Capadochia Magică. Episodul 2 - Dansând cu dervișii

TIPĂREȘTE

Miercuri, 25 noiembrie, ora 8:30. Parasim, asadar, Hotelul Rixos din Konya, un adapost bine-venit dupa o zi intreaga de “inotat” prin zapezile Muntilor Taurus. Admiram din autocar cladirile moderne de locuinte, spatiile largi, aerul de oras nou (desi povestea lui se pierde in preistorie, iar intre sec. 11 si 13 a fost capitala turcilor selgiucizi) si mare. Ozy ne spune despre Konya ca e unul din cele mai mari orase ale Turciei (cu o seara in urma, de la intrarea in oras pana la hotel am facut undeva spre o ora), construit “dupa plan”, oferind o sumedenie de facilitati atat populatiei (majoritatea familii islamice cu multi copii), dar si investitorilor de toate felurile, spre a asigura locuri de munca bine platite pt capii acestor familii. Konya are chiar si tramvai, lucru mai putin intalnit, afirma Ozy, in orasele turcesti. Nod de importante drumuri comerciale atat in vechime, cat si in prezent, Konya e un melanj interesant de traditional si modern.

Ne indreptam spre Manastirea Mevlana, cea pe care ar fi trebuit s-o vizitam ieri, dar n-am mai apucat, din cauza conditiilor meteo care ne-au prelungit drumul peste asteptari. Manastirea se afla aproape de zona centrala a orasului si astazi o gasim acoperita de o patura semnificativa de nea. Celebra turla imbracata in faianta turcoaz aduce o pata de culoare in peisajul in care albul predomina. Chiar daca sunt imbracata cu haine groase, cu fular si manusi, tremur de frig. Intram in curtea mare, unde angajatii muzeului inlatura zapada, facand poteci practicabile. In stanga se afla lacasul de cult, celebritatea sa legandu-se de numele iluminatului Mevlana Jalaluddin Rumi, unul dintre cei mai importanti poeti si filozofi ai umanitatii. Nationalitatea sa este controversata inca, fiind nascut in 1207 in Balkh, pe teritoriul actualului Afghanistan. Tatal sau era, la vremea respectiva, un renumit om de stiinta, dar, din cauza presiunilor politice, la un moment dat familia a trebuit sa plece din oras; dupa un lung pelerinaj, care a inclus Bagdad, Mecca, Medina si Allep, s-au stabilit in Konya. (“Nu ma priviti ca pe un strain, eu sunt din satul asta… Poate arat ca un strain, dar nu sunt. Sunt turc, desi vorbesc Hindu. ”, incearca el insusi sa transeze problema.) Mevlana a fost mai intai educat de tatal sau, dar, dupa moartea acestuia, Seyyid Burhaneddin din Tirmiz a devenit mentorul sau, imbogatindu-i atat cunostintele stiintifice, cat si pe cele mistice. Mevlana a devenit, la randul sau, profesor. In 1224 a intalnit un dervis (dervis=sarac), pe Muhhamed Shemseddin Tebrizi (Shems), Mevlana piezandu-si in curand interesul de a-i invata pe altii, dedicandu-se deprinderii cunostintelor ezoterice pe care acest dervis i le impartasea, dar si introspectiei si descoperirii perfectiunii Fiintei Absolute din el insusi. Shems a disparut intr-o zi, umbland zvonuri ca ar fi fost ucis. Dar spiritul sau sadise deja semintele iluminarii in mintea lui Mevlana (“Am intrebat: Draga minte, unde esti? Si mintea mi-a raspuns: Din moment ce m-am transformat in vin, de ce as mai deveni agurida? ”) Si-a petrecut toata viata care i-a mai ramas consumand minimum posibil, rugandu-se si scriind, alaturi de adeptii sai, cunoscuti si ca “Ordinul Dervisilor Rotitori”, dupa dansul practicat in timpul rugaciunii (in aceeasi seara, unii dintre noi aveam sa fim martorii unei astfel de ceremonii). Mesajul lui Mevlana depaseste insa cu mult granitele Coranului, impartasind semenilor sai, credinciosi sau atei, o filozofie de viata perfect valabila si azi, la baza careia stau dragostea, pacea, frumosul si binele. El insusi si-a rezumat viata intr-un mod magnific: “Am fost crud, m-am copt si am ars”.

Manastirea adaposteste mormantul lui Mevlana, dar si pe ale altor adepti importanti, printre care Sultanul Veled. Sarcofagele sunt acoperite cu tesaturi frumos brodate cu fire aurii, iar unele sunt decorate cu caciuli specifice dervisilor, imbracate, la randul lor in imense turbane albe sau turcoaz. Caciulile au forma de trunchi de con si se cheama sikke (semn, marca); erau facute initial din par de camila, ulterior din lana de miel. Sarcofagele femeilor nu sunt decorate cu sikke. Culorile turbanelor au si ele o semnificatie: cele albe indica faptul ca e vorba de un adept al lui Mevlana, iar cele turcoaz au apartinut descendentilor lui Mohamed. Placi de faianta cu desene si mesaje sfinte acopera din loc in loc peretii. Candelabre bogate, covoare in alb si rosu, usi masive de lemn cu incrustatii specific islamice. Cateva exemplare vechi de Coran sub vitrine de sticla. Intr-o cutiuta de lemn, decorata cu sidef, se afla cateva fire din barba Profetului Mohamed; cutia este inchisa, nu se vede nicicum ce contine, dar il credem pe cuvant pe Ozy, care ne spune ca multi islamici vin aici doar pt acest artefact. Nu avem voie sa facem poze inauntru, putem cumpara la iesire carti si imagini din muzeu, aceasta fiind “afacerea” statului.

In fata manastirii sunt randuite chiliile calugarilor dervisi si dependintele. Toate sunt amenajate cu manechine si tot felul de exponate care incearca sa ne introduca in atmosfera vremurilor trecute. Nici aici nu avem voie sa fotografiem, sunt camere de supraveghere peste tot. Aflu asta dupa ce trag vreo 2 imagini, dar nu ma ia nimeni de urechi. Ma conformez ulterior. Facem poze afara, in micuta curte interioara delimitata de manastire si de chilii, unde se afla un foisor si 2 fantani. Ne indreptam apoi catre Caffeteria, care cuprinde si magazinul de suveniruri. Beau o cafea turceasca (ce dor mi-era!) si cumpar 2 carti.

Grupul se intregeste incet-incet si plecam mai departe. La iesirea din Konya trecem, minute bune, pe langa o sumedenie de fabrici. Directia este Capadochia, mai precis orasul Avanos, unde urma sa dormim urmatoarele 3 nopti. Ozy reconsidera problema excursiilor optionale. Pachetul complet costa azi cu 20 de euro mai putin, deoarece “au picat” 2 pranzuri. Cumpar cu infrigurare tot ce se poate si il rog pe Doamne-Doamne sa faca posibil sa cunosc cat mai multe din acest taram magic! Strabatem Podisul Anatolian, suntem cam la 1000m deasupra nivelului marii. Ninsoarea s-a potolit, stratul de zapada devine din ce in ce mai firav pe masura ce inaintam. De-o parte si de alta, cat vezi cu ochii, peisaj de campie. Ozy ne povesteste ca pamantul e bun pt cultura de sfecla de zahar, ne arata din loc in loc fabrici in care aceasta se prelucreaza, dar, cu toate astea, Turcia e nevoita sa importe o buna parte din zaharul pe care il consuma. Ne povesteste si despre cele peste 10 mii de specii de plante pe care acest ecosistem, banal la prima vedere, le contine, ca si despre leoparzi, tigri si cai salbatici, care inca mai pot fi intalniti in salbaticie, dar din ce in ce mai rar (noi ne-am dori sa ne intalnim cu niste cai, dar cam atat; Ozy sustine ca n-avem nicio sansa, pe acolo pe unde o sa mergem noi.) Ne mai povesteste ceva interesant: ca Anatolia contribuie cu peste 70% la productia de bor (energie alternativa) a lumii, ca toata productia se duce la export, in America, iar Turcia importa intr-o veselie tot felul de forme de combustibili conventionali; dealtfel, cei care au fost in Turcia stiu ca mancarea e ieftina, dar benzina scumpa. Tot de pretul combustibililor s-ar lega si faptul ca, pt soferii turci, sa treaca pe culoarea galbena a semaforului e regula, cateodata si pe cea rosie, iar tu, ca pieton, ai face mai bine sa casti ochii de zece ori dupa masini, nu dupa semafoare.

Mai avem de vizitat un obiectiv pana sa ajungem in Capadochia, si anume Caravanseraiul Sultanhani, aflat in micuta localitate cu acelasi nume. Facem dreapta de pe sosea si imediat ajungem. O constructie impozanta, cu ziduri groase din caramizi mari, de piatra (urma sa aflam ulterior ca, de fapt, piatra era o varietate de tuf vulcanic, material de costructie foarte raspandit in zona), o intrare impunatoare de forma ogivala, cu incrustatii specific orientale. Pasim in curtea interioara, pe dalele de piatra vechi de sute de ani. In mijloc, ceea ce a mai ramas din vechea moschee; in lateral, de-o parte si de alta, nisele unde erau “cazate” camilele, iar in fata dormitoria pt oameni. Aflam ca e unul dintre cel mai bine conservate locatii de acest gen, construit de turcii selgiucizi ca punct de oprire pe unul dintre cele mai importante drumuri comerciale ale vremii. Mai aflam ca distantele strabatute de caravane in vechime erau cam de 30-40 km, asa ca tot la acest interval se construia cate un caravanserai. Pe langa functia de han pe care o detineau, acestea erau si importante centre contabilicesti, pentru ca nu poposea nicio caravana fara sa se noteze exact ce marfuri transporta, de unde si pana unde.

Vremea este in continuare neprielnica, ploua marunt si bate un vant care ne ingheata mainile pe aparatele foto. Asa ca vizitam rapid ce e de vizitat si ne refugiem peste drum, la locul de popas adaptat zilelor noastre. Dupa ce ne incalzim care cu un ceai, care cu ceva shopping, pornim mai departe.

Dupa vreo ora, ajungem la Aksaray, practic cam de aici incepe Capadochia, inspre est. Vestitele formatiuni din tuf vulcanic nu se vad inca. Scurt istoric: formarea zonei se leaga de eruptiile repetate ale mai multor vulcani (cel mai important fiind cel din maruntaiele Muntelui Ercyies, aproape 4000m), inactivi in zilele noastre. Eruptiile au inceput acum vreo 10 milioane de ani si rocile “scuipate” au fost de consistente diferite; intai un strat moale de cenusa vulcanica, sedimentata sub forma de tuf, apoi roci mai dure, bazaltice. Factorii de mediu au actionat diferit asupra acestor materiale, erodand mai cu spor straturile inferioare mai moi si mai putin pe cele superioare. Asa s-au format celebrele “ciuperci”, pe romaneste frumos tradus “cosurile sanzienelor” (“fairy chimneys”). Solul fertil vulcanic, dar si tuful usor de prelucrat, au atras oamenii din cele mai vechi timpuri. S-au perindat populatii prehitite, apoi cele hitite (acum vreo 4000 de ani), au venit apoi persii, care au numit zona Katpatuka (“Tara cailor frumosi”), denumirea schimbandu-se treptat in Capadochia. Nici romanii nu s-au lasat prea mult asteptati si au stapanit zona pana cand Imperiul Roman s-a impartit in al de Rasarit si al de Apus. A urmat apoi perioada bizantina, carei Capadochia ii datoreaza o bogata mostenire culturala, zona fiind impanzita de sute de biserici crestine; practic, multi istorici considera Capadochia leaganul crestinatatii (prima comunitate crestina a fost infiintata in zona de Sfantul Petru). Sec. 11-13 aduc pe aceste meleaguri, din Asia Centrala, selgiucizii, care impun in zona islamismul, pe masura ce Imperiul Bizantin decade, fara insa ca autoritarea patriarhiei crestine sa fie stirbita. Dupa doar 200 de ani, la finele sec. 13, statul anatolian selciug se faramiteaza si el in mici sultanate, controlate de mongoli. Incet-incet, Imperiul Otoman devine ceea ce cunoastem, un stat puternic si inglobeaza toate aceste mici formatiuni, pastrand in continuare toleranta fata de confesiunea crestina, care, astfel, rezista in zona pana acum 100 de ani. Mai aflam ca garoafa e simbolul selgiucizilor, iar laleaua a otomanilor; nice! ; nu stiam.

Trecem pe langa moderna fabrica Mercedes, apoi iar facem dreapta si intram intr-o localitate cu zeci de case scunde, unele in ruina. Ozy ne spune ca au apartinut grecilor care au trait in zona multe sute de ani si care le-au parasit la inceputul sec 20, in urma primului schimb de populatie dintre Turcia si Grecia. Ma emotionez, realizand ca oamenii care au trait in aceste casute, care s-au rugat la bisericuta aia darapanata, erau urmasii primilor crestini! Nenea soferu’ parcheaza iarasi autocarul si ne debarca pe toti, urmand a vizita unul din orasele subterane ale Capadochiei, Serhatli. E unul din cele peste 200 de orase subterane ale Capadochiei, re-descoperite nu de mult, prin anii 60 ai sec. trecut. Povestea lor e la fel de magica si de necrezut ca si a “cosurilor sanzienelor”! Capadochia a fost mereu o regiune “la rascruce de vanturi”, mai bine zis la intersectia celor mai importante drumuri comerciale care legau “puterile lumii” din est si din vest. Deci, cine controla aceste drumuri, detinea puterea, si nu doar economica. Asa ca bietilor oameni le-a fost mai usor sa traiasca sub pamant decat pe pamant. Mai ales ca au beneficiat din plin de unul din cele mai bune material de constructie, tuful. Material poros si moale, tuful e usor de prelucrat dupa ce este udat cu apa; e si un excelent izolator termic, vara pastrand racoarea, iar iarna nelasand caldura sa iasa afara. Orasele subterane au dimensiuni diferite, dar totalizeaza zeci de km de galerii dispuse labirintic pe mai multe niveluri. Se estimeaza ca puteau adaposti intre 20000 si 30000 de persoane, plus cateva mii de animale.

Primele constructii dateaza de pe vremea hititilor, apoi toate populatiile care au succedat acestora si-au adus contributia la extinderea si “modernizarea” locatiilor. Serhatli este mai degraba un orasel, dar ne-am facut o idee despre modul de organizare a oraselor subterane (urma sa aprofundam peste 2 zile, vizitand un alt oras mai mare). Am avut oarece emotii legate de posibila claustrofobie de care as fi putut suferi fara sa stiu, dar n-a fost cazul. Incaperile sunt destul de mari, peretii “respira”, ceva probleme sa zic ca ar putea sa apara in tunelurile de legatura, dar n-au fost semnificative. Chiar si membrii grupului mai putin antrenati sau cu mobilitate mai redusa s-au descurcat de minune. Organizarea e remarcabila. Camere cu diferite destinatii, guri de aerisire, roti mari bazaltice care puteau astupa intrarile. Nise in pereti, pt candele cu ulei de ricin, datatoare de lumina si caldura. Mai aflam si alte lucruri interesante despre tuful vulcanic, de exemplu faptul ca absoarbe fumul, astfel ca oamenii isi puteau duce viata linistiti inauntru, fara ca cei de afara sa perceapa vreun semn al prezentei lor in adancuri, dar si ca preia admirabil socurile, adica nu se simt cutremurele in orasele subterane.

Iesim din nou la suprafata, bem un pahar de suc de rodii de la vanzatorii ambulanti, apoi – pe cai! Vremea e oribila in continuare, dar nu-mi pasa, ocazia de a fi in aceste locuri de legenda mi se pare inca mai mult decat am putut spera! Ne apropiem de Avanos, dar, pentru ca noaptea e inca la cel putin jumatate de ora distanta, si pt ca am fost cuminti si nu ne-am isterizat ieri, cand cu zapada cat casa, Ozy si cu nenea soferu’ ne fac un cadou si ne duc intr-o zona de belvedere de unde putem admira in toata splendoarea sa, celebra “Vale a Dragostei”!!! “Aaaaaaaa!!! ”, se aude intr-un glas, ma rog, aia de mai au glas, ca unii au ramas cu gurile cascate la asa minunatie ce ni se desfasoara in fata! Coboram din autocar pe cea mai cainoasa vreme posibila, trebuie sa ne infigem bine pe picioare ca sa nu ne ia vantul si sa ne arunce in varful uneia din formatiunile din vale! Da’ nu ne dam batuti, admiram peisajul si ne pozam cu el din toate directiile. Urmeaza sa reintalnim aceste imagini de vis peste vreo 2 zile, de data asta de la cateva sute de metri, din balonul cu aer cald. Dar asta e o alta istorie…

Vorba cantecului, “…si-odata cu seara-am sosit” la Hotel Altinyazi din Avanos. Ne luam camerele in primire si ne desfacem, in sfarsit, bagajele, aici urmeaza sa dormim 3 nopti. Ne tragem sufletele si mergem sa mancam de seara, dupa care urmeaza prima excursie optionala, vom participa la ceremonia dervisilor rotitori. Tzup iar in autocar si peste 5-10 minute ajungem. “Motif” se cheama locatia. Intram intr-o sala organizata ca un amfiteatru care inconjoara o scena. Ozy ne atrage atentia sa pastram cat putem de bine linistea pe parcursul ceremoniei, sa nu aplaudam, sa nu filmam, sa nu facem poze, decat la sfarsit, cand ni se va indica. Sala se umple incetul cu incetul cu toate natiile pamantului. Se sting luminile si se lasa linistea. Apar muzicantii, 4 sau 5, cu diverse instrumente muzicale. Prima data se aude o bataie scurta de toba, simbolizand ordinul divin: “Kun! =Fii!" apoi incepe sa cante flautul. Apar si dervisii, imbracati cu 2 randuri de haine: o roba lunga, neagra, iar sub ea un soi de rochie lunga, alba, incinsa cu un brau lat, inchis la culoare. Poarta caciulile specifice, sikke; mai aflu ceva, cum ca sikke simbolizeaza piatra de mormant, adica dervisul isi poarta moartea cu sine tot timpul. Rochia alba reprezinta giulgiul, dar trebuie sa lepede roba neagra pt a ajunge sa moara cu demnitate. Ceremonia se cheama sema si reprezinta o calatorie mistica a spiritului omenesc catre iubire si perfectiune; are 7 parti, unele doar instrumentale, altele in care muzica si dansul se impletesc. Dansul implica o miscare repetitiva, de rotatie, la inceput cu mainile incrucisate pe umeri (dervisul arata asfel ca cifra 1, reprezentand unitatea divinitatii), ulterior mainile desfacandu-se in lateral, palma dreapta fiind orientata in sus (primind energia divina), iar cea stanga in jos (daruind lumii energia divina). Astfel, dervisul nu este altceva decat veriga care leaga divinitatea de lumea inconjuratoare.

Dupa ceremonie, ramanem cateva minute in holul de la intrare, unde ni se serveste o bautura dulce si aromata, apoi iar tzup in autocar si la hotel. Urmeaza ca pt unii dintre noi, doritorii de senzatii tari din balon, noaptea sa fie foarte scurta, deoarece la 5:30 trebuie sa ne intalnim in holul hotelului. Vremea s-a mai domolit si exista 70% sanse ca baloanele sa poata zbura, ne anunta Ozy.

---

VIZUALIZĂRI: 4417 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI