La mormântul lui Aron Pumnul, apoi plimbare prin centrul Cernăuţilor (IV)

TIPĂREȘTE

Continuare de aici.

Am început noua plimbare prin Cernăuţi, luând troleul 2 şi întrebând-o pe taxatoare la ce staţie trebuie să coborâm pentru a vizita cimitirul oraşului, în care sunt înmormântaţi atât creştini, cât şi evrei. Foarte amabilă, a spus că ne anunţă ea. Mai mult de atât, la staţia respectivă, ne-a încredinţat unei doamne care mergea în aceeaşi direcţie cu noi şi care ne-a condus până lângă cimitir. Pe drum, am reuşit să schimbăm câteva cuvinte în limba rusă, ea spunându-ne că are o fiică la Iaşi, studentă la informatică.

Ajunşi la cimitir, nu ştiam încotro să mergem pentru a găsi mormântul lui Aron Pumnul, care era, de fapt, ţinta vizitei noastre aici. Am mers printre morminte, admirând monumentele funerare de la căpătâiul lor, dintre care unele erau adevărate opere de artă. Mormintele mai recente aveau scrise pe ele, cu litere chirilice, nume ucrainiene sau ruseşti, iar pietrele funerare aveau imprimate imaginea persoanei defuncte direct pe marmură. Unii dintre cei morţi în perioada comunistă aveau doar piatră, fără cruce, semn al politicii ateiste a regimului sovietic. Alte morminte nu aveau cruce, aparţinând unor evrei. Mormintele mai vechi aveau scrise pe ele, cu litere latine, nume cu rezonanţă germană sau poloneză, fapt ce reflectă vechea configuraţie etnică a Cernăuţilor. Intuiţia ne-a îndemnat să ne îndreptăm spre partea stângă a cimitirului, unde se zăreau tot morminte vechi. În imediata vecinătate a unei capele, uşor de găsit datorită micii sale turle aurii în formă de ceapă, am găsit şi mormântul lui Aron Pumnul, foarte bine întreţinut, având în faţa sa o bancă destinată călătorilor osteniţi. Piatra funerară este împodobită cu efigia profesorului atât de iubit de Eminescu, cu favoriţi, mustaţă şi papion. Sub efigie, o inscripţie cu textul: "Marelui bărbat al naţiunii, ARON PUMNUL, profesor de limba şi literatura română la gimnasiul superior din Cernăuţi", având trecut drept an al naşterii 1818, iar al morţii 1866. Alţi vizitatori mai inspiraţi decât noi şi mai atenţi împodobiseră piatra funerară cu o coroană şi o panglică tricoloră. În apropierea lui Aron Pumnul, îşi dorm somnul de veci şi alte mari personalităţi ale istoriei şi culturii româneşti, precum baronul Eudoxiu Hurmuzaki, istoric şi patriot român, participant la revoluţia paşoptistă din Bucovina, sau Ion G. Sbiera, istoric literar şi folclorist, fondator al Academiei Române şi profesor la Universitatea din Cernăuţi. Alte morminte cu rezonanţă românească sunt cele ale familiilor de Zotta şi de Bejan, ai căror membri purtau rangul de cavaleri al Imperiului, sau al familiei Onciul. La ieşire, am trecut pe lângă un monument mai discret dedicat eroilor căzuţi în Primul Război Mondial şi pe lângă unul mai impunător, de culoare albă, dedicat soldaţilor sovietici din Al Doilea Război Mondial, ale căror morminte, uniforme şi aproape identice, se înşiruiau în faţa sa.

De la cimitir, am pornit spre jos spre centrul oraşului, pe care urma să-l admirăm mai pe îndelete în această a doua parte a zilei. Centrul Cernăuţilor este traversat de la nord la sud de Strada Holovna sau Golovna, depinde de transcriere, iar de la est la vest de Strada Ruska, adică Rusească. Din aceste artere principale, pornesc în toate direcţiile diferite străzi, mai mari sau mai mici, pavate cu piatră cubică, nu prea prietenoasă pentru autovehicule, dar care dă oraşului mult farmec. Cernăuţii seamănă, în mare măsură, cu Praga, deşi clădirile de pe străzile mai puţin importante nu sunt, toate, prea bine restaurate. În schimb, atmosfera este mult mai naturală, mai firească, lipsind aici forfota obositoare de turişti. Nouă ne-a fost de un real folos harta pe care ne-a dăruit-o domnul Nicolae, însă, în lipsă de aşa ceva, merită să colinzi la întâmplare străzile oraşului, având impresia că te afli într-o altă epocă.

Unele dintre străzi poartă numele unor războinici, conducători ai cazacilor zaporojeni, consideraţi eroi naţionali ai Ucrainei. Astfel, întâlnim o stradă cu numele hatmanului Bogdan Hmelniţki, duşman de moarte al polonezilor şi cuscru, mai mult de nevoie decât de voie, al lui Vasile Lupu, precum şi una, învecinată, cu numele lui Ivan Bohun, tovarăş de luptă al lui Hmelniţki, cunoscut nouă mai mult graţie romanului lui Sienkiewicz, "Prin foc şi sabie", în care Bohun este principalul personaj negativ. Cele mai multe dintre străzi poartă, însă, mai ales numele unor personalităţi culturale sau artistice, de origine ucrainiană şi nu numai. Pe lângă străzile ce poartă numele unor autori importanţi ucrainieni, precum Taras Şevcenko, Ivan Franko sau Olga Kobîleanska, întâlnim şi numele unor personalităţi ale culturii universale, precum Tolstoi, Puşkin, Gorki, Lomonosov, Ceaikovski, Beethoven, Goethe, Schiller, Mickiewicz sau Henri Barbusse. În centrul Cernăuţilor există şi străzi ce poartă numele unor români, precum Mihai Eminescu, care şi-a petrecut aici câţiva dintre anii tinereţii, sau Alexandru cel Bun, numit de ucrainieni Oleksandr Dobrîi, în timpul domniei căruia, în 1408, aşezarea Cernăuţi a fost atestată documentar pentru prima dată. De altfel, o plimbare prin Cernăuţi este şi foarte instructivă, pereţii unor clădiri fiind, adesea, împodobiţi cu efigiile unor personalităţi, care au cu oraşul o legătură mai mare sau mai mică. Pot fi văzute, astfel, efigiile lui Mihai Eminescu, Ciprian Porumbescu, Alexandru cel Bun, dar şi a Vioricăi Ursuleac, soprană născută în Cernăuţi, dar cu o bogată carieră artistică pe scenele din Austria şi Germania.

Semn al multiculturalităţii oraşului, în Cernăuţi există biserici aparţinând unor confesiuni diferite, pe unele reuşind să le vizităm şi noi. Prima dintre ele, aflată pe Strada Rusească, este Biserica ortodoxă Sfântul Nicolae, construită în perioada interbelică, pe când Cernăuţii erau sub administraţie românească. Biserica seamănă mult cu cea de la Curtea de Argeş, având cele două turle laterale răsucite. În interior, deasupra uşii, se află o placă în limba română, care ne spune că biserica a început să fie construită în 1927, din dorinţa mitropolitului Bucovinei, Nectarie, lucrările încheindu-se în 1939, în timpul domniei regelui Carol II. La ieşire, am cumpărat o cruciuliţă, precum şi portretele ţarului Nicolae II şi al ţarinei Alexandra, trecuţi în rândul sfinţilor, în calitate de martiri.

Ceva mai încolo, tot pe Strada Rusească, se află şi Biserica greco-catolică, având zidurile de culoare galbenă, iar, în interior, vitralii şi picturi asemănătoare cu cele ortodoxe. Printre sfinţii pictaţi în interior, l-am putut vedea pe Vladimir I cel Mare, numit de ucrainieni Volodimir, cneazul Rusiei Kievene, cel care a adoptat în mod oficial creştinismul de tip răsăritean, împreună cu supuşii săi, în anul 988. Alături de Vladimir, se află pictată şi bunica sa, Olga, soţie a cneazului Igor şi regentă a Rusiei Kievene în timpul minoratului fiului lor, Sviatoslav. Ea a trecut la creştinism, fiind mai târziu sanctificată, influenţându-l în această direcţie şi pe nepotul său, Vladimir I cel Mare.

De aici, urcând pe Strada Lomonosov, am ajuns la Biserica armeană catolică, un edificiu impunător, din cărămidă, operă a arhitectului ceh Josef Hlávka, cel care a construit şi Universitatea. Interiorul, bine întreţinut, împodobit cu vitralii şi cu arcade în ogivă, găzduieşte astăzi concerte de orgă, având o acustică deosebită. În biserica goală, o femeie blondă interpreta la orgă nişte melodii deosebit de frumoase, pe care le-am ascultat cu încântare, aşezaţi pe scaunele din interior. La ieşire, am văzut un afiş cu fotografia artistei, Svitlana Bardaus, care, probabil, repeta pentru concertul ce urma să aibă loc seara.

Ne-am continuat drumul şi, după câteva sute de metri, am ajuns şi la Catedrala ortodoxă, un edificiu impunător şi care ar fi chiar frumos, dacă nu ar fi vopsit într-o culoare total neadecvată, roz, pe care nu am mai întâlnit-o la nicio altă biserică. Din fericire, interiorul catedralei este mai sobru, întâlnind aici, ca la Bănceni, femei ce făceau curăţenie după slujbă. În faţa catedralei se află o statuie mare a unui important prelat ortodox, Evghenie Hacman, care era de origine română, probabil numele iniţial al familiei sale fiind Hatman. În perioada 1835-1873, el a fost episcop al Bucovinei, contribuind la introducerea limbii române în învăţământul teologic bucovinean, precum şi la înfiinţarea de şcoli primare în limba română. A militat pentru ridicarea episcopiei Bucovinei la rang de mitropolie, intrând în conflict cu Andrei Şaguna, care dorea ca toţi românii ortodocşi din Imperiu, deci şi cei din Bucovina, să fie în subordinea unei singure mitropolii, cea a Ardealului. Hacman a fost cel care a iniţiat construirea superbului sediu al Mitropoliei Bucovinei, actuala Universitate. În 1873, el şi-a văzut visul cu ochii, episcopia Bucovinei devenind mitropolie. El a fost numit în funcţia de mitropolit, dar a murit subit la Viena, fără să mai apuce să fie instalat în scaunul mitropolitan.

În preajma catedralei se află un parc, în care se înalţă un monument al eroilor sovietici din Al Doilea Război Mondial, sub forma unui obelisc, având în faţa sa statuia unui soldat, cu arma în mâna dreaptă şi cu drapelul în cea stângă.

Am coborât, pe Strada Ivan Franko, înspre Primărie, vizitând o expoziţie de artă, în care se desfăşura un vernisaj al unui artist ucrainean. De asemenea, printr-un gang, am intrat înt-o curte interioară, în care era organizată o expoziţie fotografică, în care erau expuse frumoase imagini din Cernăuţi, surprinse de la înălţime.

A mers apoi la stânga, pe Strada Mihai Eminescu, ajungând în frumoasa Piaţă a Teatrului, care s-a numit, cândva, Piaţa Vasile Alecsandri. În această piaţă bine îngrijită, încadrată de clădiri superbe, se află ronduri de flori şi bănci, pe care oamenii citeau sau se odihneau. Fostul Teatru Naţional poartă acum numele unei scriitoare ucrainiene, Olga Kobîleanska, adeptă a curentului modernist şi cunoscută feministă, născută în 1863, la Gura Humorului, dar care şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii la Cernăuţi. În faţa teatrului se află o statuie a scriitoarei, aşezată, cu o carte pe genunchi.

De aici, ne-am întors pe Strada Universităţii, trecând pe lângă fosta sinagogă, în care funcţionează astăzi cinematograful Cernăuţi, adică Cernivţi, cum e în ucraineană. În apropiere, se află şi statuia lui Eminescu, reprezentat tânăr, în picioare, cu o carte în mână, şi având dedesubt numele scris cu caractere chirilice.

Chiar în centrul oraşului se află Primăria, o clădire vopsită în bleu, care are, în mijloc, un turn cu ceas. În faţa Primăriei se află un scuar, iar, dincolo de acesta, se înalţă statuia lui Taras Şevcenko, poetul naţional al Ucrainei, considerat ca fiind fondatorul limbii literare ucrainiene moderne. A fost, de asemenea, pictor, dar şi militant pentru liberalizarea Imperiului Ţarist, fiind închis şi exilat din ordinul ţarului Nicolae I. Astăzi, statui ale lui Şevcenko se găsesc în toate oraşele importante ale Ucrainei, iar chipul său se află şi pe bancnota de 100 de grivne. Fiind la câteva zile după Paşti, alături de statuia lui Şevcenko se afla un frumos ou, înalt de vreo 5 metri, încondeiat cu frumoase motive tradiţionale bucovinene. În spatele statuii, întreaga faţadă a unei clădiri este acoperită de reproducerea unui hrisov emis, în 1408, de către voievodul Alexandru cel Bun către negustorii lioveni, document în care este atestat, pentru prima dată, oraşul Cernăuţi.

Coborând, în continuare pe Holovna, am trecut pe lângă Catedrala Înălţării Sfintei Cruci, apoi pe lângă o construcţie foarte interesantă, numită Clădirea-navă, deoarece are forma unui vapor, fiind încadrată, pe cele două laturi principale ale sale, de două străzi. Am trecut, apoi, pe lângă Biserica Sfânta Parascheva, apoi am coborât pe Strada Iuri Gagarin şi, pe partea dreaptă, am văzut, înălţat pe un soclu, un tanc sovietic T34 din Al Doilea Război Mondial, monument foarte des întâlnit în oraşele ce au făcut parte din fosta Uniune Sovietică. Tot pe partea dreaptă se află şi gara oraşului, o clădire cu o arhitectură plăcută, foarte diferită de gările din România, atât de anoste ca înfăţişare. În gară, am fotografiat panourile cu plecarea şi sosirea trenurilor, pentru a putea folosi aceste informaţii cu alte ocazii. Am văzut că seara pleacă trenuri către principalele oraşe ucrainiene, Kiev, Lvov sau Odessa, ajungând acolo a doua zi dimineaţa. În plus, preţul călătoriilor pe calea ferată este mai mic decât în România, aşa că nişte viitoare excursii spre acele destinaţii ar fi foarte nimerite.

Am revenit în centru, urcând pe Strada Bogdan Hmelniţki, şi, fiindu-ne foame, ne-am încercat din nou norocul la restaurantul Sorbonne, dar, ca şi în ajun, acesta era rezervat pentru un banchet. Aşa că am găsit un alt restaurant, mic şi cochet, numit Central, în care se aflau două ospătăriţe îmbrăcate în costume tradiţionale. Am cerut câte un meniu, dar, din nefericire, acesta era scris doar în ucraineană şi, deşi cunoşteam alfabetul, nu am înţeles mare lucru. În plus, nici ospătăriţa, blondă, dar destul de glacială, nu făcea prea mult efort să ne înţelegem, aşa că am ales şi noi ceea ce am putut înţelege, adică un borş ucrainean, un cordon bleu şi o salată, la întâmplare, precum şi o bere. Salata ni s-a adus la început, fiind din sfeclă roşie, prăjită cu ceapă, destul de gustoasă. Borşul ucrainean s-a dovedit a fi tot din sfeclă roşie, cu bucăţi de carne de pui. Ne aşteptam să găsim sfeclă roşie şi la cordon bleu, însă, spre bucuria noastră nu s-a mai întâmplat aşa. Per total, masa noastră a costat cam echivalentul a 40 de lei româneşti, nefiind prea scumpă, însă ne-a părut un pic rău că nu ne-am dus tot la restaurantul din ajun, mai ales că era chiar în apropiere.

Ne-am mai plimbat, apoi, pe Strada Olga Kobîleanska, rezervată doar pietonilor, o stradă superbă, cu clădiri deosebit de frumoase şi numeroase terase. În perioada interbelică, aceasta s-a numit Strada Iancu Flondor, de la numele marelui patriot român bucovinean de la 1918, fiind numită, neoficial, şi Strada Domnească. Am coborât, apoi, pe Strada Taras Şevcenko, mai puţin întreţinută, dar tot frumoasă, ajungând în Strada Ruska, şi, fiindcă era deja seara, am luat troleul şi ne-am întors la hotel, făcând şi câteva cumpărături într-o piaţă din apropiere.

---

VIZUALIZĂRI: 9748 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI