Caravaggio – o experienta spirituala

TIPĂREȘTE

Nu stiu cum as putea descrie Caravaggio. Sa spun ca este frumos, n-ar corespunde realitatii. Sa scriu ca este un oras urat, anost si murdar, hm, ar fi pe jumatate adevarat. Dar toate astea nu conteaza pentru ca experienta pe care am avut-o vizitand acest loc a fost de o cu totul alta natura...

Dar sa o iau cu inceputul.

Pentru prima parte a vacantei am ales Bergamo ca loc de cazare. Aveam trecute pe lista cateva locuri pe care voiam sa le vedem, iar Bergamo ne-a parut un excelent punct de start. Review-ul lui senateo despre Caravaggio ne-a starnit interesul asa incat aveam trecut si acest oras in planul de calatorie. Intr-o dupa amiaza, dupa ce visitasem Citta Alta, am luat-o catinel catre Caravaggio. Oraselul se afla la 27-28 km de Bergamo iar drumul pana acolo nu este cine stie ce, se trece prin multe sate, soseaua este ingusta, ai tot felul de limitari de viteza, pana la destinatie mai mult te tarasti decat mergi. In fine... Ca de obicei atunci cand trecem ca punct terminus doar orasul, fara o adresa anume, GPS-ul ne-a dus fix in centru. Am lasat masina intr-o parcare si am pornit pe jos sa exploram.

Acuma, ce sa spun, stiti cum e vorba “de gustibus non est disputandum”. Mie mi-a lasat un gust amar mica localitate, mi s-a parut urata, saracacioasa, murdara si mirosea urat pe strazi (probabil de la canalizare). La ora la care am ajuns noi, cam 6,30 p. m. orasul era aproape gol, nici tipenie pe strazi. Din loc in loc doar, pe la vreun colt de strada sau in pragul unei carciumioare sordide, vedeai cate un mic grup de indivizi cam dubiosi. Atat de dubiosi incat am avut senzatia ca am nimerit in orasul resedinta al mafiei. Cu geanta tinuta strans la piept am continuat plimbarea in speranta ca vom vedea ceva interesant. N-am vazut. Aceleasi stradute inguste strajuite de cladiri urate, cu cateva piatete aproape pustii si vreo doua, trei taverne inca deschise din care razbatea un miros nu prea imbietor de mancare. Bun, ne-am lamurit, hai acum sa vedem Sanctuarul.

Santuario Santa Maria del Fonte se afla in afara orasului, cam la doi kilometri, sunt indicatoare peste tot care va ghideaza intr-acolo. Din pacate am ajuns cam tarziu, sa tot fi fost ora 7p. m. asa ca am gasit Sanctuarul inchis. Am oprit totusi, m-am apropiat de portile uriase acum zavorate si, bagandu-mi nasul printre zabrele, am putut sa vad cladirea imensa. La exterior nu pot sa spun ca m-a impresionat, poate doar prin marime. Totusi, ceva, un fel pornire launtrica m-a facut sa vreau neaparat sa revin...

Curios lucru, orasul nu-mi placuse, Sanctuarul la fel, o persoana religioasa nu sunt... si atunci? De ce oare simteam asa un impuls puternic sa ma intorc in acest loc? Interesant este ca, atunci cand i-am spus sotului ca as vrea sa revin a doua zi, am intalnit si la el aceeasi dorinta.

In urmatoarea zi, dupa micul dejun, am pornit din nou catre Caravaggio. De data asta am gasit Sanctuarul deschis.

Dar ce este Sanctuarul despre care tot vorbesc? Se pare ca, in 26 mai 1432, Fecioara Maria s-a aratat unei localnice si i-a transmis un mesaj. Povestea este cumva similara celei de la Fatima. Pe locul in care Sfanta i-a vorbit femeii, ca dovada a miracolului, a aparut un izvor. Pentru a celebra aparitia, un an mai tarziu s-a pus prima piatra de temelie a unei biserici. Abia in anul 1516 la indicatiile papei Leon al X-lea a inceput constructia Sanctuarului de astazi. Este foarte adevarat ca, de-a lungul timpului, s-au inregistrat tot felul de asa-zise aparitii si exista o sumedenie de locuri cu pretentii de “sfinte”, nerecunoscute insa de biserica. Povestea de aici, chiar daca veche de sute de ani, se pare ca nu este doar... o poveste. In anul 1992 Papa Ioan Paul al II-lea a fost in pelerinaj la Sanctuar, certificand astfel autenticitatea locului.

In ziua in care am fost noi era aproape pustiu. Am intrebat de ce este atat de putina lume si am aflat ca in mai, luna in care se celebreaza aparitia, vin in pelerinaj aici oameni din toate colturile lumii si este foarte aglomerat. Acum insa, in afara de noi mai erau doar vreo 3-4 turisti.

Cum intri pe poarta se deschide privirii o curte imensa inconjurata de ziduri cu arcade. In capatul acestei piete, cu fata catre intrare, cladirea Sanctuarului impresioneaza prin marime. Apropiindu-ne de constructie am observat niste trepte care coborau intr-un fel de grota, practic sub Sanctuar. Chiar la intrare, sapate in marmura, sunt cuvintele rostite de Fecioara Maria in ziua aparitiei. In interiorul acestei grote, martor al minunii petrecute aici, se afla izvorul, amenajat si captat printr-un sistem de conducte, care curge permanent intr-un bazin de piatra.

Nu sunt ceea ce s-ar putea numi o persoana religioasa, ca mai tot romanul ma duc la biserica de Paste si eventual de Craciun. Nu am revelatii mistice, nu ma entuziasmez prea usor in locuri celebre si in general sunt sceptica cand aud de "minuni". Nu stau la coada la moaste, nu tin post si nici nu umblu cu fotografia lui Arsenie Boca in portofel. Sunt, cu alte cuvinte, o persoana care nu prea se lasa influentata de aura de mister si misticism a unor astfel de locuri.

Ei bine, locul asta are insa ceva special. Odata ajunsa in fata izvorului ceva s-a intamplat, o stare... nu stiu cum sa o definesc... de emotie intensa, atat de intensa ca mi-au dat lacrimile. Era atat de bine incat n-as mai fi plecat de acolo. M-am uitat la sotul meu... si el avea ochii umezi. Ne-am desprins cu greu de locul in care izvorul iese la suprafata si am intrat in Sanctuar. Daca pe afara nu mi s-a parut cine stie ce, in interior aveam sa constat ca este cu adevarat frumos. Un altar impresionant troneaza in mijlocul bisericii, sub cupola imensa. Imediat ce am trecut de usa lacasului de cult, sotul meu a luat-o putin inainte si nu stiu unde a disparut pentru ca buna vreme nu l-am mai vazut. Am ramas in urma cu fiul meu si, pentru ca eram singurii in aceasta parte a bisericii, am simtit nevoia sa ma asez pe banca in fata altarului si sa raman o vreme cu gandurile mele. As fi avut o gramada de lucruri pentru care sa ma rog, de vreo trei ani ma tot lupt cu o boala necrutatoare, lupta din care am iesit uneori invingatoare, alteori mai ciufulita... important este ca sunt inca aici. As vrea sa ma rog pentru un ragaz de macar cativa ani, sa mai stau cu fiul meu, sa nu-l parasesc asa de timpuriu dar, nu stiu de ce,n-am putut sa o fac. Traiam insa o stare coplesitoare de bine....Nu stiu cat am stat acolo, intr-un tarziu m-am ridicat de pe banca si m-am apropiat de altar. De partea cealalta, coborand cateva trepte, se afla o reprezentare a Fecioarei Maria aratandu-se localnicei, reprezentare ce marcheaza practic locul aparitiei. In fata este un loc de reculegere, acolo l-am gasit pe sotul meu, adancit in ganduri. Intr-o tacere absoluta ne-am ridicat sa plecam. Ajunsi la masina mi-am intrebat sotul daca i-a placut. “Locul asta are ceva special, ma simt linistit acum, foarte linistit”, a raspuns el si un zambet larg i-a luminat chipul, asa cum nu mai vazusem la el de ani...

Nu stiu si nu pot sa explic emotiile care ne-au cuprins in acel loc... si poate ca nici nu vreau sa o fac, e bine asa si a fost frumos, tare frumos...

Sanctuarul din Caravaggio are ceva special...

---

VIZUALIZĂRI: 3205 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI