Imperia, o floare rară pe Riviera dei Fiori

TIPĂREȘTE

Când am aflat că aveam să ne petrecem o săptămână în Imperia, evident că am început să caut informații despre cine este și ce vrea această Imperia! M-am uitat pe hartă și am văzut-o însemnată cu un cerculeț mic, mai mic decât San Remo sau Ventimiglia și în orice caz mult mai mic decât Genova sau Nisa. Prietenul O, care mai fusese acolo, m-a contrazis: „Hmm... nu e prea mică, să știi! E chiar mare, dacă mă-ntrebi pe mine. ”

Imperia e un oraș format în urma decretului semnat de Mussolini în 1923, prin care s-a hotărât unirea a două orașe-port, Porto Maurizio (situat în vest) și Oneglia (în est), despărțite între ele de Râul Impero (ce a dat și numele noii localități), la care s-au adăugat încă 6-7 sate răspândite pe dealurile vecine (printre care și Caramagna Ligure, unde ne-am aflat noi „tabăra”). Imperia totalizează o suprafață de aproape 46 kmp și numără peste 42000 de locuitori, ale căror principale preocupări sunt turismul, horticultura și industria alimentară (măsline, ulei de măsline, paste). Numele Oneglia se pare că derivă de la cel al unei vechi așezări pre-romane, Pagus Unelia, pe când Porto Maurizio de la satul de pescari din perioada romană, numit chiar așa, Porto Maurici. Cele două orășele au furnizat lumii personaje importante în toate domeniile, dintre care l-aș aminti doar pe îndrăgitul scriitor al copilăriei noastre, Edmondo de Amicis (încă există casa sa memorială pe una din străduțele Onegliei).

Într-un final, șederea noastră în Imperia s-a redus la 6 nopți și 5 zile, după ce am hotărât că merită să „sacrificăm” o zi pentru a vizita Portofino și - puțin - Genova. Din cele 5, încă una a revenit lui San Remo, iar alta lui Monte Carlo. Restul de 3 zile le-am petrecut în Imperia și în imediata sa vecinătate, dar nu pot spune că i-am cunoscut toate cotloanele; ba, din contră, abia ne-am făcut o palidă idee! De la bun început am decis să încercăm să îmbinăm utilul cu plăcutul (cum facem de cele mai multe ori prin peregrinările noastre), să vizităm una-alta, dar să ne rezervăm și timp de plajă, bălăceală, relaxare și socializare cu prietenii noștri!

Primul contact cu Imperia a fost la „ora de aur” de dinaintea înserării, când am pătruns în oraș părăsind autostrada A10 în punctul numit Imperia Ovest, corespunzătoare lui Porto Maurizio. Tot vorbiserăm la telefon cu amicii noștri și stabiliserăm să ne întâlnim cu ei în parcarea din port, dar habar n-aveam ce să setăm pe GPS, nici pe Google Maps nu apărea nimic, așa că am mers după instinct, în direcția în care părea să fie marea și... ce să vezi?! chiar acolo era! :) Pe un indicator maro scria Borgo Prino, cum ar veni am ajuns în zona turistică; și da, plini de încântare ne-am trezit pe o străduță cu sens unic, cu clădiri vechi văruite în caldele nuanțe liguriene cu care ne obișnuiserăm deja... Clădirile astea aveau mici restaurante la parter și restaurantele își înșiraseră terasele pe partea dinspre mare și marea era splendid colorată la ora aceea de aur, de parcă zeii scăpaseră din înaltul cerului pocalul cu aur lichid pe suprafața întunecată a apelor!...

Dar nema parcare! Ia și sună-l pe O din nou! El nu și nu, să setez în GPS Porto Maurizio, că așa se cheamă. Helga, cumințică, vroia să ne cocoațe în vârful unui delușor de pe care curgeau case colorate... Nici să oprim pe undeva nu se putea, circulația era infernală, când să vrem să cotim într-o direcție - constatam că nu era voie, că trebuia s-o luăm fix în direcție opusă... În fine, ne-am dus, ne-am întors, „ne-am luat și pe noi” (vorba poetului) și cumva am răzbit! Pădurea de catarge albe ce ne-a ieșit în cale ne-a dat de știre că acolo trebuia să fie portul unde ne așteptau prietenii noștri; și da, uite-l și pe O, ne-a văzut și el, ne face semn pe unde trebuie să intrăm în parcare...

Parcare cu plată, desigur, dar v-o recomand cu căldură, cred că e una dintre cele mai mari din oraș, dacă nu cea mai mare. Se află chiar în dreapta portului, de-a lungul unui dig care înaintează pe o distanță apreciabilă în mare și care se termină cu un far destul de fotogenic. Are suficiente locuri, practic niciodată n-am văzut-o ocupată total și are un preț rezonabil, adică 1,2 euro pe oră. Sistemul e cel clasic: un tonomat îți eliberează la intrare un bilețel pe care este înscrisă ora la care ai ajuns, iar la plecare plătești în funcție de cât ai stat. Acolo aveam să lăsăm mașina în mai multe rânduri, cu mai mult sau mai puțin noroc în a găsi loc de parcare mai aproape de intrare.

Ne puparăm, ne îmbrățișarăm și... hai să facem câțiva pași! Doamne, dar în ce Paradis ne-ai aruncat pe noi, păcătoșii tăi! Mă uitam de jur împrejur și nu-mi venea să cred cât de frumos e locul ăsta! Nu mai zic de bărcile albe, mai mici sau mai mari, ce se legănau alene cu ușoare scrâșnete în răcoarea serii, dar ce frumos se profila pe cer zig-zagul clădirilor din spate! Și delușorul ăla din plan îndepărtat, terminat fabulos cu o turlă de biserică! Frumos decor, toate temerile mi s-au topit, am știut cu certitudine că aveam să ne simțim bine aici!

N-am mai făcut mare lucru în seara aia; unora parcă le era foame, altora parcă nu... dar ceva de băut ar fi vrut fiecare, și mai ales eram dornici să ne împărtășim ultimile experiențe. Am găsit locuri suficiente la terasa unui mic bistro și până la urmă, ca toată lumea să fie mulțumită, am comandat și vreo două platouri cu aperitive (gen măsline, parmezan și prosciutto). Au fost destul de apreciate, mai puțin de bebelușa lui O&L, care în curând a dat stingerea și noi n-am avut ce face decât să ne conformăm (că doar nu intraseră zilele-n sac...).

A doua zi a fost decretată zi de belfereală, adică de zăcut pe un șezlong, la soare/umbră, pe malul mării. Dilema (cel puțin teoretică) era: mergem la plajă privată sau publică? Cu bani sau moacă? Zic „în teorie”, că oricum nici măcar O n-avea habar pe unde or fi plajele alea publice, dacă or fi. Și, pe urmă, dacă e vorba de toată ziua (sau până când ne-om plictisi), nu ne vom zgârciomăni noi la câțiva euroi, nu?! C&B, tovarășele noastre de apartament, care fuseseră la plajă și cu o zi înainte, au mustăcit un pic când am emis fraza de mai sus; aveam să înțeleg în curând de ce.

Păi... echipat în chiloți de baie, luat prosoape, cărți de citit, loțiune de soare, balsam de buze, apă de băut și... vamos a la playa! Porto Maurizio are mai multe plaje private (aveam să mă lămuresc până la plecare), dar am mers pe mâna amicilor, adică la primul stabiliment de lângă parcarea din port, de v-am povestit. Îi zice Spiaggia d'Oro, cum ar veni Plaja de Aur. Wow! Tare!

Paranteză: coasta liguriană este - cu mici excepții - stâncoasă. Multe zone au fost concesionate și s-au transformat în plaje private, dotate cu tot ce trebuie pentru confortul turistului modern: nisip fin (pe uscat și în mare, pe mulți metri distanță), pasarele de lemn, șezlonguri, umbrele, toalete, vestiare, mici baruri. Evident, trebuie să scoți bănuțul. Înțeleg situația și sunt pentru; un singur comentariu am: și aici, ca în multe alte locuri, se dovedește că omul e de fapt un hârciog avar. Și mă refer la densitatea „locurilor de cazare”. Băi, fraților! Dacă vreți să învățați limba italiană, aici e locul! Dacă vă țiuie urechile de liniște, aici trebuie să veniți să vă „tratați”! Nu mai zic de mirositul picioarelor vecinului din spate și de fumatul pasiv de la vecina din dreapta... Eu în asemenea intimitate cu zeci de persoane necunoscute nu m-am mai aflat de multă vreme! Ce ascultat valuri și pescăruși?! Uitați de asta! Asta la bulgari... la greci...

Deci ajunserăm la plajă. Chiar la intrare, era un nene care, din câte mi-am dat eu seama, încasa banii și repartiza locurile pe plajă (avea o diagramă ca la teatru). Cum m-am nimerit în fruntea tribului, m-am prezentat în fața tarabei și am cerut cu nonșalață 5 bilete! Păi... 5 nu se poate, că șezlongurile sunt câte 2 la o umbrelă, deci 6, deci... 66 de euro! Poftim?!! (Bine, asta am zis în sinea mea, în realitate am înghițit în sec, am scos bănetul și am jurat că pe-acolo nu mai calc! Frate, 22 de euro 2 șezlonguri și-o umbrelă „la sardeluțe”?!!). În fine, 22 de euro au fost partea co-locatarelor noastre, dar tot mi s-a părut scump! (Totuși, aveam să descopăr și prețuri mai mari de atât în zilele următoare...)

Trecând peste aspectele enunțate, în rest totul a fost ok. Nisipul - nisip, apa curată și caldă se adâncea destul de blând, dar nu exagerat, iar priveliștea către dealul cu biserică pe care o admiraserăm și cu o seară înainte - de-a dreptul superbă! Bărulețul stabilimentului nu oferea decât băuturi, așa că pentru prânz a trebuit să părăsim incinta. N-a fost simplu să găsim o mâncătorie deschisă la acea oră (majoritatea restaurantelor oferă doar cină), dar până la urmă ne-am descurcat (despre unde am mâncat și am băut prin Imperia o să vă povestesc altădată).

Ziua de plajă s-a prelungit până aproape de apusul soarelui și în a doua parte a zilei ni s-a alăturat și O. Am vrut chiar să-i facem cinste cu șezlongul excedentar, dar ne-a refuzat și ne-a invitat la rându-i la o bere la bar, ocazie minunată de a mai pune țara la cale. Am fi stat până la ora de închidere, dacă tot am dat un ban, dar trebuia musai să prindem deschis supermarketul, să ne aprovizionăm. Stres, ce mai! În Grecia n-am fi pățit rușinea asta!

Miercuri ne-am dus la San Remo, dar joi am hotărât să tratăm Imperia cu toată atenția noastră turistică! Primul obiectiv: centrul vechi, adică delușorul cu biserica, Parasio - după cum aveam să aflăm că i se mai zice. La sfatul lui O, am lăsat mașina într-o mică parcare subterană la poalele dealului, lângă Sigma Market (a fost simplu să-l identificăm pe hartă). Și am pornit în explorare...

Alei pietruite, clădiri vechi, cu tencuiala căzută pe alocuri, o florărie, un restaurant... Ne-a atras curând atenția ceea ce părea a fi o pictură murală imensă, cu temă religioasă, pe fațada unui imobil cu 3-4 etaje, precum și pasajul semicircular ce-l traversa. Iată și un panou informativ întru lămurire (în italiană, engleză și franceză). Suntem la Porta Martina, construită în 1627 de către autoritățile genoveze ca principală poartă de intrare în oraș. Câțiva ani mai târziu, tot genovezii au demontat fortificațiile din Porto Maurizio, iar poarta (ușa) frumos decorată a fost pur și simplu dislocată și dusă la Genova pe mare. În a doua jumătate a sec. 18, Francesco Carrega a pictat imaginea uriașă a Madonei deasupra arcului, pictura fiind recent restaurată.

Am trecut pe sub vechea arcadă genoveză, cărarea noastră continua să urce în trepte mari, pavate cu cărămidă roșiatică. Nu pentru multă vreme, căci iată-ne într-o stradă îngustă, destinată și circulației autovehiculelor; un alt panou ne informează că e vorba de Via Botta, denumită în urmă cu câteva secole Strada Nova, iar mai apoi Strada delle Erbe, construită pe lângă vechile ziduri ale orașului. Stânga sau dreapta?

Stânga întâi, atrași de turla unei biserici. Ajunși în apropiere, am realizat că era chiar biserica pe care o tot admiraserăm până atunci din port și de pe plajă. Și n-avea doar o turlă, ci două, dispuse simetric de-o parte și de alta a unui fronton ca de templu grecesc, precum și o imensă cupolă mai în spate. Catedrala San Maurizio, construită de Gaetano Cantoni între 1781 și 1832, este considerată cea mai mare biserică din Liguria. Am alocat și noi câteva minute interiorului fastuos, celor 4 nișe cu statuile apostolilor, mozaicului alb-negru-auriu, cupolei frumos decorate și superbei statuete numite Madona del Carmine, atribuită lui Anton Maria Maragliano, sculptor genovez al sec. 17 (unul din puținele artefacte „transferate” din vechea catedrală din vârful dealului, ale cărei ruine aveam să le întâlnim în curând).

În fața catedralei era organizată o piață cu de toate, noi n-aveam nimic de cumpărat, dar i-am dat totuși un ocol, ocazie cu care am descoperit Muzeul Naval al Liguriei de Vest (pas!) și sediul polițailor (Questura di Imperia), a cărui intrare am admirat-o și pozat-o îndelung, așa superb împodobită cu buganvilla movulii cum era!

... Și dreapta acum, până la capătul străzii, unde aveam să întâlnim mai multe edificii istorice. Unul mi-a atras atenția încă de departe, alb-bleu, cu delicate decorațiuni pictate în jurul ferestrelor. Palazzo Straforello pe numele său, construit în ultimii ani ai sec. 18, a fost locul unde s-a născut și a murit cunoscutul scriitor și revoluționar italian, Gustavo Straforello (1820-1903). În imediata vecinătate, se află Piazzetta Raineri, un mic spațiu verde, cu vedere splendidă asupra dealurilor învecinate și a unei părți din orașul vechi. Aflarăm că și pe aceasta o chema altfel cândva, Piazza Lunghetta îi ziceau locuitorii, dar tot ei i-au schimbat numele în onoarea filantropului Dr. Raineri, al cărui bust de piatră privește mândru frumoasele împrejurimi!

Tot aici poate fi văzut conturul original, destul de bine păstrat, al vechiului bastion „delle Erbe” sau „di San Givanni Battista”, datând din 1627. Pe o parte a piațetei și la capătul aleii în pantă „del Olio” (azi Via Bossi), era cândva Porta delle Foce, folosită mai ales pentru transportul mărfurilor.

Ne-am întors puțin, până la mijlocul Viei Botta, căci dincolo de o zonă împrejmuită (se făceau niște săpături în carosabil) văzusem un pasaj curb ce se insinua interesant pe sub o serie de arcade. Într-adevăr, dacă ocoleai cu grijă zona delimitată, se putea intra în acest culoar, despre care am aflat că s-ar numi Archivolta della Tina, una dintre cele mai vechi zone din oraș, cea care face legătura între zidurile de sec. 14 și cele de sec. 17. Am fost atenționați asupra unor balamale metalice originale, precum și a unui buiandrug vechi de peste 5 secole! În pasaj se păstrează destul de bine și porțile masive ale celor 3 magazine medievale, iar pe partea dinspre orașul de sus a ultimului arc, am putut admira o mică Madonă barocă în nișa ei originală! Copleșitor!

Și iată-ne transportați dintr-o dată într-o altă lume, printre vechile ziduri galbene și crem și cărămizii și roz, care par să răsară unul din celălalt, unite pe alocuri prin arce de cărămidă, năpădite de plante, cu obloanele ferestrelor strălucind în soare... O lume a tăcerii, a umbrelor și misterelor; și în timp ce străbați aleile pietruite, nu poți să nu te întrebi: „Dacă pietrele astea ar putea vorbi, oare ce povești de vitejie și de trădare, de iubire și de groază ne-ar putea spune?! ”...

Până una-alta, citirăm poveștile de pe panourile turistice pe care le-am găsit împrăștiate cu generozitate în fața celor mai importante obiective. Iată deci Palazzo Gandolfo, cel mai important exemplu local de arhitectură renascentistă, construit la sf. sec. 16 drept reședință pentru Marchizul Gandolfo. Ușile, ferestrele, grilajele au păstrat în mare parte forma lor originală. Printre grozăviile cu care se poate lăuda acest palat, se numără faptul că a găzduit în 1745 suita prințului infant spaniol Don Fillippo di Borbone.

Alături se înalță la fel de mândru și cam de același leat Palazzo del Capitano, unde în sec. 18-19 și-a aflat sediul Capitano Giusdicente, cea mai înaltă autoritate judecătorească trimisă de la Genova. La primul etaj se găsea completul de judecată, la etajul al doilea locuiau Căpitanul și familia lui, pe când etajul al treilea era rezervat arhivelor secrete. Parterul era împărțit între grajduri, camerele temnicerilor și arhivele curente. Amândouă aceste palate păstrează încă portalurile originale, superb sculptate în piatră neagră de meșteri genovezi renumiți la vremea lor.

Luăm aminte și la prima școală permanentă din oraș, înființată la 1640 de călugărul Francesco Ferrari, precum și - nu departe - la Casa Societății Operaia, adică a sindicatului muncitorilor din port. De pe partea cealaltă a piațetei, ne face o mică reverență Palazzo Lercari-Pagliari, cu o fațadă impresionantă și cu o loggie largă în spatele arcadelor înalte; la „picioarele” lui se așterne un frumos mozaic făcut din pietricele, reprezentând un călăreț pe calul său. Nici Palazzo Guarnieri, fostă locuință a unei familii de bancheri, nu se lasă mai prejos, mai ales când e vorba de luminatele obrazuri ce i-au călcat cândva pragul: în 1714 regina Elisabetta Farnese a Spaniei, iar în 1744, comandantul armatei spaniole, Marchizul de las Minas, cu ocazia încercuirii Onegliei vecine.

Despre micuța Via Zara am aflat că reprezintă una tipico carrugio ligure, pe românește o alee specifică acestei zone. Am străbătut-o de la un capăt la altul și pe urmă iar înapoi, nemaicontenind să mă minunez de frumusețea ei simplă, tainică și veche, de micuțul altar cu Madonă, de asimetria arcelor de cărămidă roșie, de zidurile reci înviorate la tot pasul cu zeci de plante verzi și flori! Minunate aceste carrugio, aveam să mai dibuim vreo 2-3 în preumblarea noastră...

Altă surpriză avea să ne aștepte în punctul cel mai de sus al dealului, într-o piațetă cu vedere frumoasă la mare: ruinele vechii catedrale a orașului. Aceasta fusese ridicată pe locul unei biserici de secol 11 de către un grup de muncitori ligurieni și lombarzi, pe la jumătatea sec. 15, fiind mai târziu decorată de artiști aparținând curentului numit „goticul italian târziu”. Catedrala avea 14 altare, iar interiorul său era divizat în 3 zone relativ egale prin 2 rânduri de coloane. A suferit multe modificări în stil renascentist și baroc între sf. sec. 16 și înc. sec. 18, dar începând cu anul 1837 s-a hotărât demolarea sa, odată cu începutul ridicării celei noi. În perioada 1887-1889, unele elemente ale vechiului Parasio au fost înlăturate, ceea ce a dus inevitabil la pierderea multor obiective importante, printre care: oratoriul „della Buona Muorte”, primăria orașului numită Palatium (de unde provine și numele Parasio, se pare), vechea închisoare ș. a. Cât despre ruinele primei catedrale, aveam să constatăm că n-a mai rămas mare lucru: un capăt zdrențuit de zid, o Fecioară într-o nișă și... o plăcuță întru aducere aminte... E bine și atât.

Plimbarea noastră a continuat pe Via San Leonardo, numită în trecut Carrugi di Sodi (Aleea Banilor), după bogatele familii nobiliare ce ocupau palatele din zonă; despre cel numit Gastaldi-Lavagna aflăm că l-a găzduit pentru o noapte pe însuși Napoleon Bonaparte, pe atunci simplu căpitan în Armata Italiană!

Conform hărții, mai aveam un obiectiv important, poate cel mai reprezentativ pentru Parasio: Mânăstirea Santa Chiara, cu ale ei minunate logii cu vedere la mare! Fondată în 1365, suferind multiple transformări timp de 4 veacuri, a fost și este încă locuință sacră pentru o mână de călugărițe și aveam să ne bucurăm și noi câteva minute ochii și inimile admirând frumoasele decorațiuni interioare ale bisericii. Loggia Santa Chiara a fost adăugată mânăstirii pe la înc. sec. 18, sub baghetele arhitectului Tortora și a pictorului De Ferrari, fiind construită chiar în spatele mânăstirii, pe vechile ziduri ale orașului, cu vedere spre marea cea mare. Nu știam de ce să ne bucurăm mai repede: de umbra plăcută a porticului de piatră sau de fabuloasa panoramă ce ni se înfățișa?!

Gata, cam asta a fost cu orașul vechi; sau cel puțin așa credeam. Căci fermecătorul Oratoriu al Discipolilor Sf. Petru a ținut morțiș să ne contrazică! „Dar pe mine nu mă băgați în seamă?!” Și-l băgarăm, că nu se putea altfel, mai ales că e cea mai veche biserică din oraș! Ridicat în sec. 12 drept capelă pentru Compagnia dei Mercanti (un fel de sindicat al negustorilor), după 1400 a aparținut mai multor familii nobiliare, până în 1599, de când a revenit discipolilor cu pricina. Reprezentant de vază al stilului baroc, oratoriul are o mică loggie pictată în culori dulci, delimitată de coloane delicate. Noi l-am găsit închis, dar am citit că încă se mai slujește din când în când, mai ales cu ocazia unor evenimente private.

... A venit vremea să coborâm și să ne recuperăm mașina și am coborât alene înspre parcare, încă sub impresia proaspetelor imagini ce ne încărcaseră retinele și a senzațiilor ce ne umpluseră inimile...

Următorul popas l-am făcut în Oneglia. Fusesem delegată cu identificarea obiectivelor turistice și mi-am luat rolul în serios: „Copii, două chestii avem de savurat aici: Villa Grock și Muzeul Măslinului!” În ce ordine?! Cineva a glumit: în ordine alfabetică. Cu ajutorul prietenului GoogleMaps, am reușit să dibuim Via Fanny Roncati Carli, o străduță umbroasă și liniștită undeva, în partea de sus a orașului. Superba vilă construită în stil Art Nouveau dormea însă impasibilă sub razele amiezii, dincolo de porțile ferecate din fier forjat. Un singur amănunt îmi scăpase atunci când mă documentasem: faptul că vila se poate vizita doar lunea, pe parcursul a câtorva ore (cu pauza de prânz de rigoare, desigur!). Și... ghinion! Noi ne aflam într-o zi de miercuri, iar duminică pa-pa!:(

Mi-am consolat companionii spunându-le istoria acestui loc, istorie care începe cu cea a lui Adrien Wettach, născut în 1880 într-un mic sat elvețian și devenit, câțiva ani mai târziu, unul dintre cei mai celebri clowni de pe scena Olympiei pariziene. Se pare că Grock (acesta era numele de artist) era extrem de talentat (jongleur, acrobat, cânta la mai multe instrumente), ceea ce l-a făcut foarte iubit de public și, în consecință, foarte bogat. De Imperia s-a îndrăgostit în 1920, când a făcut o vizită socrilor săi, după care a cumpărat teren pentru a-și construi o casă de vacanță. Nu după multă vreme, aceasta a devenit locuința sa permanentă, fiind și locul unde artistul s-a stins, în 1959.

Întregul complex pare să aibă un bogat simbolism, totul te duce cu gândul la un „circ de piatră” și în general la lumea circului. Dobândită de Provincia Imperia în 2002, vila a fost minuțios restaurată și deschisă publicului larg în ianuarie 2010 sub denumirea de Museo del Clown. De ce doar câteva ore pe săptămână?!... Asta n-aș putea să vă răspund!

N-am avut ce face, decât să ne încercăm norocul cu Muzeul Măslinului, aflat nu departe, pe Via Garessio, la nr. 13. Dar... amănunte în altă postare, că simt că deja vă pierd, iar locul merită cu adevărat o abordare mai minuțioasă!

... Păi... vă mai plimb un pic pe la plajă, mai facem o baie-două și gata, v-am lăsat! Tot miercuri, după atâta culturalizare, am zis să căutăm și noi totuși un loc de bălăceală, să ne mai răcorim creierii înfierbântați... O plajă publică, desigur, n-avea rost să băgăm adânc mâinile în buzunare pentru 2-3 ore. Cu o zi înainte, nimeriserăm o astfel de plajă - superbă, cu nisip - pe lângă San Remo (voi povesti); ceva de genul ăsta visam și acum, dar undeva, mai aproape. Degeaba m-am chinuit să descopăr ceva în lumea virtuală, nu m-am lămurit de nicio culoare! N-aveam decât să ne testăm norocul la fața locului.

Conform principiului „dacă ieri am luat-o spre vest, hai s-o luăm azi spre est”, am luat-o spre est. Următoarea localitate după Imperia e o stațiune estivală destul de cunoscută și ne-am oprit întâi acolo, mai ales că ne plăcea și cum o cheamă: Diano Marina. Am reușit să mâncăm un prânz întârziat (da, mai există și asemenea minuni în Italia!) la un mic bistro lângă ruinele unei bisericuțe, dar de plajă prin apropiere n-a fost chip: privat lângă privat lângă alt privat... Eu, una, eram din ce în ce mai nervoasă și mai frustrată: „Ce țară e asta înconjurată de sute de kilometri de litoral și când vrei să-ți pui un prosop pentru o baie și-o juma' de oră de plajă - n-ai unde?!”

Am hotărât să părăsim zona și să mai încercăm. Ne-am oprit în San Bartolomeo al Mare, practic lipit de acea Diana. Acolo - 2 sau 3 campinguri, cu plajele aferente, cu paznicii aferenți. Pe unul din aceștia din urmă l-am rugat (cu cea mai inocentă voce posibilă) să ne indice zona de plajă publică. „A! Acolo!” Aveam de ales: pe pietricele-de-intrat-în-coaste sau pe bolovanii de pe dig? Am ales bolovanii. Intrarea în mare se făcea pe o pasarelă metalică, cu atenție sporită, căci pietroaie erau din abundență și în apă. Chestia asta nu mi-a plăcut, recunosc. Mi-a plăcut însă la nebunie priveliștea satului Cervo prelingându-se pe panta dealului vecin către oglinda golfului!

Ultima zi am rezervat-o tot Imperiei. Am avut onoarea să cunoaștem și gara cea nouă a orașului, ce se află în Oneglia, în apropierea albiei (secate) a Râului Impero, pentru că a trebuit să-l pescuim pe Cumnățel, care venea de la Genova. Între timp, aflaserăm de ceva plaje publice în extrema vestică a orașului, în zona Borgo Prino, unde nimeriserăm în prima seară coborând de pe autostradă. Am găsit cu ușurință locul și chiar și o parcare cu multe locuri libere, chiar dacă era sâmbătă! Și plajă, și parcare moacă - asta era mai mult decât puteam spera! Și un cadou binevenit acum, la final de vacanță...

De data asta nu ne-a mai deranjat că plaja era cu pietre, căci oricum am ajuns la ora prânzului și am stat la umbra unor copaci. Când ne-am ridicat, am identificat o plăcuță pe care scria că e o plajă prietenoasă cu cățeii, ceea ce e bine de știut... Am mâncat la o pensiune din vecinătate și apoi am savurat o cafea la un bar foarte fain, în apropierea vărsării unui pârâu în mare, pe acorduri de muzică bună, cu privirile pierdute pe silueta bondoacă a lui Torre di Prarola (un turn rotund, invadat de mare, ce făcea parte cândva din sistemul de fortificații al orașului, în prezent unul din simbolurile vizuale ale acestuia).

Pentru o ultimă baie în mare în condiții civilizate, am zis să intrăm totuși la plaja privată din apropiere, Baia Salata pe numele ei, să luăm un set de șezlonguri pentru Tati și Cumnățel (bărbații obosiți ai familiei), pe mine și pe Istețica nu ne deranja să ne petrecem următoarele 2-3 ore în apă! ;) Poate obținem și un discount așa, ca de jumătate de zi... Surpriza a fost că efectiv n-am avut cui să-l cerem, locul părea a fi la discreția tuturor, așa că ne-am autoservit, urmând să cotizăm dacă va veni cineva să ne bată obrazul. N-a fost cazul. Tati și Cumnățel și-au făcut somnul de frumusețe nederanjați nici măcar de țipetele zecilor de copii din preajmă, iar eu și cu Istețica ne-am murat îndelung, conștiente că asta e ultima baie în mare pe vara în curs...

Ziua turistică am încheiat-o - cum altfel?! - cu o plimbare în pas domol de-a lungul portului. Cu această ocazie, am aflat că altădată, dacă mai venim pe-aici, putem participa la „vizionare de balene” (cu barca pe mare, firește) sau putem vizita Muzeul Naval de pe faleză... Și probabil multe alte lucruri am mai putea face...

Mi-a plăcut mult Imperia, atât de mult încât vă invit să n-o ocoliți dacă ajungeți pe Riviera dei Fiori. Un oraș vechi și nou, vesel și misterios, destul de scump, dar rafinat... Deloc mic, așa cum a emis prietenul O, dovadă că mulți turiști italieni (și nu numai) îl aleg pentru a-și petrece vacanțele!

Rog web a atașa următorul video: https://www.youtube.com/watch?v=JcDY1x93r3c

---

VIZUALIZĂRI: 4867 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI