Un muzeu mai frumos decât mă așteptam

TIPĂREȘTE

Lăsând” capitala țarilor” să se dezmeticească leneș într-o dimineață luminoasă de toamnă târzie, cu raze de soare ce îi conferă o aură aproape magică, pornesc spre Plovdiv, cel mai frumos oraș al Bulgariei, așa cum îl descriau unii dintre antemergătorii mei.

Cum graba nu face casă bună cu plimbăreții iar eu mai aveam de pierdut cel puțin trei zile în țara vecină, caut și găsesc un obiectiv turistic intermediar. Unul aflat în natură, la vreo oră de mers din Veliko Târnovo, și anume Muzeul etnografic în aer liber Etar, aflat nu departe de Gabrovo.

Drumul șerpuiește din Gabrovo pe marginea unui râu și, la un moment dat pe partea dreaptă dai de o parcare. Amator al mersului pe jos, ce îmi zic eu” hai să las mașina aici și să o iau pe jos, bucurându-mă de peisajul superb autumnal” .

Și pornesc când mai cătinel, când în ritm mai săltat, când cu ochii pe frunzele pastelate ale copacilor când cu ei pierduți pe vârfurile munților ce se profilează pe cerul de azur fără pată, până mă trezesc că, după vreo 2 kilometri, intru într-un sat ce nu se regăsea pe itinerariul meu.

Cu ridicături din umeri și ceva nedumereală în sufletul meu, fac stânga împrejur și cobor spre mașină. De întrebat nu prea aveam eu pe cine descoase pe acolo, deși vreo câțiva săteni mă priviseră oarecum mirați, necunoscând motivul pripășelii mele în zonă. Dar cum respectivii îmi puteau fi părinți, șansele mele de a afla vreo indicație în limba engleză sunt alarmant de mici. Motiv pentru care nici nu i-am mai stresat cu gângureli lingvistice străine lor.

Revenit lângă mașină, ce să vezi!? Intrarea în muzeu se afla la câțiva pași de portiera stângă… M-am lăsat furat de frumusețea locului iar spiritul meu de observația a luat o palmă zdravănă. Însă n-am pierdut nimic în afară de ceva orgoliu, am avut parte de o plimbare extrem de plăcută.

Muzeul despre care făceam pomenire este amenajat într-o locație mirifică, sub poalele muntelui, pe cursul unui pârâu drenat, cu apă limpede, și păstrează autenticitatea unui sat tradițional, cu o uliță îngustă și pietruită pe care se înșiruie casele țărănești.

Construcții ce țin de traiul și îndeletnicirile vechi sunt remarcabil prezentate, iar muzeul, ca instituție de cultură, pare doar motivul pentru care îți este percepută taxa de intrare, altfel parcă te simți aievea în vacanță la bunici.

Frumos și viu colorate în nuanțe plăcute ochiului (lipsesc cu desăvârșire și, pot spune, din fericire rozul, portocaliul, galbenul strident și movul vilelor contemporane), cu acoperișuri din stuf sau lemn, cu cerdacuri bine conservate și întreținute, imobilele vechi de sute sau zeci de ani te atrag cu farmecul emanat.

Asta încă de la distanță, de la intrare sau de pe dealul pe care au fost mutate moara de apă, afumătoarea, cuptorul de gătit sau alte” aparaturi (electro) casnice” ale strămoșilor noștri.

De cum treci podul de piatră și pășești pe ulița centrală ai senzația că ești transpus în altă lume. Vreun duh binevoitor a sucit de-un inel iar timpul nu mai contează.

Îți târâi privirea pe laturile caselor, în sus și în jos, bucuros de tihna care o simți că te înconjoară. Urci pe scările de lemn în tindă și tresari puțin când le auzi că scârțâie, cu gândurile că poate bunica te aude cum încerci să te furișezi afară deși tu i-ai promis că te culci de amiază pentru a crește băiat mare.

Pomenind de bunica, ai ocazia să o vezi într-una din case cum țese la război iar în alta cum mânuie suveica pentru o lână moale care să nu îți zgârie piciorul la iarnă în bocancii pe care îi vei încălța în lupta cu frigul din sălile de clasă.

Bunicul se află în șură, aranjează fânul pentru ca dimineață la prima oră să îl arunce în ieslea vacilor, înainte de muls, după care trece în stupină și deretică printre stupi, atent și răbdător cu albinele cărora nici nu le trece prin căpșor să îl atace.

La parterul caselor se află ateliere de tot felul în care poți intra și asista la activitatea meșteșugarilor, unii dintre aceștia practicând meserii demult uitate la oraș, doar pentru a reaminti celor interesați de măiestria umană și plăcerea de a crea lucruri minunate, ieșite din mâinile și sufletele lor.

Covoare întinse la uscat după ce au fost spălate în râu, struguri încă neculeși de pe două vițe de vie ce se întind peste obloanele de la primul cat al unei case și băncuțele ce-și așteaptă sătenii la șezătoare în zilele de sărbătoare întregesc cadrul bucolic al unui așezământ ce te surprinde foarte plăcut și pentru care cei care îl întrețin merită toate laudele.

Iar vizitarea lui într-o zi însorită la mijlocul lui noiembrie îi sporește farmecul.

În mod normal, traseul de câteva sute de metri pe aleile satului l-ai parcurge în câteva minute, cu pasul omului grăbit din secolul XXI. Însă nu știu cum a trecut mai mult de o oră, timp în care m-am plimbat, am intrat în case, am stat la soare, am făcut poze.

Iar la plecare nu am rezistat tentației halviței și bezelelor...

P. S. Acum când încerc să aștern aceste gânduri, privesc harta și remarc faptul că de aș fi continuat drumul pe jos, aș fi trecut de sat și aș fi ajuns la Mânăstirea Sokolski. Luați-mi-o ca o insuficientă pregătire a călătoriei, iar voi mergeți până la lăcașul de cult. Din ce am văzut în seara asta din poze și descrieri, se află într-un cadru natural extraordinar.

---

VIZUALIZĂRI: 1520 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI