Sub soarele Cordobei

TIPĂREȘTE

Pentru mine Cordoba a avut dintotdeauna un aer oriental. De câte ori întâlneam acest nume simțeam un miros de piele tăbăcită şi vedeam pereți pictați cu arabescuri delicate. Erau amintiri despre viitor. Mulți ani mai târziu am avut şansa de a-mi confirma acele iluzii copilăreşti. Mi-am cumpărat o curea de piele dintr-un atelier, cred că de pe Calleja de las Flores, şi am admirat măiestria arhitecților şi constructorilor mauri. Nici nu a mai contat că afară erau peste 40° la umbră şi se topea asfaltul. Noroc că în Cordoba se foloseşte mai mult piatra.

Am venit să descopar acest oraş însoțit de prietena şi partenera mea de viața, cu care împart un apartament, un credit bancar, un nume, şi altele. Drumul de la Malaga a fost lejer, trenurile lor fiind rapide, curate şi cu aer condiționat. Am ajuns după ora 10 şi ne-am avântat în oraşul deja sufocat de căldură.

Din gară am căutat drumul prin Jardines de la Victoria, dar mai ales umbra pe care bieții copaci mai erau în stare s-o dea. Ajunşi la Puerta de Almodóvar aş fi dorit să continui pe Calle Cairuán, dar m-am gândit că apa din bazinele de acolo o să se evapore oricum în următoarea jumătate de oră, aşa că am ales să mergem mai pe la umbră, prin labirintul de străduțe.

Ştiam ce trebuie să găsesc acolo, că doar nu am internet degeaba, iar mai mulți confrați de pe AFA au scris review-uri mai interesante decât sterpele ghiduri de călătorie. În definitiv, ca să citez pe iuliaen, "informațiile pe care ți le-ar putea oferi în plus un ghid le uiți cu timpul, dar senzațiile trăite rămân". Şi totuşi am fost surprins de cât de frumos este. Cred că cel mai adecvat adjectiv ar fi "pitoresc". Micuțele magazine cu vitrine încântătoare sau chiar cu marfa multicoloră scoasă în fața uşii, pereții albi, decorați cu flori, în ghivece sau pictate, şi multă verdeață. Mă şi mir, de unde atâta verdeață, gândindu-te că străduțele sunt înguste, că un copac plantat ar ocupa jumătate din lățime. Şi găseşti chiar şi terase, unde poți într-un colț mai umbros să-ți savurezi cafeaua.

Aş fi putut petrece întreaga zi acolo, poate mai mult, dar cum n-am câştigat încă la Loto pornim mai departe către Alcázar de los Reyes Cristianos. O clădire austeră, cu turnuri sobre, aşa cu şi regii creştini trebuie să fi fost. Nu ştiu cum o fi arătat în acele vremuri sau pe când era sediu al Inchiziției, acum însă restaurarea i-a dat un aer mai plăcut. Păcat că atunci când am privit pe fereastră, ruinele din curte mi-au creat o senzație de abandon. Sau n-or fi terminat oamenii munca sau s-au terminat fondurile.

Am ieşit către patiouri mai relaxat. Atât cât poți fi de relaxat la peste 35°. Termometrele ăstea ar trebui interzise. Dacă n-aş fi văzut câte grade sunt m-aş fi simțit mult mai bine. Noroc cu grădina, care m-a binedispus. Am început să grăbesc pasul, fotografiind din toate pozițiile. Parcă vroiam să iau Alcázar-ul cu mine acasă. Şefa lupta din greu la camera foto, evantai şi pavilion. Dar nu se lasă, vrea poze şi cu drapelul românesc tricolor şi cu evantaiul andaluz multicolor. Sunt mulți peşti în bazine, dar nu ştiu de ce marcă erau. Eu cunosc doar plachie, rasol, borş. Ajung şi la statuia lui Columb alături de majestațile lor. Imortalizați pe soclu par pe picior de egalitate, din punct de vedere al celebritatii Columb este mult detaşat în față, dar în acel moment cred că era mult, mult mai jos. Poate statuia exprimă punctul de vedere al nemuririi, care îl ridica mult pe Columb, aşezându-l pe aceeaşi treaptă cu regii. Mulțimea de copaci tunşi frumos, dar nu cu acea rigurozitate rece din Olanda sau Germania, jocul sprințar al fântânilor, care mai domoleşte arşița, şi florile, multe şi multicolore, m-au cucerit. Şi cu o zi înainte fusesem la Granada, la Alhambra. La ieşire un tânar păzea un aparat care storcea portocale şi-ți putea oferi un suc natural, cu cuburi de gheață. Mi-a devenit brusc foarte simpatic. Aş fi luat şi aparatul şi portocalele după mine prin oraş.

Coborâm pe Amador de los Rios, pe la umbră. Aş fi preferat pe malul Guadalquivirului cel tulbure, să văd mai de aproape moara Albolafia, dar mi se topea şefa cu pavilion şi evantai cu tot. Aruncăm o privire, două (prin obiectiv) către Triumful Sf. Rafael şi apoi către masiva Poarta a Podului. Coloanele am aflat că-s dorice, dar aş fi fost mai interesat ce înseamnă basorelieful de deasupra, şi ce animal este la picioarele celor doi nobili bărboşi. Despre pod a scris cineva foarte bine (regret că nu-mi aduc aminte pseudonimul), este podul fost roman. Căci acum arată impecabil, dar nu cred că mai are legatură cu Roma antică. Mi-am văzut şi moara, m-am şi fotografiat având-o pe fundal, apoi direcția Mezquita, că nu mai aveam răbdare.

Am început s-o fotografiez încă de pe stradă, primele cadre fiind cu porțile de pe partea de est. Am continuat în grădina de portocali, cât timp şefa a luat bilete de intrare. Înauntru, după onorul la drapel, nu ştiam la ce să mergem întâi. Multitudinea de arce, având partea de jos zveltă, aproape firavă, compârand cu partea de sus, unde este îmbinarea cu arcul superior, mi-a dat impresia unei fragilităti a ansamblului. Cum stă dom'le ditai acoperişul pe picioarele ălea subțirele? Ca un fachir pe patul cu cuie? Este de fapt încă o confirmare a faptului că maurii erau matematicieni şi arhitecti străluciți. Umblăm de colo-colo, arătându-ne unul altuia extazierea în fața frumuseții. Iar catedrala, chiar dacă regele Carol V a spus că este ceva ce găseşti în fiece oraş, după umila mea părere de turist, rămane ceva grandios. În concluzie, Mezquita este nu o îmbinare a artei arabe cu cea creştină, ci o intâlnire a lor. Şi mi-a plăcut cum a caracterizat-o un poet arab, "sacră pentru cei ce iubesc arta". Căci am venit în Andaluzia să văd arta şi frumosul.

Şi hotărâm să nu mergem la masă până nu vedem Calleja de las Flores (eu, că şefa ar fi mâncat şi portocalele de la Mezquita de foame). Acelaşi gând l-a avut însă şi un grup mare de americani, care cu glasuri yankee pe diferite tonalități au inundat celebra alee. Am profitat de ocazie şi am intrat într-un atelier de pielărie unde mi-am realizat visul din copilărie. Acum am o curea din piele pe dosul căreia scrie "Cordoba" şi "Made in Chi... ". Glumeam, evident. Eliberată de sub ocupația unchiului Sam, Calleja de las Flores ni s-a înfățişat aşa cum o ştiam din imaginile de pe net, suplă, simplă, fascinantă. Nu mai era sezonul florilor, astfel că ghivecele nu mai prezentau chiar toate culorile ca în luna mai, dar tot mai erau câteva muşcate care să-şi etaleze petalele roşii pe albul strălucitor al pereților.

După o masă cu bucate tradiționale spaniole (mici, pizza, ), direcția Plaza del Potro. Pot să spun că nu m-am uitat pe hartă şi am rătăcit vreo jumatate de oră pe diferite străduțe, dar ăsta-i tot farmecul în Cordoba (a fost doar opinia mea). În cele din urmă am găsit-o şi am intrat la Museo de Bellas Artes. Oameni amabili, ne-au lăsat să fotografiem şi, dacă-mi aduc aminte bine, a fost gratis, poate pentru că suntem cetățeni ai unui stat din UE. În muzeu sunt în general lucrări ale cordobanilor (sau cordobezilor) cu har în ale picturii (Pedro de Cordoba, Antonio del Castillo Saavedra, Tomas Munoz Lucerna şi mai ales Julio Romero de Torres), picturi înfățisand Cordoba de altădată, Guadalquivirul sau cu tematică religioasă. În aceeaşi curte mică este şi o altă clădire, cu fresce exterioare, care găzduieşte un muzeu de artă dedicat operei lui Julio Romero de Torres. Deşi mă laud că-mi place pictura, nu am auzit de Julio Romero de Torres până la pregatirea pentru Andaluzia. Şi este atât de cunoscut în Spania că figura lui a apărut şi pe una din bancnotele vechi, cred că pe cea de 100 pesetas. Din nefericire aici n-am avut voie să fac fotografii, dar mi-am cumpărat cărți poştale cu lucrările lui.

Dupa atâta pictură ne întoarcem în oraşul toropit de soare. Ne îndreptăm spre nord, spre Palacio de Viana. Depăşim Plaza de la Corredera şi lângă Templul roman şefa dă semne că a terminat benzina şi înainte să capoteze o instalez pe o terasă la umbră, cu ceva rece de băut în față. În spate ei văd un display mare anunțându-ne că sunt 43°. O orientez pe şefa cu spatele la el, şi eu mă avânt mai departe. Trec pe la biserica San Pablo (era închisă, dar curtea este superbă), pe lângă San Andres, şi aproape că alerg spre Palacio de Viana. Aici, oamenii fiind grăbiți, îl închiseseră de la ora 3. Privesc cu jind patioul printre gratiile de la intrare. Mai merg puțin până la biserica Santa Marina, să mă mai calmez şi mă înapoiez să văd şefa cum rezistă.

Înapoierea o facem cu taxiul până la gară. Şi ca un supliment neaşteptat, taximetristul ne arată Palatio de la Merced. Nici nu-l pusesem pe listă că ştiam că n-o să avem timp şi energie de ajuns până acolo. Din nou trenul cel rapid, curat şi cu aer condiționat. Până la Malaga ne-am ocupat să revedem fotografiile (pe micile dispay-uri ale aparatelor) şi să admirăm suvenirurile (mai puțin ceramica, că avea o tonă de ambalaj).

Cordoba este un oraş unde ne-am lăsat inima. Am petrecut o săptamană de vis în Andaluzia, dar oraşul preferat rămâne Cordoba. Am încercat să scriu un review fără să apelez la Wikipedia. Date istorice au prezentat cei care au scris înaintea mea, şi dacă ei au făcut-o bine n-are rost să-i plagiez. Doar m-am uitat la pozele făcute şi la hartă şi am rememorat acea zi fierbinte de la sfârşitul lui august.

Să aveți un drum frumos în față.

---

VIZUALIZĂRI: 6566 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI