Valle del Jerte – paradisul ciresilor, mireasa Extremadurei

TIPĂREȘTE

V-aduceti aminte de plansele pe care le pictam cu acuarele la orele de desen? Cand doamna (sau tovarasa, dupa caz) ne dadea drept tema primavara, ce desenam cu totii? Pomi infloriti, cu multe, foarte multe flori albe sau roz. Si floricele pe campii, hai sa le-adunam copii. Ei bine, la plansele alea peste care suflam cu tot aerul din plamanasii nostri de copii ca sa se usuce inainte sa le bagam in ghiozdan, mi se duc ochii mintii cand ma gandesc la zona despre care va voi povesti astazi.

Revin, deci, cu alt episod din “Spania rurala”, un loc unde am fost pentru a doua oara in primavara anului trecut, dupa sapte ani… Imi amintesc ca, atunci cand am inceput sa scriu pe site, acesta a fost unul din primele locuri de care am vrut sa va vorbesc. Cum nu aveam insa multe marturii grafice fara vipuri;), am renuntat pe moment, gandindu-ma ca voi reveni eu intr-o buna zi. Am fost de doua ori pana acum, si nu m-ar deranja deloc sa petrec macar o zi acolo in fiecare primavara. Ba si sambata trecuta am fost pe punctul de a merge din nou.

La doar doua ore de Madrid (si trei de Valladolid;)) se afla un adevarat paradis al ciresilor. In luna aprilie/mai, adica atunci cand acestia infloresc, este o splendoare. Noi am mers prima data acum opt ani, pe aceeasi ruta Salamanca – nordul Extremadurei, si in aproximativ 3 ore am fost acolo. Acest paradis natural, strabatut de raul care da-i numele (nume datorat arabilor – Xerit sau Xerete, si care inseamna rau cu ape cristaline), este un colt de rai, plin de paduri de stejari, de castani si… de ciresi, acestia ultimi dezvoltand un turism specific in zona in ultimii ani. Imaginati-va doua milioane de ciresi care se imbraca in straie de sarbatoare atunci cand infloresc si zugravesc un peisaj alb si cu arome imbatatoare.

De atunci in fiecare an urmaream pe pagina oficiala a vaii inflorirea maxima, cu speranta ca putem reveni. Nu a fost sa fie: ba ploaie in weekendul de maxima inflorire, ba au cazut toate florile intre un weekend si altul, datorita caldurii timpurii, ba ceva neprevazut… Si uite asa am reusit sa ajungem in primavara anului trecut, de Sf. Gheorghe. Sarbatorile in zona se tin la sfarsitul lui martie, inceputul lui aprilie, si cu siguranta e frumos, insa cred ca explozia de alb si miros imbatator din momentele cand ciresii se afla in toata splendoarea lor nu se poate compara cu nimic.

Am plecat sa petrecem inca o zi in natura, intr-unul din colturile Spaniei pe care aceasta l-a inzestrat cu o deosebita particularitate. Am incarcat masina cu doritori de excursie, cu gustarile pentru picnic (era zi de mancat in natura, fara nicio indoiala) si am purces la drum, spre Salamanca si, mai apoi, spre Cáceres. A fost putin diferit de acum opt ani... Atunci, imi aduc aminte cum, apropiindu-ne de zona, coada de masini se vedea in fata pe o lungime considerabila, asa incat ultima jumatate de ora am parcurs-o bara la bara. Acest lucru se datora si faptului ca, inainte de a cobori in vale, aproape toata lumea se oprea intr-un “mirador” din primul sat, Tornavacas, un loc special amenajat pentru a putea admira de sus valea alba. “Oooo…, ce frumooooos, supeeeerb!!! ” se auzea din gura tuturor. De data asta am facut ruta inversa: am mers pe Autovía de la Plata pana la Plasencia, cu oprire in Hervás, unul dintre cele mai frumoase sate pe care le-am vazut in Spania (si despre care va voi povesti de asemenea), si am luat valea la picior (la roata mai bine zis;)) de jos in sus…

Valle del Jerte este mireasa Extremadurei. Zeci de km. imbracati in alb, un alb care pateaza verdele dealurilor intr-un mod deosebit de armonios. Oriunde te-ai uita, vezi ciresi, ciresi, ciresi! Asa, din departare, este splendid. Insa acolo sus, in Piornal, cu un ochi la acul de temperatura si la serpentine si altul la miile de ciresi pe langa care treceam atat de aproape… acolo e altceva. Ai un chef nebun sa opresti, sa-i mirosi pe toti, sa-ti faci poze cu toti, ca la o nunta multitudinara in care toti nuntasii poarta aceleasi vesminte, dar sunt unici in felul lor.

Valea este alcatuita din 11 sate si ideea, mai ales prima oara, era sa oprim putin in fiecare dintre acestea, desi pana la urma nu a fost posibil, si sa oprim sa mancam – cum altfel? - undeva pe malul raului, la iarba verde. Opririle au fost scurte, mai putin in Tornavacas si in Jerte, unde am poposit mai mult. Oricum, informatii cuprinzatoare aveti pe pagina oficiala a vaii.

Barrado este un sat foarte pitoresc datorita excelentei conservarii a arhitecturii populare. Mandra biserica dedicata Sfantului martir Sebastian este edificiul cel mai maret din localitate.

Cabezuela del Valle se afla in partea centrala a vaii. Centrul istoric este declarat Ansamblu Istorico-Artistic. Stradute in panta, pietruite, labirintice, multe dintre ele umbroase, ne faceau sa ne simtim putin in Evul Mediu. Biserica Sf. Arhanghel Mihail se afla pe locul unde in trecut era sinagoga evreilor. Bineinteles ca si acest sat, ca aproape toate satele spaniole, “se respecta”, avand propria-i Fecioara: La Virgen de Peñas Albas.

Cabrero s-a format, asa cum propriu-i nume indica (“caprar”), la sfarsitul Evului Mediu, ca un nucleu de pastori care, profitand de conditiile propice ale zonei, au dezvoltat cresterea animalelor. A fost considerat pana nu demult un simplu cartier al satului Piornal.

Casas del Castañar isi datoreaza numele vastei paduri de castani aflate pe aceasta parte a muntelui, iar biserica satului dateaza din secolul XVI.

In El Torno, sat din care se vede toata valea, exista in jur de 100 de “cocioabe”, vechi constructii pastorile din piatra.

Jerte este un nucleu de o peisajistica inegalabila. Livezi, gradini, ciresi… pretutindeni!! Ne-a placut la nebunie, mai mult decat orice opera arhitectonica, desi si acestea se imbinau perfect cu peisajul.

Piornal este satul cel mai inalt din regiune si ofera, de asemenea, privelisti care incanta ochiul cel mai critic. Nu stii unde sa te uiti mai inainte.

Rebollar are o bisericuta modesta din sec. XVII, Sf. Catalina, reformata nu de mult timp.

Tornavacas are o importanta istorica deosebita: a participat la “Reconquista”, in sec. X, intr-una dintre batalii, castigata datorita vacilor (de aici si numele) care alergau spre mauri cu coarnele in flacari (torte aprinse de sateni, evident), provocandu-le confuzie si frica. Acest sat este pas obligatoriu de transhumanta pentru animalele din provincia limitrofa Ávila (a Castiliei).

Valdastillas nu se lasa mai prejos cu biserica-i din sec. XVI si privelistile-i minunate asupra vaii.

In afara de aceste sate, se poate vizita rezervatia naturala La Garganta de los Infiernos, cu numeroase paraiase si cascade. Daca acum opt ani nu am indraznit sa mergem, pentru ca cel mic era… prea mic si pe vremea aceea, iesitul din casa era o adevarata odisee: carut, biberoane, borcanase cu fructe, pampersuri, etc., etc., etc. (cine stie cunoaste!!). Prea multe pentru… carari de munte :). Insa de data asta nu puteam sa trecem peste. O splendoare!!

La Garganta de los Infiernos ajungi dupa o ora de urcus. Locul era plin de masini. Lume puhoi. Intai si-ntai ne-am asezat pe iarba sa papam fileurile de vita si pui asezate ordonat in gustoasa paine taraneasca si omleta de cartofi, care au fost adevarate delicii in mijlocul naturii. Si prima data tot asa mancasem, pentru ca meniul cu mancare tipica din zona il lasam mai mult pentru orase sau locuri cu mai putina… natura. Ceea ce nu prea iertam este pauza de 20-30 de minutele pentru tipicul vermut cu masline sau “tapas” locale din jurul orei 12h. Dupa ce ne-am odihnit putin, ne-am pregatit de urcus. Iar am dat-o-n bara cu incaltarile, desi mai putin ca acum doi ani pe Muntele Olimp… Urcusul de o ora (desi doar cu o prima parte putin mai dificila) a speriat-o pe mama din start. Cred ca-si aducea aminte, sarmana, numai de urcusul de la Meteore si de pe Olimp. Nu am putut s-o convingem si a ramas la masina. Fi-miu, in schimb, e tare brav, si merge tot timpul in fruntea grupului, tragand, parca, de noi... ;) “Plimbarea” prin padure, pe munte, a fost splendida, desi mai opream din loc in loc sa ne mai tragem sufletul... Destinatia finala a meritat cu prisosinta efortul. Poate (si sa ma ierte iubitorii si fanii inconditionali ai Greciei) chiar mai mult decat urcusul pe Olimp. Comparatia e putin exagerata, ce-i drept: acolo, dupa un urcus de patru ore, cu eforturi sustinute, ne asteptam ca “recompensa” sa fie mai mare, si am fost oarecum dezamagiti. Aici am facut mult mai putin efort, iar rasplata o veti vedea in fotografii... Raul coboara zbuciumat printre stanci, creand un peisaj superb, pe care l-am avut vreo doua luni pe ecranul laptopului, ca sa ma binedispuna in fiecare dimineata.

Ar mai fi Muzeul Cireselor, Centrul Tranhumantei si Centrul Florei si Faunei, pe care le-am admirat frumos pe dinafara, pentru ca vremea splendida si aroma imbatatoare din atmosfera te impiedica sa intri in interiorul vreunei cladiri.

Se pot face rute cu bicicleta, cu 4x4, atv-uri sau… calare!!

Evident ca am cumparat de acolo si sticla de lichior de cirese, foarte asemanator cu visinata pe care o face mama, mmm, la pretul de 8 euro. Alte produse tipice care pot fi achizitionate “la mama lor”: tuica de cirese, dulceata de cirese, totul de/cu cirese… (Apropo, anul asta sticla am spart-o – fara sa vrem – exact in garaj, cand ajunsesem acasa, asa ca a mirosit subsolul blocului a visinata si-a Romania cateva zile bune...). Oricat ar fi fost ea din Valle del Jerte.

Asa cum am mai spus si altadata, cu siguranta nu poate constitui un obiectiv principal pentru cineva care vine in Spania sa viziteze ce-i mai cunoscut. Insa poate fi pentru iubitorii de natura, care prefera alt soi de vacanta, sau pentru cei care au sansa sa viziteze peninsula de mai multe ori. E o splendoare, si nu veti regreta, va asigur!!!

---

VIZUALIZĂRI: 1740 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI