Turnul Ruieni sau Turnul lui Ovidiu

TIPĂREȘTE

* donjon medieval, monument istoric, aflat azi în stare de ruină, situat cam la 2 km NE de comuna căreia îi poartă numele, la o altitudine de circa 420m, pe culmea Dealului Stârminiţa.

Am încercat inițial să ajung pe jos, urmând indicațiile sătenilor, înțelesesem, pe un traseu de dificultate medie, cam târâș grăpiș prin pădure, dar nu m-am descurcat. Am luat mașina, harta și m-am pierdut, m-am regăsit din nou, nu știu cum am ajuns, pe un platou unde am lăsat masina si am mers pe jos circa 500 metri până la turn. Cu toată experiența, hărțile și abilitatea orientării n-aș mai ști exact să repet pe unde am fost.

Ulterior am găsit asta: Coordonate GPS – 45.3946954N, 22.3487051E, o las aici doritorilor.

Datorită acestei poziții din vârful dealului, cu deschidere atât către Valea Sebeşului, cât şi spre Culoarul Timiş-Cerna, rolul donjonului era strategic, de observație.

Înălțimea exactă nu se cunoaște dat fiind starea avansată de deteriorare, dar s-a aproximat la circa 13,5 metri înălțime, interiorul (secțiune patrulater) fiind construit etajat, pe patru nivele, cu o reducere a grosimii zidurilor cu aproximativ 40 cm pe fiecare etaj. Intrarea era undeva la vreo 7,5 metri înălțime, accesul facandu-se pe o scară mobilă.

Să tot fie unde am "susținut" eu o ședință foto. ????

Nici data exactă a construcției nu se cunoaște, prima atestare documentară probabilă se știe ca fiind un document emis de Capitlul din Oradea, la 1467, în care se face referire la un turn de piatră ca aparţinând membrilor familiei nobiliare de Mutnok, iar datorită stilului, apariţia sa poate fi aproximată în Ungaria secolului al XIV-lea.

Legenda îi atribuie numele de Turnul lui Ovidiu după poetul roman Ovidiu, exilat la Tomis și care ar fi trecut prin această zonă, neprecizându-se exact dacă în timpul drumului spre locul de exil sau în cursul vizitelor făcute în Dacia, după stabilirea sa la Tomis. Se face legătura între vorbele poetului "Cara mihi sedes! " (în latinește Ţinutul meu iubit!) care vocal seamănă întrucâtva cu numele Caransebeş, aceasta fiind explicația numelui, deoarece realitatea istorică infirmă documentat orice pretinsă prezenţă a poetului latin în aceste zone, in acel timp.

Legendele sunt, însă legende, persistă peste timp, chiar dacă, uneori, amănuntele și sâmburele de adevăr de unde a pornit ideea își pierd intensitatea. Aburii legendei nasc, însă, alte închipuiri, lăsând cale liberă imaginației.

De unde poți lăsa mașina (asta dacă nu ai făcut tot traseul pe jos) până la platoul din fața turnului, am luat-o încetișor la pas, pe un soi de drum cu făgașe printre două rânduri de arbuști, tufe, plante crescute alandala, încercând din răsputeri să mai câștige puțin din lățimea drumeagului.

La răstimpuri, crengile de pe-o parte își dau mâna cu cele de pe cealaltă parte, copiind ideea de tunel. Umbra poate fi extrem de binevenită în calea arșiței amiezii. Norocul fiind de cele mai multe ori de partea mea, dăduse o ploaie recent, încă mai băltea pe alocuri, dar încă nu mărise suficient umiditatea aerului încât să devină insuportabil. Mă gândeam că, uite, mai sunt pasionați de "vechituri", încă există cărarea, iar făgașele sunt, mai mult ca sigur create de roțile late ale atv-urilor. Cineva mai taie câte o iarbă pe aici.

Dacă nu cumva...

subtil, câteva umbre ușoare adie prin preajma mea, înlăturând treptat crengile ce-mi stăteau în cale. Pe-un smoc de iarbă crescut printre făgașe, se ițesc trei floricele mici albe, miniaturi de margarete. Un susur muzical îmi trece pe la ureche, firicelele de iarbă dansează în ritm.

"Sunt pentru mine", îmi zic, și le mângâi ușor... "Poate le iau la întoarcere"...

Nălucile mă îndrumă de-a lungul cărării... sau a timpului?

Vegetația se împuținează cu fiece pas. Mai fac unul, apoi mă opresc. Un zâmbet larg mi se desenează pe față. "Uite-l! " A meritat rătăcirea. Și vremea pierdută în bâjbâieli.

Înaintez până ajung la poalele minidelușorului din care se înalță turnul. O fi existat? Or fi ridicat-o ei ca să vadă mai bine primprejur? Cine să mai știe?

Un ultim efort pe panta abruptă și îl pot atinge. Tânguieli prelungi răsună în ecouri repetate. Parcă plânge cineva. Si mai cineva. Câțiva stropi mă fac atentă. Privesc în jur. Nu plouă, dar de unde?

Arătări cu păr lung, împletit cu fire de romaniță, cu straie până la pământ, albe și ele, cumva translucide... multe! Într-atâtea încât s-au prins de mâini și merg de-a roata, într-o horă, în jurul turnului. Tânguielile persistă, acompaniate de un vuiet prelungit. Parcă bate vântul. Tună. Si plouă.

Un fulger roșu despică cerul și împroașcă cu sânge scena, care se spulberă în șoapte: Ovidiuuuuuu, Ovidiuuuu...

Fetele și-au desprins mâinile, s-au lasat la pământ. Cu fiece șoaptă, din ce în ce mai slabă, se topesc, mogâldețe murdare de timp, rabdare și speranță.

Nici de data aceasta nu l-au putut elibera. Turnul a rămas în continuare semeț, închizând în tainele lui amintirea lui Ovidiu.

Îmi amintesc să respir, trag aer adânc în piept, și expir într-o șoaptă: Ovidiuuuuuu...

Căci fiece femeie, indiferent de vârstă poartă ascuns în inima ei un Ovidiu...

**

Natură, istorie, relaxare... din nou de semnalat ca negativ lipsa indicatoarelor... este, totuși, un monument istoric.

Dar parcă ar fi singurul!

Drumeție, traseu dificultate medie, din ciclul să ne cunoaștem locurile dimprejur, istoria și semenii

---

VIZUALIZĂRI: 648 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI