Hoi An - oraşul felinarelor

TIPĂREȘTE

Plecăm din vara călduroasă a Insulei Phu Quoc şi după un zbor de mai puţin de 100 minute ajungem în centrul Vietnamului şi luăm contact cu al doilea anotimp (din cele trei) pe care ştiam că le vom întâlni în vacanţă.

De cum străbatem cu avionul plafonul norilor spre a ateriza şi până peste trei zile când părăsim împrejurimile oraşului Hoi An nu o să mai vedem nici soarele, dar nici măcar un peticel de cer albastru.

Zile în şir de văzduh plumburiu, ponosit şi obosit parcă din care cădeau averse sau rafale de ploaie fără respectarea vreunui grafic orar sau, măcar, o constanţă a intensităţii ori duratei.

Sunt convins că nu doar din această cauză, oraşul e mult peste Ho Chi Minh din punct de vedere al curăţeniei. Plus al liniştii, senzaţia percepută de la primele ieşiri pe străzi fiind una plăcută, de calm şi nerăbdare a descoperi pe îndelete atracţiile lui.

Hoi An a fost un port comercial cunoscut pentru mătase, porțelan, piper, scorțișoară și plante medicinale iar drept urmare – a perindării negustorilor de diferite naţii - prezintă un amestec de caracteristici arhitecturale vietnameze, japoneze, chineze și franceze.

Centrul istoric, inclus din anul 1999 în Patrimoniul Mondial UNESCO, este plin de case, magazine, temple şi restaurate, oferind oportunități de vizitare a obiectivelor turistice pe care nu le găsim în alte orașe din Vietnam.

Primele luări de contact cu obiectivele turistice sunt reprezentate de facilităţile puse la dispoziţie de hotelul la care ne-am cazat, respectiv plaja An Bang şi muzeul în care ne sunt prezentate etapele producerii mătasei.

Lăudată şi catalogată de către CNN între primele 50 plaje ale lumii în anul 2011, am descoperit-o la ceas de seară, sub o ploaie mocănească, permanent deranjată de valurile înspumate şi zgomotoase ce îi depuneau ca ofrande lemne, pungi de plastic sau alte resturi.

Plaja este destul de scurtă, ajungi pe ea coborând câteva trepte, lată de vreo 7-8 metri, iar, ca opinia personală, surparea, pe alocuri, a dealului din spate şi mizeriile ce provin de la cele câteva terase nu o pot ridica atât de mult în clasamentele internaţionale.

Posibil ca vremea urâtă să fi avut un impact cam mare în evaluarea mea iar pe timp însorit şi cald să fie mai atrăgătoare.

În ce priveşte mătasea, muzeul celor de la Silk Village reprezintă o opțiune bună pentru cei care doresc să cumpere textile vietnameze de lux, felinare lucrate manual, costume și rochii de lux. Înconjurat de duzi, case străvechi și iazuri cu lotus, satul tradițional meșteșugăresc este situat la 2 km nord-vest de orașul antic, loc unde puteți afla despre procesul tradițional de fabricare a mătăsii.

Vizitatorii pot avea, de asemenea, o experiență practică de recoltare a frunzelor de dud, de hrănire a viermilor de mătase și descifra deosebirea dintre mătasea adevărată și cea sintetică. Datorită calității superioare a produselor, gama de prețuri aici este mai mare decât în majoritatea magazinelor de mătase din Hoi An, dar merită din plin cheltuiala suplimentară.

Am remarcat abilitatea femeii din faţa războiului de ţesut în a confecţiona un brâu colorat la acel mecanism, modelul fiind obţinut prin mânuirea unor pietre suspendate pe firele textile.

Testul mătasei se face cu foc. Cea autentică nu arde, pe când cea amestecată cu bumbac arde cu flacără iar cea amestecată cu poliesterul arde precum plasticul.

Ca o laudă de sine, am fost puşi să ne dăm cu părerea asupra a 4 mostre de material de diferite dimensiuni şi culori. Doar 2 dintre ele erau din mătase autentică şi am fost singurul din grupul de 9 persoane care le-am indicat corect.

Potrivit ghidului, mătasea nu se spală în maşină, indiferent de programele cu care se laudă producătorii aparatului electrocasnic. Doar manual şi cu şampon se curăţă. Tot de la el am aflat că, după extragerea firului de mătase, coconii se mănâncă, sunt bogaţi în proteine.

Nu ţin minte o zi ploioasă în care să fi umblat atât în concediu precum cea de azi. În scurt timp eram fleaşcă la picioare, însă vremea caldă de afară şi dorinţa avidă de a descoperi cât mai multe frumuseţi şi locuri interesante ne determina să nu băgăm prea insistent în seamă disconfortul.

Am înţeles astfel practica uzuală a localnicilor de a purta şlapi iar ziua următoare am procedat şi eu aidoma lor.

În drum spre centrul istoric suntem acostaţi de o femeie care începe să ne laude îmbrăcămintea, respectiv calitatea pantalonilor Adrianei. Ne mai complimentează şi cu colaje verbale, dovedindu-se un iscusit absolvent de marketing stradal din moment ce ne convinge să o urmăm la magazinul ei situat la 3 străzi distanţă de momentul racolării.

De cum intrăm, suntem poftiţi pe fotolii şi încep a fi răsfoite cataloage cu rochiţe – pentru Adriana – şi pantaloni ori cămăşi – pentru mine. Cu o atenţie de invidiat, ceea ce denotă experienţă dar şi profesionalism, angajatele din magazin fixează semne pe modelele asupra cărora ochii noştri au zăbovit mai mult.

Apoi urmează prezentări de stofe, materiale desfăcute din suluri şi întinse peste noi. Ne distrează dar ne şi îmbie să zăbovim pe acolo, în acelaşi timp, agitaţia şi dedicaţia cu care îşi fac treaba doamnele. Insistenţa lor nu devine supărătoare deloc şi îşi găseşte finalitatea în comanda unei rochiţe de mătase autentică pentru Adriana şi a unei cămăşi de bumbac veritabil pentru mine, la preţ total de 95 dolari, după ceva negocieri care au redus preţul iniţial solicitat, 120 dolari.

Mă mulţumeşte calitatea şi preţul produselor dar şi faptul că dolarii au ajuns direct la vietnamezi şi nu în conturile celor de la H&M, Bershka sau Zara (cu produse confecţionate tot prin această zonă).

La 12.45 sunt notate măsurile iar la 16 suntem aşteptaţi la probă.

În Hoi An sunt peste 400 de asemenea ateliere mici de producţie şi am observat că au clienţi, semn clar că turiştii apreciază calitatea şi preţul confecţiilor.

Pe lângă acestea, mi-au atras privirile magazinele de pielărie cu ale lor genţi, poşete şi, mai ales, modelele de pantofi bărbăteşti.

Trecem pe lângă Templul lui Confucius, construit în anul 1961 în memoria dascălilor ce au predat tinerilor învăţăturile marelui filozof şi căutăm să ajungem la destinaţia zilei.

Oraşul vechi – pe care îl voi mai numi şi centrul istoric – reprezintă arealul de mare atracţie pentru majoritatea turiştilor ajunşi în Hoi An, un amestec uluitor de temple chinezești ornamentate, un pod cu design japonez, magazine din lemn, case coloniale franceze și canale vechi.

Intrarea în oraş e gratuită. Pentru o taxă de 2,4 dolari ai acces în 5 locaţii alese de tine (case vechi, temple, muzee) la alegere din cele multe aflate în această foarte interesantă zonă. Noi am intrat în mai mult de 5 întrucât la intrarea în acestea ori nu se afla personal la punctele de predat tichetul ori, efectiv, nu ne-a solicitat biletul.

De cum intri în acest areal vezi expusă Red Seal Ship, una din cele 86 de bărci cu pânze ale Goshuinsen, flota japoneză din perioada 1604 – 1634. În zilele noastre, modelul prezentat este folosit în timpul festivalului anual „Nagasaki Kunchi” pentru a reaminti nunta istorică a prințesei vietnameze și a negustorului japonez - pomenită ceva mai încolo - şi a fost dăruit de japonezi ca simbol al relaţiilor strânse dintre Vietnam şi provincia Nagasaki.

Potrivit documentelor istorice japoneze, la sfârşitul secolului XVI şi începutul secolului XVII Hoi An era menţionat ca un port de escală al comercianţilor japonezi porniţi pe rutele maritime ale Asiei de sud-est din portul Nagasaki.

Din cauza musonilor, cei mai mulţi erau nevoiţi a se adăposti aici şi, cu timpul, au răspuns farmecelor micilor vietnameze, luându-le de soţii. Ulterior au primit permisiunea autorităţilor vietnameze de a-şi construi propriul cartier, alături de cel chinezesc.

Japonezii au jucat un rol important în comerţul local, câţiva devenind comercianţi bogaţi iar guvernatorul local chiar şi-a măritat fata cu unul dintre ei.

Actualmente, poţi vizita case cu arhitectură japoneză, morminte ale comercianţilor japonezi sau privi ceramică păstrată în vechile locuinţe.

Dintre toate construcţiile japoneze cea mai cunoscută este Japanese Bridge, podul cu o lungime de 18 metri şi despre care localnicii cred că a fost construit de japonezii care locuiau în Hoi An, ca o modalitate de a ajunge peste apă în cartierul chinezesc.

În anul 1719 Lordul Nguyen Phuc Chu a deschis oficial podul ce prezintă deasupra unei intrări sculptate 3 simboluri chinezești, iar la cealaltă intrare 2 câini și 2 maimuțe pentru a reprezenta anii de naștere ai împăraților japonezi proeminenți.

Apoi luăm la pas străduţele şi imobilele, aşa cum şade bine unor drumeţi. Aruncăm o privire vechii case comunale (frumos restaurate), sălii de întruniri a congregaţiei chinezilor, spre Quan Thang (una dintre cele mai vechi şi frumoase chinezeşti) şi ajungem la Muzeul medicinii tradiţionale, cu peste 200 exponate şi multiple explicaţii cu referire la vechile practici medicale.

Cu această ocazie aflu că cel mai indicat moment al zilei pentru a-ţi lua pulsul este dimineaţa devreme cu stomacul gol iar pentru că mâna stângă este mai aproape de inimă, citirea pulsului este mai uşoară la aceasta. Cel care i-a pulsul trebuie să aibă mâinile curate şi uscate.

Ca metodă de tratament cunoscută vremurilor vechi este indicată acupunctura, urmată de practici medicale combinate cu plantele medicinale. În trecut, oraşul era cunoscut ca centru zonal al medicinei, cu precursoarele farmaciilor aflate pe multe dintre străzile sale, produsele acestora fiind şi astăzi la căutare printre localnici şi turişti.

Printre plantele medicinale folosite şi prezentate în expoziţie, am descoperit Mimosa pudica şi eram interesat spre vindecarea cărei boli trebuia prescrisă…

Nu ratăm nici The Assembly Hall Of Fujian Chinese – intrare cu biletul de la Ancient Town - construit în anul 1690, sit al Patrimoniului Mondial şi simbol al arhitecturii Hoi An-uli și a artei Fujian, cu statui frumoase ale zeităților budiste, altare împodobite cu sculpturi delicate de dragoni, tobe cu clopoței din bronz și lucrări de artă lăcuite.

Templul a fost folosit de locuitorii din Fujian din China pentru a se întâlni și a socializa în timp ce locuiau sau vizitau oraşul. Este, de asemenea, casa Templului Muntelui de Aur Jinshang, dedicat lui Thien Hau, zeița mării și îngrijitoarea marinarilor.

Următorul muzeu în care intrăm este cel al folclorului vietnamez, cu exponate ce ţin de tradiţiile populare vechi, meşteşugurile, artă (picturi şi scrieri pe hârtie de orez cu soluţii făcute din plante, inclusiv vin de struguri) şi stilul de viaţă local.

Drept suvenir de aici ne-am luat şi noi o scriere pe hârtie de orez, în caligrafia veche şi executată chiar de doamna care ne-a vândut-o.

Primim informaţii cu referire la organizarea nunţilor (pe care le voi detalia puţin când voi scrie despre Muzeul femeilor din Hanoi), a portului popular, a spaţiului de locuit, a jocurilor şi dansurilor populare.

Ultima casă în care am intrat pe bază de tichet a fost cea a armurierului Tan Ky, imobil cu o arhitectură locală împletită cu puternice influenţe chinezeşti şi japoneze. Cu toate că a fost martoră a mai multe devastări sau inundaţii, casa a rămas aproape neschimbată datorită calităţii materialelor din care este ridicată. Cadrul interior din lemn este îmbinat cu chei de lemn şi se sprijină pe baze de marmură, iar structura exterioară este realizată din cărămizi groase şi plăci de lemn, design care ajută la menţinerea casei răcoroasă pe timpul verii şi caldă pe cel al iernii.

Inclusă pe lista reprezentativă a caselor vechi din Vietnam şi prezentată în emisiunile tv de promovare a oraşului, aceasta a devenit cea mai vizitată casă din Hoi An. Chiar şi înalte feţe politice locale şi zonale pripăşite prin zonă i-au trecut pragul.

Hoi An-ul este cunoscut ca “oraşul felinarelor” . Le întâlneşti peste tot, pe străzi, în magazine, pe ambarcaţiuni, baruri sau atârnate de clădiri. În trecut, lampionanele erau folosite în timpul festivalurilor, al procesiunilor funerare, religioase, la nunţi sau în decoraţiuni interioare şi au devenit un soi de marcă înregistrată a acestuia.

Producerea lor dovedesc o gamă largă de schimburi de artizanat între vietnamezi, chinezi şi chiar francezi, prin intermediul coloniştilor sosiţi în Indochina, motiv pentru care s-a ajuns în prezent la o atât de mare diversitate.

Majoritatea sunt fabricate simplu, din bambus, lemn, hârtie sau ţesături dar mai poţi vedea unele având chiar şi bucăţi de porţelan, sticlă vitrată sau aluminiu (influenţele francize) în compoziţie.

Lantern Festival (Festivalul lunii pline) e sărbătorit în fiecare a 14-a zi a ciclului lunar, având activitățile centrate în jurul Podului Japonez și Podului Cau An Hoi.

Odată cu lăsarea întunericului toate clădirile situate în Cartierul Vechi încep să-și stingă luminile electrice. În timpul festivalului, aprinderea felinarelor este un ritual important pentru localnici, deoarece înseamnă un moment pentru a-și onora strămoșii iar familiile vietnameze vor arde tămâie și vor oferi mâncare, băutură, flori și bani falși la altarele familiei din casele lor.

Felinare se vând peste tot, însă nu plăti mai mult de 20.000 VND pe bucată. Acesta e preţul plătit de localnici, turiştilor li se cer sume chiar şi triple.

Proiectul iniţial de vacanţă prevedea să ajungem în Hoi An pe data de 9 decembrie anul trecut. Din sursă în sursă de documentare, aveam să aflu că în 8 decembrie cade data în care e lună plină şi e organizat acest festival. Clar că am modificat şi relocat zilele pentru a participa la eveniment.

Chiar dacă a plouat într-atât de mult încât strada vecină cu malul râului a fost inundată, bucuria oamenilor şi felinarele purtate pe apă cu bărci – râul este inima acestui festival – a reprezentat ceva unic, un loc în care trebuie să ajungi de te afli în Vietnam.

Pe apă patrulau bărci cu turişti ce purtau felinarele iar pe străzi la fel, puzderie de lampioane, o imagine memorabilă.

Dincolo de râu se află Riverside, fostul port pentru comercianții străini, zonă devenită cunoscută pentru barurile, bistrourile și restaurantele sale pline de viață, unde te poți bucura de fructe de mare proaspete, beri, cocktailuri, cafea și prăjituri, precum și mâncăruri locale și internaționale.

De mare efect turistic sunt tarabele întinse pe câteva străzi, circulaţia auto fiind seara închisă, dar şi posibilitatea de a gusta diversele preparate culinare gătite şi servite în stradă.

După amiaza ultimei zile petrecute în Hoi An am rezervat-o unui drum până la Tra Que Vegetable Village, satul renumit pentru legumele și ierburile (lactă, busuioc, coriandru şi altele) care se cultivă pe suprafeţe întinse şi emană un miros îmbătător, fără utilizarea îngrășămintelor toxice (doar bălegar). De aici pleacă verdeţurile pentru pieţele şi restaurantele din oraş.

Hoi An rămâne una dintre atracţiile Vietnamului, fiind bine poziţionat în centrul ţării. Nu ştiu dacă am schimbat impresii cu vreun turist – când ne-am aflat în sud sau în nord – şi să nu fii menţionat acest oraş pe lista lui de obiective.

Contribuie la farmecul lui străduţele din centrul vechi, cu sumedeniile de case din lemn, viu colorate, cu un singur etaj şi care au la parter cafenele, magazine sau restaurante, iar la fiecare dintre acestea lampioanele sunt prezente.

Însă e musai să ieşi şi seara pentru a te bucura de spectacolul coloristic al acestora, de forfota şi agitaţia locului sau de o plimbare cu barca.

Sunt convins că pe vreme caldă şi senină oraşul ar fi arătat şi mai frumos, însă mă bucur că am ajuns să-l cutreier la pas chiar dacă în permanenţă ud la picioare.

---

VIZUALIZĂRI: 1829 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI