Florenţa la sfârşit de februarie

TIPĂREȘTE

Sper ca prima mea relatare despre ceea ce înseamnă o scurta ieşire de relaxare să nu fie prea mult comentată şi criticată de cei cu vechime mai mare într-ale povestirii.

Aş dori să aduc mulţumiri celor care mi-au fost de un real ajutor de-a lungul vremii în călătoriile mele şi să ofer de acum încolo şi eu informaţii orientative pentru cei care intenţionează sau chiar vor călca pe unde m-am preumblat şi eu.

Nu voi deborda de informaţii generale privind istoria sau istoriile locurilor văzute, nu voi fi ghid aici, ci turist.

Fiind unul dintre oraşele preferate ale soţiei mele, interesată de ceea ce e frumos, iar Renaşterea se înscrie cu prisosinţă aici, şi în urma unui documentar despre Toscana vizionat la începutul lunii februarie pe Viasat History, am dorit să-i fac o surpriză, drept pentru care într-una dintre după amieze mi-am dedicat timpul liber conturării şi rezervării unui minisejur toscan.

Era de la început clar că nu vor ajunge 3 zile pentru ce voiam să atingem cu privirea şi paşii pe acolo, după ce citisem şi aflasem de pe aici că e recomandat să ajungi şi acolo, să nu ratezi şi dincolo. Dar cum timpul nu se dilată după rugăminţile noastre, i-am anunţat pe cei de la Blue Air că o să ne aibă la bord pentru prima oară iar pe cei de la Casa Di Morfeo din Florenţa că ne vor avea oaspeţi pentru 3 nopţi.

În organizarea excursiilor nu apelez la sprijinul agenţiilor de turism, preferând să îmi caut singur cazare şi transport, fapt care îmi aduce beneficii financiare. Dau şi exemplul de acum, când pentru un city-break achiziţionat printr-o agenţie - cazare şi bilet de avion pentru 2 persoane exact pentru aceeaşi perioadă şi hotel - aş fi avut de achitat cu 140 euro mai mult decât propriile rezervări. E drept, căutările mele mi-au răpit vreo 2 ore de comparări şi rezervări, dar nu contează, bucuria de a-mi anunţa soţia ca se va putea plimba prin Piaţa Domului cât de curând a reprezentat compensarea eforturilor.

Scriam mai sus că am zburat prima oară cu Blue Air şi, credeţi-mă nu o să uit acest zbor prea curând şi asta pentru că la decolare pasagerii zborului au ajuns la avionul aflat pe pistă înaintea echipajului (!!) iar la aterizare comandantul Preda a dat, pur şi simplu, cu noi de pământ de m-am mirat că telescoapele sau roţile avionului vor mai putea fi folosite...

Odată ajunşi pe aeroportul toscan, am avut parte de un tratament tipic expresiei "festina lente" din partea poliţiştilor de frontieră, ale căror intenţii (nedeclarate nouă) erau să bată recordul mondial de durată în materia controlului documentelor. Au fost nevoie de 50 minute pentru a trece toti pasagerii prin filtru, iar noi am fost în ultimii zece dintre aceştia. Eram tot cu ochii pe ceas, contra cronometru pentru a nu pierde ultimul autobuz care pleca din aeroport către oraş. Fiind duminică seara, ultima cursă este la 20.30, în restul săptămânii ultima plecare fiind la 21.30.

Pentru a lua autobuzul, ieşi din aeroport şi în partea dreapta este staţia din care pleacă autobuzul, din 30 în 30 minute, la fix şi jumătate, bilet iei de la şofer căruia îi plăteşti 6 euro un drum sau 10 euro dus-întors. În aproximativ 15 min ajungi la staţia CFR, capătul liniei; de acolo pleacă autobuze sau un tramvai către orice zonă a oraşului iar spre centrul o iei pe jos şi ajungi în 5 minute.

Ajungând duminică seara în Florenţa şi având de stat până miercuri după amiaza, am programat ca ziua de luni să fie destinată unei excursii la Siena şi asta pentru că în prima zi a săptămânii majoritatea muzeelor florentine sunt închise. Am avut de optat între Siena şi Pisa, dar cum toţi cei care au vizitat ambele au recomandat la unison prima destinaţie, am mers pe mâna lor.

La Siena poţi ajunge cu autobuzul sau cu trenul, noi optând pentru prima variantă şi nu am regretat alegerea, peisajele derulate prin faţa ochilor captându-mi atenţia şi bucurându-mi sufletul pe toată durata drumului pentru care am plătit 7 euro de persoană pe sens.

În Siena cobori din autobuz iar la dreapta sunt străduţele care te duc către centrul istoric. Pe una dintre ele am luat-o şi noi, iar după câteva minute am ajuns într-o mică piaţetă în mijlocul căreia se afla o statuie. În timp ce urmăream conturul clădirilor din jur şi fotografiam statuia, am observat că soţia dispare pe o uşă masiva şi îngustă (intră în toate clădirile vechi în care i se permite!). O urmez şi mă felicit apoi, întrucât am ajuns în muzeul celei mai vechi bănci active din lume, Banca Monte Dei Paschi, înfiinţată în anul 1472, muzeu în care am văzut inclusiv actul de înfiinţare şi statutul acesteia. Intrarea în muzeu este gratuită.

În următoarele ore ne-am plimbat prin oraş, pe străduţele înguste şi pitoreşti, mâncând îngheţată şi foccacia (vai, dar bune au mai fost!), intrând în dom, în clădirea primăriei (atât cât ne-au permis cei de la pază), am intrat şi ne-am plimbat pe holurile universităţii, pierzând vremea prin piaţa centrală apoi ne-am întors spre staţia de autobuz.

În imediata apropiere a acesteia, pe partea dreaptă se află NH Hotel Siena, clădire în care a locuit "il grande musicista romeno" George Enescu între anii 1950 - 1954. Continui pe lângă hotel şi ajungi într-un parc amenajat cu diverse aparate de întreţinere corporală, utilizate preponderent de turişti la acea oră dar, cu siguranţă, şi de localnici mai spre seară.

Am revenit în Florenţa seara şi am urcat în Piazzale Michelangelo pentru a privi oraşul de la înălţime, la recomandarea altor turişti. E frumoasă şi mi-a adus aminte de Budapesta văzută din Bastionul Pescarilor. Am revenit la hotel după o plimbare prin centrul oraşului, plimbare care a dezvăluit o faţă a oraşului care îmi va rămâne în memorie ca reprezentativ pentru sejurul în oraşul de pe malurile râului Arno.

Florenţa noptea mi s-a părut mult mai frumoasă, mai atrăgătoare şi romantică decat ziua.

Iar acest fapt mi-a fost mai evident a doua zi dimineaţa când, plecând de la hotel spre Biserica Santa Croce, am remarcat cenuşiul clădirilor şi parcă m-am întors în timp. Contra sumei de 6 euro intrarea poţi vedea în această biserică mormintele lui Michelangelo, Galileo Galilei, Machiavelli şi Dante Aligheri, dar până să ajungi la acestea vă îndemn să vizitaţi şi magazinul şi atelierul de pielărie din incinta lăcaşului de cult, unele produse fiind destul de convenabile ca preţ pentru un suvenir autentic şi nu kitsch arăbesc sau chinezesc din Italia.

Din Piaţa Santa Croce, sub razele blânde ale soarelui ne-am lăsat purtaţi încet, fără grabă, fără a fi atenţi la orientare, toate străduţele acelea pline de magazine şi ateliere de pielărie (nu am văzut nicăieri atâtea!) ducându-ţi paşii spre Dom, conduşi de fluiditatea grupurilor de turişti. În lumina soarelui, albul şi verdele se completează reciproc pentru a da naştere unei imagini atât de plăcute încât te acaparează cu totul, iar privirile rămân lipite de zidurile înalte ale construcţiei monumentale, catalogate a fi a patra în lume.

Tot farmecul dispare ca dintr-o suflare când observi în stânga intrării soldaţii italieni înarmaţi până în dinţi langă o maşină militară, al căror scop este identificarea posibililor atentatori, minţi criminale pentru care Florenţa poate semnifica intrarea în istoria sângeroasă a carnagiului uman tot mai des întâlnit în scurtul mileniu actual.

Aceiaşi soldaţi îi vezi şi puţin mai incolo, la Galeriile Uffizi patrulând între Ponte Vechio şi Palazzo Vecchio. Mişcarea lor necontenită, într-un sens şi altul, atenuează oarecum tihna unei plimbări înapoi în timp.

Ajunşi la Ponte Vecchio (pe care il asemuiesc, datorită formei sale privit din lateral, cu o maşină care transportă stupi) trebuie sa te laşi vrăjit de bogaţia etalată de comercianţii de bijuterii şi încearcă să priveşti râul şi oraşul prin geamul unui astfel de magazin. Arată minunat, poza pe care am făcut-o astfel nu poate reda pe de-a-ntregul frumuseţea peisajului. E vina mea că am dus doar aparatul de fotografiat iar încărcătorul a rămas acasă şi poza e făcută cu un telefon...

Trecem dincolo de pod şi la câteva sute de metri e intrarea la Palazzo Pitti. Luăm bilete combinate de 10,5 euro pentru Museo degli Argenti, Galeria Costumelor, Muzeul Porţelanului, Grădinile Boboli şi Grădinile Bardini.

Deschideţi bine ochii când citiţi afişele din jurul casei de bilete să nu păţiţi ca mine! Cu litere mari scrie programul fiecărui muzeu iar cu altele mai micuţe (oare de unde îmi este cunoscută meteahna?) ora ultimei intrări. Aceasta diferă de la un obiectiv la altul, unele îşi închid porţile de acces cu o jumătate de oră iar altele cu o oră înaintea sfârşitului programului.

Uite aşa m-am preumblat prin cele 3 muzee şi am pierdut ora ultimei intrări în cel mai râvnit loc în care doream să ajung în Florenţa, în Grădinile Boboli. O oră am fost supărat! Îmi mai atenuez oful cu argumentul că în februarie nu arată aşa superb ca în lunile în care ţi se prezintă florile în toată splendoarea lor. Cam palidă consolare, nu?

Am sporit pasul urcând cam milităreşte pe o străduţă îngustă cu speranţa că măcar cealaltă grădină să o vizităm. Spre supărările noastre (a mea amplificată de efortul la care a fost supusă soţia pentru a ţine cadenţa mea) funcţionarul care ne-a întâmpinat ne-a făcut cunoscut pe un ton foarte calm şi amabil că am întârziat 10 minute. Cu un efort final l-am implorat să ne permită totuşi intrarea, cu promisiunea că vom parcurge mai rapid aleile grădinii. Dar… era marţi şi probabil că toată această vizită a avut loc în intervalul celor 3 ore fatidice.

Oarecum cu o stare nu prea bună, ne-am îndreptat spre Abbazia di San Miniato cu dorinţa de a rămâne plăcuţi surprinşi de imaginea unui apus care să scalde într-o lumină aurie turlele domului şi ale celorlate basilici din oraş. Deasupra oraşului se vedeau nori grei, plumburii, chiar ploua înspre Stadionul Artemio Franchi, însă pe partea opusă acestuia (unde ne aflam noi, spre apus) era o vreme foarte plăcută pentru plimbare iar cerul ne dădea speranţe că măcar el ne ţine partea.

Ajunşi pe treptele abaţiei aruncam un ochi spre apus cu speranţa că norii se vor împrăştia rapid şi celălalt peste oraşul învăluit încă de plumburiul norilor de ploaie. Încă văd şi acum linia dintre nori şi cerul senin şi cât de îndărătnică era aceasta, nevoind să urce încă puţin pentru a bucura atâţia gură-cască tihniţi aflaţi în aşteptarea unui spectacol pe treptele abaţiei şi Piazzale Michelangelo cu aparatele foto pregătite.

Jumătatea ultimei zile a vacanţei a fost destinată în totalitate centrului istoric, plimbărilor, vizitării domului, a Mercato Nuovo cu mistreţul ce are botul lustruit de atingerea turiştilor, a cumpărăturilor. Punctul final al traseului a fost Mercato Centrale, acolo unde am şi servit masa înainte de a pleca spre hotel şi apoi spre aeroport.

Între obiectivele avute în permanenţă pe agenda mea într-o excursie se află gara şi piaţa centrală a oraşului, drept pentru care Mercato Centrale nu putea trece nevizitată. O recomand pentru a vă face o imagine despre ingeniozitatea comercianţilor de la primul palier şi pentru servirea mesei la cel de-al doilea, într-o hărmălaie plăcută alături de sute de oameni. Pentru mine a constituit o surpriză foarte plăcută amenajarea acestui local în care ai impresia că te afli în podul casei şi în care se întrepătrund aromele de paste cu cele ale grătarului ce sfârâie puţin mai încolo.

Am lăsat în urmă un oraş care nu a reprezentat nici mai mult, dar nici mai puţin decât m-am aşteptat. Am rămas cu amintirea plimbării seara, cu Piaţa della Signoria în soarele primăvăratic, cu cea a singurului pod nebombardat de nemţi plin de bijuterii dar şi cu a Grădinii Boboli ratată.

---

VIZUALIZĂRI: 6655 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI