Insula Phu Quoc - arome de Indochina

TIPĂREȘTE

Odată demarată activitatea de documentare a locurilor şi obiectivelor interesante din Vietnam, au apărut tot soiul de atracţii şi recomandări, astfel încât am fost convins că e nevoie de cel puţin o lună petrecută pe acele meleaguri pentru a apuca să parcurgi măcar câteva dintre ele.

Din capul locului, de cum am descoperit Insula Phu Quoc, ştiam că acolo vreau să ajung şi astfel a reprezentat un punct fix al itinerariului, indiferent cât s-au schimbat celelalte date calendaristice sau destinaţii.

Şi a fost foarte frumos, ne-am simţit excelent şi ne-a priit şederea de 3 zile. Aş fi scris „splendid” sau “minunat” dacă adăugam puţină activitate, locul oferind atracţii naturale sau create de mâna omului, însă, contrar spiritului meu de a nu sta efectiv locului, am lenevit de m-au durut oasele!!

Nu chiar în procent plin de 100% pentru că la un moment dat m-am luat şi dus la plimbare pe plajă sau am încălecat şaua bicicletei şi am pedalat câţiva kilometri. Iar în prima după amiază am avut-o şi pe Adriana parteneră de biciclit.

Aşa am descoperit Ong Lang Beach despre care citisem că e una din atracţiile insulei, loc favorit de grătar pentru localnici sau turişti seara, apusul soarelui nu neapărat că perpeleşte mai bine carnea dar, cu siguranţă, oferă o imagine idilică, de neuitat.

Mai toate apusurile au farmecul lor. Iar răsăriturile la fel. Şi ambele conlucrează eficient la propaganda turistică.

Cu totul curios faţă de ce mă aşteptam, plaja aceasta era chiar pustie, pe toată întinderea ei de aproximativ 2 kilometri fiind prezent un singur cearşaf de plajă. Dar arăta foarte frumoasă în naturaleţea ei, aproape neatinsă de mâna omului.

Din păcate, întrucât am luat-o de-a dreptul prin apă de la plaja resortului nostru, fără telefon, nu am posibilitatea de a vă reda frumuseţea ei.

Era plaja pe care intenţionasem să ajungem în prima zi de şedere, spre apus. Doar că orientările noastre, în lipsa oricăror indicatoare turistice sau măcar pietonale, ne-au condus într-o fundătură, dincolo de gardul căreia vedeam doar moloz şi dărăpănături.

Cumva spăşiţi că nu avem ocazia să ajungem acolo, am dat la pedale prin satul din imediata apropiere a cazării, prilej numai bun de a lua puţin pulsul vieţii rurale.

Cu săteanul care aducea ciurda în sat pe una din uliţele lăturalnice, cu mulsul caprelor sau găinuţele mici – aidoma celor cărora, mici fiind, le ziceam “de munte” – care îşi chemau puişorii la ele de teamă a nu ne încurca în drumul nostru. Sau a nu-i strivi, de vreme ce noi nu priveam doar drumul ci tot ce ne oferea frumos plimbarea pe o insulă foarte verde şi bogată în vegetaţie, în care nucile de cocos îţi puteau cădea în cap la tot pasul, de multe ce erau deasupra noastră.

În care nu am fost deranjaţi nici măcar o singură dată de câinii satului, astfel cum eram învăţaţi de pe plaiurile noastre.

Dacă nu cădeau fructele peste noi şi nici nu ne dedam la a le culege de pe marginea drumului din respect pentru munca oamenilor, am oprit şi am cumpărat fructe locale de la aprozarul deservit de o bătrânică. Care ni le-a curăţat şi tăiat felii când, prin semne, i-am dat de înţeles că vrem să le mâncăm acolo, pe loc. Nu cunoşteam toate fructele şi nici cum se mănâncă iar dumneaei a fost foarte bucuroasă să ne arate. Gândind, în sinea ei, ce nătângi sunt domnii ăştia!! Dar ce gust divin au avut produsele!

Ne-a adus chiar şi o găletuţă cu apă pentru a ne spăla pe mâini. Cum să nu îţi meargă la suflet aceşti oameni?

Aveam să revin în următoarele zile la dânsa pentru amabilitatea de care a dat dovadă, pentru bunătatea ce-i emana de pe chip şi pentru preţul produselor (cu 16 lei cumpărai 3 caserole cu diverse fructe).

La fel cum am revenit şi la micul magazin, aflat lângă aprozar, pentru apă şi câteva patiserii, loc în care am fost recunoscut şi întâmpinat cu zâmbete sincere, nu de marketing.

Precedată de fructele delicioase, masa din prima seară am servit-o la un aşa zis restaurant – eliminaţi orice imagine cu unul pe care vi-l puteţi închipui! – aflat la colţul unei intersecţii din sat şi acolo am avut ocazia de a ne delecta papilele gustative cu tăiţei şi fructe de mare preparate în faţa noastră, în timp ce sorbeam o bere.

Am avut parte şi de un moment de stânjeneală. Separat de ce comandasem, am primit din partea casei un aperitiv despre care nu citisem sau auzisem nicăieri: un borcănel cu alune prăjite înmuiate în sos de ardei iute. Care au fost atât de bune cu berea!!

La sfârşitul mesei mai rămăseseră câteva alune în borcănelul de 100 ml şi am întrebat dacă pot să le iau cu mine. Probabil că gazdele au luat cuvintele mele drept semn de mulţumire şi apreciere a cinei, de vreme ce îşi plecau repetitiv capetele şi ne zâmbeau, drept pentru care pun mâna şi îl iau cu mine.

Fac doi paşi iar în urma mea aud zgomote stridente din care disting doar “sir!” . Prin semne agitate îmi atrăgeau atenţia că borcănelul are locul lui pe masa, aşa că îl aşez la loc, moment în care ţipetele încetează, feţele lor devin zâmbitoare şi ne invită să mai aşteptăm puţin.

Până când ne aduc într-o punguliţă mai multe alune decât se aflau pe masa pentru a le lua cu noi. Cică nu se face să pleci de la masă cu ce a rămas. Tradiţii şi culturi diverse…

Sosul de piper pus peste alune reprezintă unul dintre produsele prin care se identifică insula, pe lângă sosul de peşte şi perlele.

Un alt reper turistic al Insulei Phu Quoc îl reprezintă telecabina Hon Thom, cea mai lungă din lume, 7.899,9 metri, şi care survolează trei insule aflate în sudul celei despre care vă scriu.

Pe lângă Ong Lang Beach, ca locuri de plajă dar şi de delectare vizuală, mai poţi merge la Starfish Beach (unde o să vezi stele de mare pe nisip), Cua Cua Beach, Khem Beach sau Sao Beach, ultimele două pe partea estică. Menţiunea referitoare la cele două din coada enumerării se datorează faptului că majoritatea turiştilor aleg vestul insulei.

Spre nord, cei interesaţi, găsesc oferta turistică a celor de la Vingroup, cea mai mare corporaţie vietnameză, cu afaceri în mai toate sectoarele economice.

Ei au ridicat aici Grand World Phu Quoc, un superb orăşel foarte colorat, străbătut de o lagună pe care se plimbă gondole ca în Veneţia, VinPearl Safari, un parc în care animalele trăiesc aproape libere şi se organizează tururi prin habitatul lor, sau VinWonders, un parc de distracţii de dimensiuni greu de închipuit înainte de a-i parcurge oferta.

M-a atras şi îmi doream un tur al micuţelor insule din sud, dar – pentru că nu voiam să merg singur - am renunţat în favoarea odihnei şi a confortului unor zile de decembrie petrecute la 33 grade pe malul mării. Au plaje mici şi ascunse, cu nisip de diferite culori şi în care încă nu au ajuns puhoaie de turişti, numai bune pentru snorkeling. La fel de frumoase ca cele din Thailanda, zice-se.

Resorturile de pe insulă arată magnific! Am colindat prin 4 dintre ele şi nu ştiu a zice care era cel mai frumos. Şi nici cel mai urât. Arătau foarte diferit iar eu pur şi simplu mă căscam la felul în care erau concepute.

Toate cu unităţi de cazare de mici dimensiuni, căsuţe de lemn aruncate printre flori, iarbă, bananieri sau cocotieri, cu piscine sau iazuri cu peşti coloraţi, toate cu privelişte spre mare şi apusul gălbui întunecat te făceau să te simţi pe una din trambulinele ce te aruncă în paradis. Oftez şi acum după cât de mult m-au fermecat şi cum m-am simţit acolo.

De alte clipe de neuitat am avut parte în prima seară, stând pe terasa camerei.

Îmi place ploaia în toate formele ei: cea mocănească, cea cu bulbuci, cea ca o perdea fină de stropi mărunţi, cea în rafale, cea care ţine trei zile sau cea irlandeză care porneşte sau se opreşte parcă apăsând un întrerupător.

Pe lângă toate cele care m-au udat de-a lungul vremii, în acest sejur am mai experimentat două, sezonul musonului şi ploaia din Indochina.

De departe, în topul preferinţelor se cocoaţă şi va rămâne ultima pomenită.

Pornită din senin, după ce cu 5 minute înainte cerul era înstelat, şi oprită după alte 2 minute, la fel de neaşteptat. Cred că natura a dorit să ne încerce simţurile cu această uvertură în câţiva stropi cadenţaţi şi, atentă la modul în care rezonăm, ne-a oferit apoi un adevărat regal ploios asiatic.

Parcă revăd secvenţe din filmele cu francezii stăpâni în Indochina, cu ploile puternice ce cad peste pălăriile conice de bambus ale servitorilor vietnamezi în timp ce europenii se retrag iute la adăpostul terasei, de teamă să nu îşi murdărească pantofii de piele sau poalele rochilor de mătase.

Ploaia ce împrăştie fără ţintă precisă mii de stropi mari peste frunzele cocotierilor din cerul în care se nasc fulgere şi tunete, la o temperatură de 27 de grade, are darul de a mă pironi locului pe fotoliu, cu toate simţurile ridicate la nivel de încântare.

Mai mult decât ploaie, a fost o simfonie a naturii. Şi îi aduc mulţumiri acestui desăvârşit artist pentru clipele de neuitat! E senzaţia de neuitat din Insula Phu Quoc.

Anul trecut, exact pe vremea aceasta, ne aflam în Andaluzia. E atâta tihnă şi verdeaţă aici iar oamenii au un ritm al vieţii mult mai lent şi docil decât europenii. Nu aş da insula aceasta pe staţiunile de pe Costa del Sol.

Chiar dacă în locul infrastructurii din Spania aici găseşti drumuri înguste şi sparte, marcate cu balegă, iar cel al vilelor nababilor europeni e luat de case amărâte fără geam şi cu perdea în loc de uşă.

Poate voi fi contrazis de mulţi, însă sunt sincer când scriu aceste rânduri din perspectiva turistului. A unui drumeţ care îşi doreşte să cunoască locuri şi oameni diverşi, şi care constată cu bucurie că există oameni săraci din punct de vedere material şi existenţial care îţi afişează cel mai uman zâmbet posibil, absolut dezinteresat şi în ai căror ochi e evidentă bunătatea lor.

---

VIZUALIZĂRI: 2939 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI