Acasă la Salvador şi Gala Dali

TIPĂREȘTE

De când mă ştiu mi-a plăcut Picasso. Mă contraziceam cu ai mei, care nu înţelegeau ce-mi place într-o pictură „abstractă” cum se zicea atunci. Mai târziu l-am descoperit pe Salvador Dali. Contemporan fiind o bună vreme cu el, contemporan doar în sensul că trăia când vieţuiam şi eu, primele informaţii de atunci erau legate de omul excentric, controversat, extrovertit la culme, dornic să atragă atenţia asupra sa în orice moment. Cam asta citeam eu şi aflam în anii ăia. Poate am avut norocul să-i văd printre primele picturi „Apoteoza lui Homer” care mi-a deschis uşa lumii lui. Importantă e fascinaţia lumii în care intri privind-o.

Îmbătrânind, Dali a început să-mi placă tot mai mult, ca haiku-ul, ca Nichita, ca Brâncuşi, ca jazz-ul. Picasso îmi place în continuare, însă Dali e preferatul meu. Sunt surprins să aflu azi că lucrările care m-au fascinat şi continuă să o facă sunt realizate în anii 30 – 40. Credeam că sunt mai aproape în timp.

Dali a fost fiul unor notari şi s-a născut în 1904, după ce fratele său născut în 1900 (să nu greşesc), pe care-l chemase tot Salvador, murise pe la vreo opt luni. Se zice că la cinci ani tatăl său l-a dus la mormântul fratelui şi văzându-i poza pe cruce a crezut că e el şi s-a detaşat de prezent vorbind tot timpul despre el la persoana a treia. Nu ştiu cât adevăr e în toate acestea. Oricum au urmat o serie de atitudini şi manifestări care-l făceau, dacă nu nebun, cel puţin ciudat (faţă de sora sa, mai mare, a început să manifeste atitudini de prieten, nu de frate). Avea şi reumatism şi se deplasa greu, stând foarte mult în pat şi desenând. A urmat şcoală după şcoală, cică a fost dat afară de la un liceu din Londra pentru că i-ar fi incitat pe colegi la revoltă şi la vreo 15 ani, tatăl său, notarul, i-a organizat o expoziţie care a fost un mare succes (expoziţia a avut loc la teatrul din Figueres). Pe acest val, Dali îşi manifestă din plin nonconformismul. La o altă expoziţie, la vreo 29 de ani, se întâlneşte cu un prieten (Paul Eluard) căsătorit cu o rusoaică Elena Dimitrievna Diaconov care avea şi o fetiţă. Între cei doi se naşte o dragoste care-i va face să rămână împreună până la moarte (Gala moare în 1982, Salvador în 1989).

Pentru această relaţie, care se transformă în căsătorie după vreo cinci ani, tatăl său îl dezmoşteneşte şi o dă afară din casă pe Gala. Dali se hotărăşte să-i cumpere un castel în Figueres (oraşul naşterii sale şi unde trăia) însă nu reuşeşte. Atunci îi cumpără un castel într-un sat, la vreo 30 de kilometri, Pubol. Satul are vreo 200 de locuitori, e un rai pe pământ într-o vegetaţie bogată, are doar o biserică şi un restaurant, iar eu am mai descoperit două magazinele cu lucruri exclusiv Dali şi un al treilea în curtea comunităţii (toţi locuitorii ăia stau într-un nucleu de construcţii foarte strânse în jurul bisericii şi castelului pe o suprafaţă care nu cred că depăşeşte un hectar). Acum totul este renovat, faţade, porţi, ziduri, străduţe pietruite, statul spaniol a preluat toată moştenirea Dali, care nu a avut urmaşi, şi suportă toate cheltuielile obiectivelor respective.

Din 1940, timp de opt ani, Dali şi Gala pleacă în Statele Unite, reîntorcându-se doar după război, în 1948. Se spune că Dali a iubit-o enorm pe Gala. Desigur ea apare în multe picturi, Dali fiind atât de mândru de frumuseţea ei. Tot ea i-a fost impresar şi se zice că pentru lucrările în care apărea ea lua aproape toţi banii, iar pentru cele în care nu apărea ea lua „doar” 50%.

Am ajuns la Figueres (localitatea de naştere şi cea unde e Teatrul- Muzeu Salvador Dali) după vreo oră şi ceva de mers de aici, din Malgrat de Mar, sunt vreo 90 de kilometri. În viaţa vieţilor mele nu credeam că pot să văd un asemenea muzeu. În excentricitatea sa, Dali a cumpărat un teatrul, teatrul din Figueres şi l-a amenajat după chipul, asemănarea, imaginaţia şi nebunia sa. Nu trebuie să-ţi placă suprarealismul pentru a constata că acel teatru a devenit un spaţiu fabulos (păcat că acest cuvânt s-a tocit grav la noi).

Nu prea ştiu cum era teatrul, ni s-a explicat unde era sala şi scena, sala studio, cabinele actorilor şi chiar am intuit oarecum. Însă ce a ajuns întrece orice imaginaţie. Fiecare loc, fiecare încăpere, fiecare trecere, fiecare spaţiu e copleşit (şi încă e modest cuvântul) de amprenta lui Dali. În locul sălii unde erau scaune e „sala de intrare” cu picturi de 3 pe 6 metri, sau mai mari, cu tot felul de obiecte adunate şi transformate, cu toată nebunia lui. În sala studio e o compoziţie numită portretul unei anume actriţe: buzele sunt o canapea roşie, ochii două tablouri pe fundal, nasul nişte fotolii, părul o cortină împletită. Asta vezi când intri acolo. Din faţă, dacă urci pe nişte trepte şi priveşti printr-o lupă imensă, vezi de fapt chipul actriţei compus din toate acele elemente care însă reprezintă un portret, nu nişte piese de recuzită. E incredibil. Şi mai sunt câteva astfel de chestii pe care nu le-am ştiut niciodată. Nu ştiu cum sunt realizate dar sunt absolut spectaculoase. În sala de intrare e o pictură imensă (metri pe metri) care o înfăţişează pe Gala privind pe geam, se vede clar cu ochiul liber. Însă dacă priveşti tabloul printr-un obiectiv amplasat acolo, sau pur şi simplu prin aparatul de fotografiat devine portretul unui bărbat (în pozele mele e acest portret, dar eu am văzut-o acolo pe Gala, nud din spate privind printr-o fereastră, în fotografie n-a rămas asta).

În fapt pe mine nu aceste ciudăţenii mă fascinează la Dali ci compoziţiile lui în care parcă toarnă întâmplări, amintiri, viziuni amplificând realul, stop-cadre în care decupează ce vede suprapunând ce simte sau ce mintea lui ar crea. Asta e nebunia Dali care-mi place mie.

Apoi în teatru sunt 22 de camere (dacă zic bine) pline de picturi pe tot felul de tematici. Am avut voie să facem poze (fără blitz) şi am pozat tot ce mi-a plăcut. Există până şi camera în care a trăit şi murit el. E patul său acolo, iar deasupra patului e lucrarea celebră cu ceasurile care se scurg, se frâng. A ţinut mult la pictura asta şi avut-o tot timpul lângă el. Alături acelei încăperi e una care are tavanul pictat superb. Era aşa de mare încât n-am reuşit să fac poze decât pe bucăţi şi nu cred că redau ce se vede acolo.

E incredibil ceea ce a putut să facă, să cumpere teatrul oraşului şi să-l decoreze cum l-a dus gândul. El nu a decorat teatrul ăla dorind să devină muzeu, Dali în grandomania sa şi-a cumpărat teatrul şi l-a decorat să trăiască în el, lumea lui, absolut nebună şi sublimă. Că după moarte, unii au aranjat tematic totul să devină muzeu, e mai puţin important. Omul ăsta a cumpărat un teatru să-l populeze cu fantasmele lui şi i-a reuşit, asta am simţit eu acolo. Îmi pocneşte şi acum inima de bucurie, nu credeam să văd aşa ceva. Dacă e ceva care m-a copleşit aici, atunci acel ceva e Teatrul-Muzeu Salvador Dali.

Următorul drum l-am făcut la castelul Galei din satul cu 200 de locuitori, Pubol. Se zice că acel castel e cunoscut din secolul 11. E lipit de biserică, are două etaje şi au păstrat tot ce era acolo când a murit Gala în 1982. A trăit ca o adevărată boieroaică, erau două dormitoare mari, unul avea o sală de baie imensă, cu loc de machiat, de îmbrăcat, un şemineu, o cadă după un perete. Erau două saloane de primit oaspeţi, holuri, o bucătărie care păstrează exact mobilierul, vesela şi tacâmurile, o terasă, o curte interioară iar în beciul enorm e cripta cu două morminte în care doar Gala e înmormântată. În celălalt trebuia să fie Salvador Dali dar el, de înţeles, a fost înmormântat în teatrul său.

Cel mai mult în castel mi-a plăcut grădina. Acum avea o vegetaţie cred prea abundentă, dar se distingeau aleile, în spate era piscina cu pietricele de râu pe fund şi în trei, ori patru locuri sculpturile elefanţilor cu picioare lungi cu acvila cu cruce pe spate făcuţi de Dali. De altfel tot castelul e decorat de Dali cu picturi şi sculpturi. Nebun cum a fost, acolo i-a murit un cal alb la care ţinea mult şi l-a „împăiat”. E acolo, l-am văzut. Tot în curte sunt cele două maşini pe care le-a avut, moda anilor 60’ - 70’. Se zice că în ziua în care Gala a murit a aşezat-o moartă în maşină şi a plimbat-o prin tot ţinutul să-ţi ia la revedere de la împrejurimi. Nu ştiu dacă e adevărat, dar n-am nici o îndoială că nu ar fi fost în stare de asta.

---

VIZUALIZĂRI: 3518 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI