Cardiff - cum eşti tu, de fapt?

TIPĂREȘTE

Pentru un microbist, Cardiff înseamnă startul acelei generaţii de fotbalişti români numită după metalul din trei litere care încununează izbânda într-o competiţie sportivă.

Nu aveam cum să ocolim oraşul, aflându-ne la câteva zeci de kilometri doar.

Alături de Glasgow, Cardiff-ul m-a atras încă de mic dintre oraşele britanice. Apoi, acum doi ani când s-a disputat finala Ligii Campionilor aici, simţeam o mare dorinţă să fi fost de faţă în insulă. Şi, aveam să constat paradoxal, nu pentru meciul în sine ci pentru gazda acestuia.

La acea vreme a copilăriei nu îmi imaginam – ba chiar eram sigur de contrariu - că o să ajung vreodată în cele două oraşe şi îmi făurisem în minte imagini ale acestora. Iar după ce le-am vizitat pe ambele, trebuie să recunosc că nu prea mă pot lăuda cu viziune creativă...

Cardiff se mândreşte cu supranumele de „oraş al arcadelor”, aşa cum administraţia publică locală te înştiinţează de cum ajungi în zona centrală prin bannere ce flutură în bătaia vântului pe toţi stâlpii.

Orice informaţie, nume de de stradă, instituţie sau anunţ îl găseşti scris în două limbi. Mi se pare un naţionalism puţin exarcebat de vreme ce orice prunc care merge la grădiniţă şi şcoală învaţă limba engleza.

Nu am avut şansa de a prinde un tur gratuit. Cei de la Fogos Free Tour organizează aceste tururi doar lunea, vinerea, sâmbăta şi duminica, cu startul la ora 11 din faţa statuii lui John Batcheler situată pe Hills Street. Pentru mai multe amănunte aveţi la dispoziţie fogosfreetours.com.

Prima impresie plecând de la locul de cazare spre centru: explozie. O explozie de clădiri înalte şi foarte înghesuite, vopsite în culori vii. Fiind pe stradă şi privindu-le aveai senzaţia că te sufoci.

Interesantă viziunea arhitecţilor care au menţinut doar faţadele gri ale unor clădiri cu un singur etaj şi au construit blocuri albe şi mult mai înalte în spatele acestora.

Aflată în apropiere hotelului nostru, nu aveam cum rata vizitarea gării Great Western Railway, cea mai mare din Ţara Galilor. Acum să nu vă închipuiţi cine ştie ce clădire imensă ci una cam de mărimea celei din Sighişoara, însă foarte curată şi liniştită.

Cu surprindere aveam să remarc că deşi afară termometrul aflat pe această construcţie arăta 26 grade la ora 11.30, pentru galezi temperatura avea caracteristicile caniculei iar trecătorii sunt serviţi gratuit cu câte 2 doze gratuite de răcoritoare de persoană.

Cu fiecare pas de la gară spre centrul istoric aveam să ne lămurim de originea supranumelui oraşului menţionat anterior.

Case foarte şic şi viu colorate străjuiesc străzile ce duc spre kilometrul 0 al capitalei galeze. Iar între acestea o sumedenie de intrări în labirinturi care te conduc într-altă stradă paralelă.

Aceste intrări şi labirinturile în sine formează un unicat arhitectural, iar arcadele acoperite cu sticlă transparentă permit razelor soarelui să lumineze cafenelele, magazinele de suveniruri, restaurantele sau magazinele de bijuterii aflate la tot pasul. Intrăm şi noi în Morgan Arcade şi suntem tot cu privirea în sus, admirativă.

Vechiul şi noul, tradiţionalul şi contemporanul îşi dau mâna şi transformă Cardifful într-un oraş pe care nu îl pot cataloga cumva anume. Care mă surprinde şi care nu îmi displace. Însă pe care nu ştiu de unde să îl apuc pentru a-mi face o impresie. Şi nu e decât amiază când la capătul unei străduţe ce mă transpune în atmosfera filmelor cu imagini din perioada revoluţiei industriale răsare un bloc imens din beton şi sticlă, sediu vreunor corporaţii cu enorme sume în conturi...

La Cardiff Market, piaţă a cărei formă veche a fost păstrată, dar beneficiară a unor renovări şi retehnologizări, ne îndulcim cu deserturi tradiţionale turceşti că despre cele autohtone nu prea am a vă spune din lipsa posibilităţilor de degustare. Parcă pe vremuri oamenii de pe aici erau mereu acri, nu gustau nimic nimic dulce...

Lângă piaţă, imediat peste drum de intrarea principală, e ridicată biserica The City Parish of St. John the Baptist, deschisă publicului pentru vizitare de luni până sâmbătă între orele 10 – 15.

În stânga altarului se află două morminte din anii 1500 iar în interiorul bisericii sunt expuse sculpturi interesante din lemn. O bătrânică e bucuroasă să ne dea tot felul de explicaţii, să ne ureze şedere plăcută şi să ne felicite pentru vremea care ne permite o vacanţă minunată.

Hoinărim pe alte străduţe înguste şi ajungem la Principality Stadium, marele stadion al finalei europene a cluburilor fotbalistice de acum doi ani. Mai mult îmi plăcea şi consideram mai atrăgătoare veche denumire de Millenium Stadium, însă marketingul nu ţine cont de sentimente, iar compania Principality Building Society plăteşte bani frumoşi pentru a-şi monta din 2016 logo-ul alături de toate marile evenimente sportive şi artistice care se desfăşoară pe arena care ocupă locul al doilea în lume în ceea ce priveşte suprafaţa care poate fi retractată pentru diverse manifestări.

În imediata apropiere a acestuia se poate observa şi Arms Park, locaţia bătăliei în urma căreia ai noştri au câştigat cu 2-1 şi s-au calificat la mondialele ce ne-au făcut cunoscuţi în lume.

Afară e cam cald, drept pentru care alegem să intrăm în altă arcadă şi o alegem pe cea care are denumirea străzii prezente în toate localităţile britanice, respectiv High Street.

Culoarele, coridoarele, magazinele, clienţii degajă bogăţie. Sunt foarte multe holuri curbate, zugrăvite în pasteluri diferite, însă predominant culori calde şi pot confirma că titulatura de “Oraş al arcadelor” nu este deloc forţată sau o încercare de a spori cumva atracţia turistică, ci este una perfect pliată pe stilul zonei centrale a oraşului. Este interesant chiar să intri pe un hol din Mary Street şi să ieşi din clădire pe Westgate Street...

Alături de gări, primăriile sunt alte obiective turistice pe care ţin să le vizitez în vacanţe. Aşa că, pas vioi spre administraţia oraşului. Numai că un cerber vânjos de la uşă ne taie elanul mintenaş şi într-un mod politicos, tipic britanic, ne dă marea ştire că astăzi programul de vizite e anulat. După paharele şi sticlele de şampanie perfect rânduite pe stativele din imediata apropiere a uşii straşnic păzite, ne facem inima amară că alţii nu doar vor vedea interiorul ci vor şi sorbi ceva bun. Lasă că ne facem şi noi bugetari şi vom participa la vreun schimb de experienţă între oraşe înfrăţite...

Nu intrăm în primărie, dar intrăm în Muzeul Naţional, acces gratuit între orele 10 - 17. De cum păşeşti inăuntru vezi indicatoare spre Kizuna, o expoziţie care face cunoscută publicului relaţia dintre Japonia şi Ţara Galilor dar şi permite celor interesaţi o incursiune în industria niponă.

Astfel, am avut ocazia să vedem cu ochii noştri expus primul model de autoturism fabricat de Honda şi destinat exclusiv pieţelor din America de Nord şi Europa, respectiv N600. Cu un ciclu de producţie întins pe durata anilor 1967 şi 1973, N600 a reprezentat un pioner al industriei auto japoneze, cea care va deveni o putere în domeniu. Modelul de faţă a fost construit în 1971, ceea ce ma face să cred că în anul următor – cel al naşterii mele – micuţa maşină era în mare vogă.

Poate şi-ar fi dorit-o şi ai mei, însă veniturile lor mergeau pe lapte praf şi scutece pentru fiul lor.

Se continua cu o prezentare a firmelor Casio – primul minicalculator portabil -, cu Sharp – primul computer de buzunar -, Sony – producătorul celui mai mic tranzistor lansat în 1957 în Statele Unite şi Panasonic.

Cărţi de benzi desenate cu eroi care mie nu îmi spun nimic pot fi şi ele răsfoite. O vedem şi pe Mona Lisa. Dar nu celebra pictură ci o copie a acesteia realizată din 2.553 de cărţi poştale de către un artist japonez, probabil îndrăgostit de frumoasa fată din moment ce a creat de-a lungul mai multe postere de diverse formaturi având-o drept eroină.

Pasionaţi de tehnică, japonezii au deprins a juca sau a se juca cu balonul oval de la galezi iar avântul lor sportiv a fost într-atât de mare încât anul acesta ţara asiatică este gazda Campionatului Mondial de Rugby.

Ţara în care trenurile merg cu viteză foarte mare şi au întârzieri anuale generale de câteva secunde – pentru care oficialii îşi cer şi scuze -, Japonia a fost dependentă de oţelul provenit din Ţara Galilor pentru a-şi construi sistemul de căi ferate. Ca un răspuns ajutorului acordat, japonezii le-au construit galezilor trenurile de mare viteză care circulă între Cardiff şi Londra.

Ne tragem suflul într-o grădină Zen, apoi luăm la rând etajele şi încăperile muzeului în care sunt expuse picturi de Rembrandt, sculpturi de Renoir şi Dalou printre care am petrecut clipe plăcute de tihnă.

Castelul oraşului îl vedem doar de dinafară şi preferăm să ne plimbăm prin Bute Park, pe alei pline de flori colorate care te îmbie să te aşezi pe bancă şi să le priveşti la nesfârşit.

Tot aici se află şi Blackfriars Friary, ceea ce a mai rămas dintr-o mănăstire dominicană medievală ale cărei începuturi se spune că ar data de prin anul 1256.

Al treilea marchiz de Bute a condus explorările arheologice din zonă iar acestea au scos la iveală detalii importante despre construcţia şi viaţa din lăcaş.

După periplul prezentat până aici revenim pe fermecătoare străduţe ce păstrează farmecul locului de odinioară spre hotel.

Nu zăbovesc prea mult în cameră – a se citi câteva minute – şi plec, de data asta singur, pe înserat spre Cardiff Bay şi pe docuri unde, în amintirea vremurilor de avânt comercial maritim se mai păstrează vreo două macarale în culori ruginii foarte bine conservate.

În continuare, oraşul îmi menţine acea stare tulbure de dimineaţă. Clădiri noi şi foarte futuriste ridicate lângă altele de peste 150 de ani, dar perfect încadrate în spaţii aerisite şi luminoase, garnisite cu mobilier stradal complementar care, pur şi simplu, încântă ochiul.

Cardiff Bay îmi face cunoştinţă ca prim obiectiv turistic cu Pier Head Building, clădirea cărămizie fost sediu central al companiei Bute Dock Company, parte a National Assembly of Wales. Pe clădire tronează un orologiu, neoficial cunoscut ca “Baby Big Ben” sau „Big Ben of Wales”.

Cum accesul în interior se poate face între anumite ore iar eu am ajuns după cea limită, nu îmi râmăne decât să mă învârt şi să privesc obiectivul din toate unghiurile. E impunător, e frumos, e cochet şi perfect aranjat pe malul apei. Aceste caracteristici probabil că i-a determinat şi pe producătorii indieni ai unei pelicule să tragă în acea seară şi vreo câteva cadre având Pier Head pe fundal. Le-au trebuit cam multe duble judecând după cât au repetat aceleaşi mişcări...

Dacă în articolele anterioare pomeneam de lipsa celor proveniţi din fostele colonii engleze prin locurile vizitate, Cardifful mă dezamăgeşte. Multe persoane de culoare şi foarte mulţi homeless. Nu ţin minte să mai fii văzut pe undeva atâţia! Unii cu salteaua soioasă subsuoară în căutarea altui gang sau a altei străzi pe care să se aşeze în noaptea următoare.

Un alt aspect negativ, se bea pe stradă fără reţineri!

Trec pe lângă toţi şi toate şi îmi continui plimbarea până la Wales Milennium Center, centrul modern de artă ce cuprinde o sală mare de teatru, două săli mai mici pentru diverse reprezentaţii de balet, operă şi dans, precum şi magazine şi restaurante.

Acesta a înlocuit un proiect gândit a ridica o operă naţională, dar care nu a atras fonduri suficiente. Clădirea cu un design ambiţios şi futurist se află într-o mare piaţă pietonală, mai sus de port şi Pier Head.

Pe chei ajung până la Biserica Norvegiană, un lăcaş de cult luteran ridicat în anul 1868 de către Misiunea Marinarilor Norvegieni pentru a le asigura acestora condiţii apropiate de cele lăsate în ţara lor.

În secolul al XIX-lea Cardifful era al treilea port ca importanţă în zonă după Londra şi Liverpool iar pentru flota norvegiană, considerată a treia în lume, a devenit un punct important al activităţilor sale.

Biserica a fost îmbrăcată, la indicaţiile maistrului constructor, în foi de fier pentru a putea fi mutată dacă se considera necesar. Şi s-a considerat necesar în momentul construcţiei Centrului Milennium, întrucât biserica se afla în zonă ce prevedea demolări pentru a face loc centrului cultural întins pe 4,7 hectare. Pe actuala poziţie a fost deschisă de către una dintre prinţesele norvegiene iar în momentul de faţă găzduieşte o cafenea şi o galerie de artă.

Odată cu trecerea soarelui dincolo de linia apelor, încerc şi eu să mai privesc încă o dată zona docurilor ajunsă astăzi loc de întâlnire a galezilor. Foarte multe restaurante cu toate mesele pline, o viaţă de seară trepidantă după ora 20, tineri şi persoane în vârstă ieşite în oraş, o coadă memorabilă la îngheţată şi supărarea câtorva nigerieni care priveau meciul naţionalei lor cu Argentina (pierdut cu 2-1) pe un imens ecran în zona portului.

Revin spre hotel pe un bulevard lung de vreo 2 kilometri, perfect drept şi încadrat de tei ale căror flori îmi fac plămânii insuficienţi de voluminoşi pentru a fura pe cât îmi doream din aerul acela de seară târzie.

Păşesc şi fac un rezumat al zilei dedicată capitalei Ţării Galilor. Şi ajung la o concluzie simplă, conturată matinal încă de la primii paşi. Cardiff e cel mai sofisticat oraş în care am fost. Asta nu înseamnă că toţi îl vor percepe la fel. Şi nici nu trag judecăţi musai obligatorii pentru toată lumea. Şi acum când scriu, la un an de când l-am vizitat, mi se pare la fel.

Aş vrea să cunosc şi părerea celor care au fost acolo.

Sau a celor care şi-au propus să meargă. Iar dacă nu vă încadraţi în niciuna din aceste două categorii vă recomand să nu îl omiteţi din eventuale destinaţii de vacanţă

---

VIZUALIZĂRI: 935 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI