nu știu ce să spun mai mult, vă îndemn însă să priviți pozele (și nu o fac prea des, preferând de obicei să dau din... tastatură) pe care le-am făcut la Quiraing. Ele spun mult mai mult decât v-aș putea descrie eu vreodată.

După o... toaletare necesară, ne-am urcat înapoi în mașină și am plecat mai departe la drum, întorcându-ne de fapt în șoseauna principală de pe care deviasem subit la întâlnirea cu indicatorul “Quiraing”.

Duntulm Castle – cel mai bântuit castel al Insulei Skye

Încă de la prima vizită în Scoția mi-am achiziționat o carte, care, mi-a devenit un fel de ghid când am plănuit această a doua incursiune. ”Scottish Ghosts” se numește și prezintă poveștile diferitelor fantome care bântuie teritoriul Scoției, unele celebre, altele mai puțin. Aceste fenomene sunt structurate în funcție de obiectivele turistice. Astfel, atunci când am creionat itinerariul nostru și am văzut că treceam pe lângă Castelul Duntulm, m-am repezit la cartea cu pricina pentru a vedea ce spectre fantomatice se manifestă între ruinele sale. Și am găsit… din belșug, să zic așa. Duntulm se laudă cu nu mai puțin de patru astfel de apariții pe o suprafață destul de mică. Este recunoscut ca cel mai bântuit castel-ruină de pe Insula Skye.

Nu, nu vă speriați, nu vă voi spune poveștile acestor spirite, ci doar faptul că din acel moment Duntulm a devenit pentru mine un must see de neratat. M-am repezit la calculator ca să caut detalii: program de iarnă, taxă de intrare, condiții de vizitare, etc. Dezamăgire maximă!!! Peste tot era trecut foarte clar: “Duntulm Castle este închis accesului vizitatorilor. Nu se află în circuitul turistic. ”

Ooffff, ce era să facem? Am zis că măcar să trecem prin apropierea lui și să-l putem admira de la distanță, deși eu fusesem cucerită de fotografiile în care văzusem priveliștea care se deschide în fața ochilor de la “fereastra” castelului. Când am ajuns în zonă însă, eu una am fost cuprinsă de un soi de disperare. Era atât de departe, încât cu greu îi puteam distinge silueta arhi-cunoscută din fotografiile privite de zeci de ori înainte. Acolo, cam în dreptul zonei unde se lasă mașina, este și un hotel. Acesta se numește Duntulm Hotel și este, se pare, deschis numai în sezon. Drumul de acces la el, este comun cu cel care duce spre castel și era închis cu... o sfoară de care era agățat un afiș: “CLOSED”.

“Hmmmm, adică de ce nu aș putea să… sar puțin și să mă duc puțin mai încolo ca să văd și eu ruinele puțin mai de aproape? Doar puțin… În fond și la urma urmei, ce se poate întâmpla? ”, cam asta îmi trecea prin cap în timp ce evaluam posibilitățile de a face asta, riscurile, eventualele obstacole și, nu în ultimul rând, dacă lătratul care se auzea în depărtare avea vreo șansă să se apropie de noi. Bifând ok, almost safe, la toate categoriile, mi-am trecut piciorul peste sfoară. “Veniți? ”… și i-am corupt astfel și pe ceilalți.

Ca să vă faceți o imagine de ansamblu (deși puteți privi și fotografiile, care sunt primele de pe AFA cu acest obiectiv turistic :D – asta o știe cine trebuie de ce am spus-o...), castelul este amplasat la înălțime desupra oceanului, având o parte din zid în care încă mai poate fi zărită o fereastră îndreptată spre Golful Duntulm, iar la poalele stâncii pe care sunt ruinele este o plajă neagră de origine vulcanică pe care apele au modelat-o în terase în timpul mareelor. Este o imagine sublimă și înfiorătoare totodată.

Am ajuns la capătul drumului spre plajă și ne-am oprit pentru câteva fotografii. Pentru a ajunge la castel, trebuia să coborâm pe acea plajă și apoi să începem ascensiunea pe marginea falezei, unde totul era mărginit de un gard de sârmă ghimpată. Eram doar noi acolo, nimeni altcineva în zare.

“Ariciule, am ajuns până aici. Te ține să mergem mai departe? Ai vrut prea mult să vezi ruinele astea, hai să vedem până unde putem ajunge... ”, mă zgândări cu bună-știință drăcușorul famigliei. Am ezitat pentru un moment, recunosc. Și rău mi-a mai părut după aia. Cum adică? Ajunsesem până acolo și eu ezitam să merg mai departe??? Adică domnul meu, nerefăcut complet după accidentul de la mână, avea mai multă determinare ca mine? Ok. Zis și făcut. Și am început să coborâm spre plaja neagră ca tăciunele.

După ce am străbătut vreo 150 de metri de plajă am ajuns la niște trepte de pământ care începeau să urce colina pe care este amplasat castelul. Destul de instabile și alunecoase în urma ploilor recente, nu ne-au creat însă așa mari probleme. Am ajuns apoi la un gard de sârmă, destul de jos amplasat, așa că l-am trecut imediat. Apoi am dat de o poartă dubioasă din fier. Era cu schemă. O împingeai, te băgai într-un intrând în partea ei stângă, apoi o împingeai în spate și treceai ușor mai departe. “Parcă e intrare cu turnicheți! ”, nu s-a putut opri jumătatea-mi de la un comentariu haios.

De la această poartă a început drumul puțin mai dificil în condițiile solului alunecos și pantei destul de abrupte. Norocul nostru că aveam bocanci… Călcam pe iarbă udă crescută peste un strat de noroi, astfel piciorul aluneca cu tot cu iarbă. Ne-am ținut de gardul de sârmă ghimpată care mărginea faleza și am continuat până am ajuns sus. Eram în Duntulm Castle!!!

M-am repezit într-un suflet la ferestra cu pricina. “Vezi să nu calci în sheep shit, că nu te mai urci în mașină! ”, mă atenționă glumeț @le_maitre. La cât noroi aveam pe bocanci, parcă mai conta puțin sheep shit acolo, de sămânță... Dar mă rog, am fost atentă ca nu cumva să mă lase pe acolo pe motiv de duhoare insuportabilă.

Ruinele în sine nu sunt spectaculoase, am văzut și altele într-o stare mult mai bună, înțeleg că alunecările de teren au făcut ca acestea să fie scoase din circuitul turistic, dar priveliștea de la acea fereastră merită cu adevărat. Cândva, peste Golful Duntulm trona un castel frumos din care astăzi a rămas doar amintirea. Noaptea, printre ruinele sale poate se pot auzi vaietele celor care nu-și găsesc liniștea. Eu însă, nu voi testa asta niciodată...

Ne-am întors la mașină pe același drum alunecos (la propriu). Eu una, chiar m-am declarat satisfăcută. Din punctul meu de vedere, scosesem deja maxim de la ziua aceea. Oare se putea mai mult de atât?

Kilmuir Graveyard, Uig și Dunvegan Castle – opriri fugitive, dar frumoase

Nu mi-am dorit neapărat să ajung la Kilmuir Graveyard, pentru că nu era noapte probabil... :)) dar apropierea față de drumul principal m-a făcut să nu protestez când domnul meu a setat coordonatele GPS pentru parcarea acestuia.

Amplasarea nu departe de Castelul Duntulm cu priveliștea asupra apelor este foarte frumoasă. Bine, poate că era și ziua în amiaza mare, așa că nu mi s-a părut nimic deosebit aici. Deja văzusem atâtea frumuseți în ziua aceea încât nu mai picam în extaz așa... imediat.

Cimitirul acesta ajunsese pe lista de obiective deoarece adăpostește monumentul Florei MacDonald, protectoarea prințului Charles Edward Stewart. Vă spun, poate am fost eu prea impresionată în martie la mormântul lui Rob Roy... aici însă nici nu am catadictisit să intru. Domnul meu s-a dus repede să vadă și să tragă câteva poze “pentru AFA” și am plecat spre următorul must, Castelul Dunvegan.

Uig, portul din nordul insulei care face legătura cu Insula Lewis are o deschidere superbă. Panorama spre insula vecină (care a intrat deja în planul nostru pentru o escapadă viitoare) este incredibilă, iar ferry-urile care navighează tot timpul completează imaginea unui oraș-port.

Prin Dunvegan Village am trecut doar în goana mașinii. Din această cauză nu ne-a impresionat în niciun fel, dar, recunosc, ajunsă în zonă mi-am ridicat ochii spre cer în speranța de a zări coada albă a Vulturului de Mare (Sea Eagle), specie care nu poate fi văzută decât aici, în zona golfului Dunvegan.

Dunvegan Castle îl știam din poze cu mult înainte să mă gândesc măcar că voi ajunge vreodată prin Scoția. Intrând pe site-ul lor înainte de plecare, am văzut că în perioada în care noi mergeam era deschis doar pentru vizitele de grup. Am trimis un mail în care i-am rugat, dacă există posibilitatea ca pe 7 noiembrie să ne alipească și pe noi unui astfel de grup, având în vedere că eram doar trei persoane. A doua zi a venit răspunsul lor: “Ne pare rău, începând cu 1 noiembrie castelul este închis pentru renovări, vizitele nu mai pot fi făcute”.

Având în spate "experiența Inverewe Garden” (vezi impresii) de cu doar o zi înainte, am ajuns la Dunvegan cu speranța că poate reușim să-l vizităm. Sau dacă nu, ne gândeam că măcar îl putem zări prin poartă. Aș, vezi să nu... Porți închise, lacăt pus, nicio mișcare în zonă, iar de zărit... nici vorbă. Așa cum am văzut noi, de la poarta de intrare în curte și până la castel, mănânci lejer o pâine... :))

Dezamăgiți, ne-am urcat în mașină și am căutat un loc de unde să-l putem vedea, chiar și din depărtare. Castelul este un simbol al Insulei Skye, ar fi fost de neiertat ca măcar să nu încercăm să-l vedem.

Bine, recunosc, eu eram cea mai supărată. Făcusem socoteala că acest detour ne-a spulberat șansele de a ajunge la Neist Point, farul pe care mi-l doream mult să-l văd. Cu calm, tovarășul meu întru... toate mi-a adus la cunoștință că oricum Neist Point era ratat și cu și fără Dunvegan. Nu era practic timp să ajungem până acolo pe lumină în condițiile în care la 15.30 deja începea să se lase înserarea.

Oooffff, dacă regret ceva din excursia asta, apăi să știți că asta este... Al naibii de scurte sunt zilele-lumină în luna noiembrie. Deci... nu văzusem nici Dunvegan Castle decât pe dinafară, nu ajunsesem nici la Neist Point, ce ne mai rămânea de făcut? “Gata, fetelor, repede-repede în mașină! Talisker Distilery scrie pe voi. La 16.30 se închide, deci avem suficient timp să ajungem. Hai, măcar să beți voi un păhărel... ”, ne-a mânat domnul ca pe oi... Și am pornit spre distilerie.

În stânga și în dreapta drumului dealurile aurii “pătate” ici-colo de verdele ierbii ne încântau vederea. La fiecare cotitură peisajul se schimba, aceleași culori dispuse altfel, apăreau case noi, insulițe, alt spectacol al cerului care a culminat cu al treilea curcubeu al zilei, dublat de această dată. Tabloul era complet și incredibil. Pur și simplu eram conștienți că dacă am povesti cuiva cum se desfășurase ziua aceea de noiembrie în Insula Skye, nimeni nu ne-ar fi crezut. Avem însă poze doveditoare...

Talisker Distilery – proteste soldate cu whisky afumat

Colegul @Andox, data trecută când ne-am întors ne-a tras o muștruluială puternică pe motiv că fusesem în Scoția și nu călcasem într-o distilerie. Știam că asta o să se lase cu cel puțin o „fabrică de whisky” data următoare, și iată că nu m-am înșelat. Încă de acasă @le_maitre, atent ca să nu și-o mai fure o dată de la colegii de site, a inclus în traseul nostru și o distilerie. Cea aleasă a fost Talisker, aceasta fiind și singura distilerie din Insula Skye.

La ora 15.45 intram într-un suflet pe ușa de unde se achiziționau biletele pentru tur. “Ne pare rău, ultimul tur al zilei a început la ora 15.30”, ne-a trântit-o un băiat care vindea… chestii pe acolo. What?!?!!? Adică venisem chitiți să facem turul unei distilerii și ăștia ne închideau ușa în nas??? Acolo, odată cu noi, ajunsese și un cuplu de americani. Și ei își doreau același lucru, dar și ei au primit același răspuns de la băiatul zâmbitor care vindea chestii.

“Ok, dacă nu găsiți o soluție pentru noi, să știți că declanșăm un protest! ”, i-am comunicat tânărului pe un ton cât am putut eu de serios. Fâstâceala de pe chipul lui a devenit evidentă la auzul vorbelor mele. Americanii începuseră să râdă deja. S-a dus repede în spate de unde a chemat o colegă, ceva mai cu experiență decât el, pare-se… Eheeeee, și a început doamna să ne explice că era prea târziu ca să prindem turul din urmă, dar ne-a invitat să facem poze la tot ceea ce era expus. Pe mine asta nu mă încălzea de nicio culoare.

“Whisky ne dați? ”, sări imediat colega @MCM cu gura. Se dusese pe copcă protestul meu... Dacă nici în “sor-mea” nu aveam bază, și se vindea așa ieftin... pe un pic de whisky... Oooo, să vedeți cum a sărit imediat băiatul cu păhărelele, fericit probabil că a scăpat de eventualitatea unei revoluții. “O să vă dau ceva deosebit”, ne spuse el, și se duse în spate cu păhărelele goale, doar pentru a se întoarce cu ele pline.

“Hai, soro, să vedem ce ne dau ăștia aici! ”… Măi, a fost cred cea mai nashpa chestie de băut pe care am gustat-o vreodată. Whisky afumat. Bleah!!! Și mai îmi rămăsese și gustul de afumătură pe cerul gurii. Frateeeee, eu venisem să gust whisky adevărat, nu licoare de șorici pârlit!!! MCM s-a declarat însă satisfăcută. De @le_maitre nu am ce să zic pentru că a lipsit la capitolul ăsta, fiind șoferul de serviciu. Am decretat în urma experienței că mie nu-mi place whisky-ul, asta să fie clar, și nici nu îmi mai doresc să intru în vreo distilerie vreodată. Chiar nu mă pasionează cum se face bătura aia pe care toți o laudă atâta. Iată că din punctul ăsta de vedere, nu îmi place gustul Scoției.

Am trecut înapoi Podul Skye pe întuneric. Am ajuns în dreptul castelului Eilean Donan și am realizat că scosesem maxim dintr-o singură zi. Mai mult de atât nu cred că aveam cum...

Insula Skye este într-adevăr ceva deosebit atât prin peisajele ei, cât și prin atmosfera misterioasă care planează asupra ei. Îmi doresc să mă întorc și să petrec măcar trei-patru zile explorând-o. Deși nu sunt cine știe ce amatoare de trasee, vreau să le fac pe cele de la Quiraing cândva. Vreau să ajung să fac și traseul de la Neist Point, și pe cel de la Old Man of Storr. Și chiar data viitoare aș risca și aș merge pe cazare itinerantă nestabilită dinainte. Am văzut atâtea B&B-uri pe drum, încât mi-e greu a crede că nu putem găsi o cazare decentă la preț rezonabil... Așa că până data viitoare în Scoția... Freeeedooom! Scoootlaaaand!

Post-ambul: :)) Astă vară am avut o discuție deosebit de interesantă în care cineva îmi spunea: “Ai văzut, AFA are primele poze din insula Lesbos!!! ”. M-am întristat în acel moment, gândindu-mă că peste ceva vreme urma să plec într-un loc atât de deosebit, atât de puțin cunoscut și totodată atât de... neimportant pentru mulți turiști români. Da, erau primele poze din Lesbos și au fost extraordinar de bine primite și apreciate pentru că erau din Grecia.

Știu că primele poze din Insula Skye nu reprezintă același lucru decât pentru un număr destul de mic de useri, dar sunt convinsă că acei useri știu cu adevărat ce înseamnă poze din Insula Skye. Și asta e tot ce contează pentru mine…

---

VIZUALIZĂRI: 7951 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI