Două sate pitorești...

TIPĂREȘTE

În plimbările noastre pe insula Samos, multe au fost lucrurile care m-au încântat, cum ar fi bogăția de ”urme” ale istoriei zbuciumate, trecând prin diverse dominații romane, bizantine, otomane, foarte multe situri arheologice, bisericile atât de frumoase, dar nu am rămas indiferentă nici la frumusețea florilor, la prospețimea lor, la culorile lor splendide, deși era deja spre început de toamnă, la verdele binecuvântat al insulei, la albastrul mării, la străzile pictate, ce pentru mine au devenit un fel de simbol al insulei.

Dar din loc în loc, m-au uimit pur și simplu, lucruri simple, cum ar fi niște așezări mici, vechi sate pescărești, aproape pustii la vremea aceea, cam de final de sezon, cu o liniște desăvârșită, așa cum am întâlnit în nordul insulei și în nord-estul ei. Sigur că și cele din sudul insulei sunt frumoase, dar acestea despre care o să vă povestesc m-au încântat mult.

În prima zi de cutreierat cu mașina, după ce văzusem deja frumosul sat de munte Vourliotes, vezi impresii, după ce admirasem marea de la înălțimea acestui frumos sat, am ajuns din nou la malul mării, după câteva serpentine strânse. Indicatorul arăta către Agios Nikolaos. Mergem? da! Și bine am făcut, pentru că după ce am coborât o stradă la vale, am parcat undeva lângă marginea drumului, atrași deja de frumusețea uimitoare a locului.

Satul Agios Nikolaos, un fost sat pescăresc, acum cu ceva pretenții de mică stațiune, este situat în nordul insulei, la cca 27 km de capitală, spre vest, aproape de Karlovassi. Sunt câteva viluțe mai departe, Vila Violeta de exemplu, mult mai spre est.

În spate sunt niște dealuri, câte o casă cocoțată ici-colo, nu multe, iar marea, cu niște țărmuri stâncoase, dar frumos dantelate, cu multe pietre mari, parcă prăvălite în mare. Țărmuri stâncoase, dar care deveneau mai prietenoase pe măsură ce înaintam către micul sat. Era o liniște deplină, doar marea cu ale ei valuri, ușor adia și vântul, oamenii nu știu unde erau, dacă erau, retrași în case, se pare că sunt cca 56 locuitori permanenți; acum era destul de pustiu, doar un singur pescar, cu undița lui, stătea conștiincios pe o bucată de stâncă.

Am urcat câteva trepte întortocheate pe dealul din spate, spre ceea ce părea din șosea a fi o biserică, dar s-a dovedit a fi doar o locuință, solidă, din piatră. De acolo de sus, am făcut poze frumoase privind în zare. Soțul mă pierduse, iar când m-a văzut se întreba ce caut în curtea omului? Ei, nu eram chiar în curte, poate cel mult în grădină... :))

Am coborât scările în zig-zag, m-am dus mai departe spre centrul satului, spun centru pentru că acolo era o biserică, așadar așa am dedus. Lângă, erau câteva căsuțe, toate vopsite în alb, doar gărduțurile, cu coloane, tencuite cu albastru, albastru de Grecia, precum și câteva mici decorațiuni, gen vase cu flori, pietre pictate, minunate. Aici era și un mic port, câteva bărcuțe de lemn, albastre și ele, iar una din case, avea ieșire la mare, cu o terasă care practic înainta în mare. Terasă mare cu o mulțime de mese, acum adunate, dar îmi pot închipui, cât de spectaculos poate fi aici seara, la cină. Și romantic! :p

Ne-am învârtit pe acolo, făcând o mulțime de poze, cu marea, cu bărcile, cu casele ce stau la 2-3 metri de mare. Sunt câteva vile, iar fiecare intrare la cameră are un nume, de femeie, Alexandra, Artemis, Kornelia, etc. Vilele sunt albe, frumos decorate cu albastru. Aș putea sta aici, chiar mi-ar place... m-aș obișnui așa repede... Să deschid oblonul mic albastru, să văd primele raze ale soarelui, apoi apusul... Totul în simfonia nesfârșită a mării...

În timp ce eu contemplam în zare, în nuanțe turcoaz, sau indigo, soțul meu se uita în apă după niște crabi. Erau chiar acolo pe pietrele din apă. Mai departe țărmul se întindea lin, cu câteva case, vile, probabil și ceva mici hoteluri, toate având balcoanele spre mare. O imagine de vis. Cine nu și-ar dori să fie așa de aproape de mare? Un braț stâncos, acoperit de ceva pomișori, închidea golful, protejând parcă voit satul pescăresc. Făcând cale întoarsă spre mașină, am trecut din nou pe lângă biserica mică, albă, impecabilă, acoperită cu țiglă roșie, care doar pe laterale, avea contraforturile albastre, precum și clopotnița de lângă. Albastrul pe care-l iubim așa de mult. Am făcut ultimele poze, lăsând în urmă satul, marea, visele...

În cea de-a doua zi de plimbare cu mașina, am pornit tot spre nord, din Pytagorio, locul nostru de cazare, trecând prin capitală, Samos Town, de unde, din momentul în care am trecut de vamă, drumul s-a îngustat vizibil, asemenea celor din sate. Ne îndreptam spre nord, apoi nord-est. Singurul nostru ajutor, traficul mic... Eram aproape singurii care umblam hai-hui pe acolo. Știam de pe hartă, că mai aveam de mers cca 9 km, doar că am mers încet, cu băgare de seamă, din cauza drumului, cu multe serpentine, unele atârnând parcă deasupra mării, evident că nu toate semnalizate. Alteori mergeam parcă printr-un tunel format din ramurile copacilor care se uneau deasupra împletindu-se.

Am trecut pe lângă o mânăstire situată aproape de drum, Παναγια του Κότσικα, zărindu-i cupola albastră, din mașină. Curând am ajuns în micul sat Agia Paraskevi. Situat chiar în estul insulei, nord-estul insulei, în zona pe care localnicii o numesc Nisi, denumirea grecească pentru insulă. Asta pentru că în jur sunt un grup de mici insulițe. Satul pescăresc e situat într-un mic golf, cu o panoramă superbă către mare, având în spate dealul verde, cu o pădure de pini și livezi de măslini. Am lăsat mașina în parcare și am mers până în capătul golfului, unde un mic părculeț, invită la odihnă sub umbra unui tamarisc uriaș.

Aici este și micul port, cu multe bărcuțe, ce stăteau frumos aliniate, iar un pescar meșterea ceva la una din bărci. În parc mica biserică, albastră, dedicată Agiei Paraskevi, frumoasă. Simplă. Pe clopotniță văd scris anul 1786, așa veche să fie? În jurul copacului, băncile sunt puse sub forma unui pătrat, iar scuarul pavat cu pietre iar marginile cu marmură. Acestea sunt așa aranjate încât poți sta ca pe o bancă. Să privești biserica frumoasă sau marea cum se lovește în valuri de marginile stâncilor. Este și o fântână cu apă rece, numai bună pentru reîmprospătarea puterilor. Și un leagăn...

Câteva case parcă aruncate ici-colo, mai mult în partea cealaltă a golfului. Aici e și o mică plajă, cu pietriș, cu doar câteva șezlonguri, doar două-trei umbrele, de ele nefiind nevoie prea mult, ramurile copacilor de tamarisc, asigură intimitate și umbră. Se spune că zona este ideală pentru snorkeling. În zona asta, în partea stângă a golfului, lângă faleză, sunt câteva taverne, cafenele, acum era cam pustiu, doar terasa Acqarium încă probabil mai funcționa, spre seară. Doar că acum era ora siestei. Se văd în planul doi, niște vile, care pot fi probabil închiriate. Toate cu vedere superbă spre mare.

Din loc în loc pe faleză sunt trepte pe unde poți coborî pe plajă, la mare. Localnicii spun că este unul din cele mai frumoase locuri de pe insulă. Le dau dreptate. :) Se spune că Legea guvernamentală specială nu permite nici unei industrii să opereze în zonă, aceasta fiind dedicată total turismului și zonei rezidențiale.

Noi ne-am așezat câteva minute în parc. Era așa o liniște, departe de lumea dezlănțuită... acum parcă îl înțeleg mai bine pe Thomas Hardy. Era așa de bine că nu ne venea să mai plecăm. Peste mare, aproape, era Turcia. Până și telefonul a detectat asta.

Mă gândeam cum ar fi să petreci câteva zile aici... fără stress. Poate că aici ar fi fost nimerită denumirea plajei No stress beach.

Vă recomand cu drag locul, măcar pentru o scurtă vizită... să vedeți cum arată eternitatea... probabil așa...

Și spunând astea mi-am adus aminte de un proverb:

Webmaster, o melodie - https://youtu.be/KLlE8HmrFfY

mulțumesc!

---

VIZUALIZĂRI: 3025 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI