Meci la Belgrad - un obiectiv turistic inedit

TIPĂREȘTE

Deşi nu face parte dintre obiectivele turistice care se presupun a fi încadrate în limitele sau spiritul comunităţii AFA, ideea acestui articol mi s-a sădit în minte într-o vineri seara, la sfârşitul lunii ianuarie a acestui an.

Moment în care mă aflam între cei 20.017 spectatori ai unui meci de baschet din Euroligă, trăiam intens – dar mărturisesc că nu precum galeria gazdă – emoţiile unui eveniment sportiv care poate reprezenta în sine o atracţie majoră a Belgradului.

Am fost părtaş la un spectacol în cel mai pur sens al cuvântului, unul la care mi-am dorit să ajung de când am urmărit imaginile televizate ale partidei Partizan – Steaua Roşie din toamnă, cei doi coloşi sportivi ai sârbilor.

Indiferent că te afli în tribune când joacă acasă una sau cealaltă, atmosfera se încinge la cote poate nebănuite de mulţi, ceea ce generează trăiri intense, te angrenează în caruselul de scandări, huiduieli şi cântece de adoraţie a clubului oricât de pasiv ai fi.

Noi – patru persoane din Mediaş – ne-am deplasat la Belgrad pentru duelul Partizan – Zalgiris Kaunas, unul care opunea o echipă gazdă foarte incisivă în faţa propriilor suporteri şi cealaltă care înota undeva înspre subsolul clasamentului, fără prea mari speranţe să ajungă pe locurile ce i-ar permite accederea în faza următoare a competiţiei.

Ca unul care am activat o perioadă îndelungată în sport, cu atribuţii în organizarea meciurilor, am fost interesat şi am manifestat o atenţie sporită detaliilor. Iar oamenii care se ocupau de punerea în scenă a acestui spectacol merită aprecieri.

De la cei care au construit Stark Arena încă de acum 10 ani – cu scaunele cele mai comode întâlnite până în prezent pe o arenă sportivă -, la cei care se ocupau cu fluidizarea fluxului de spectatori sau interesul acordat marketingului şi până la modul de prezentare a echipelor sau jocurile de lumini din sală.  

Pe mine unul, minutele dinaintea începerii partidei, cele în care întreaga sală cânta din toţi rărunchii imnul lui Partizan, m-au lăsat fără grai. Am rămas copleşit efectiv de atmosferă, de devotamentul acelor oameni care intonau versurile, atent să surprind frenezia şi bucuria lor dar şi nerăbdarea dinaintea startului, de parcă întreaga asistenţă era dornică să se prăvălească peste adversar şi să-l sufoce.

În multe perioade ale jocului exact la fel – sufocaţi - s-au prezentat lituanienii, jucând împotriva unui curent ce le zădărnicea pătrunderile sau aruncările la coş. Iar atunci când dădeau semne de revenire, intensitatea fluierăturilor creştea spontan până la un nivel nemaiauzit de mine şi care făcea imposibil orice alt dialog interuman.  

Tot meciul am rămas în picioare alături de întreaga asistenţă. Şi nu cred că a existat vreun minut întreg în care hărmălaia să fi luat pauză.  

Nu am înţeles versurile cântate dar am apreciat melodicitatea unora dintre imnuri, m-am alăturat fanilor când se făceau valuri şi am rămas cu un sentiment de adoraţie pentru gestica şi trările copiilor prezenţi în număr foarte mare în tribune.

Rămânând pe coordonatele sportului plav, a doua zi dimineaţa ne-am băut ceaiul şi cafeaua în Restaurantul Novak, aflat la 50 metri de cazarea noastră şi 150 metri de Stark Arena. Cred că pentru mulţi au fost suficiente cele două repere – sport plav şi Novak – pentru a-şi da seama de proprietar: idolul tuturor locuitorilor acestei ţări, marele Novak Djokovic.

Un restaurant elegant, cu o ambianţă foarte plăcută în care tronează multe dintre trofeele cucerite de-a lungul unei cariere impresionante şi expuse pe competiţii sau ani, alături de fotografii care imortalizează momente unice din viaţa marelui campion: primele turnee câştigate pe vremea junioratului, premiul pentru cel mai bun sportiv al planetei sau victoriile cu număr rotund 100 – 800.

 Şi s-au oprit aici deşi Novak a obţinut 1.094 în circuitul ATP. Chelnerul care vorbea inclusiv limba română, surprins oarecum de spiritul meu de observaţie, ne-a precizat că nu va dura mult până la o updatare despre care vom lua cunoştinţă la următorul meci de baschet pe care ni-l dorim deja de pe acum să îl urmărim.

 După timpul acordat sportului am rezervat vreo 3 ceasuri unei plimbări prin oraş.

Pe care am început-o la Catedrala Sf. Sava, după ce am dat ocoale pe străzile adiacente acesteia în vederea identificării unui loc de parcare, pe care l-am găsit după vreo 15 minute. Pentru cei interesaţi, parcare ne-a achitat gazda din seara precedentă prin intermediul telefonului, ne-a trimis dovada plăţii iar pentru cei 9 euro am avut-o asigurată timp de 24 ore, valabilă în locurile semnalizate cu vopsea verde de pe întreg cuprinsul oraşului.

În urmă cu vreo 8 sau 9 ani am intrat pentru prima oară în acest lăcaş religios a cărei construcţie a durat 65 de ani. Ştiam încă de pe atunci că, prin dimensiunile ei, reprezintă cea mai impunătoare catedrală ortodoxă din lume, cu o cruce aurită înaltă de 12 metri ridicată pe clopotniţă.

Ce nu ştiam? Că pereţii interiori aflaţi pe atunci la stadiul de zid încă incomplet tencuit au fost  placaţi cu scene religioase şi sfinţi, realizate din bucăţi mici de mozaic, iar Gazprom a creat un tur virtual digital, care asigură o vedere completă a interiorului bisericii, la 360 grade, cu o rezoluţie foarte performantă. După ce anterior investise 10 milioane de euro în finisarea interiorului, în cea ce se consideră una dintre cele mai mari piese de mozaic din lume, cu o suprafaţă de peste 15.000 mp, operaţiune finalizată în anul 2021, după 6 ani de muncă complexă depusă de mai mult de 70 artişti plastici ruşi şi sârbi aflaţi sub conducerea unuia din naţia gigantului energetic rus pomenit.

Cred că şi să ne fi programat o vizită aici nu am fi reuşit-o într-o zi mai însemnată decât aceasta, cea în care vecinii noştri îl prăznuiesc pe Sfântul Sava, primul arhiepiscop sârb. Astfel ni se descâlceşte mirarea ce ne-a cuprins când am păşit în biserică şi am observat asistenţa extrem de numeroasă ce participa la slujbă.

Şi aici am remarcat multe odrasle alături de părinţi iar ceea ce m-a frapat – bineînţeles că permitea spaţiul interior imens – au fost multitudinea de cărucioare de copii împinse pe caldarâm. Un spaţiu în care pot intra 10.000 de oameni, jumătate din cei care au fost prezenţi aseară la meci.

În apropierea bisericii se poziţionează Ceger Kafe Restoran, locul în care ne-am întâlnit cu un fost coleg de-al meu de muncă, prilej de a depăna unele amintiri şi a ne interesa despre starea naţiei sârbe, una apropiată sentimental de ruşi şi în prezent din moment ce se estimează că peste 300.000 ruşi au ajuns în Serbia în ultimii ani.

Restaurantul era plin ochi la ora 13, mâncarea arăta apetisant iar rachiul consumat în cinstea lui Zarko, delicios (de fapt, el ne-a cinstit în avans cu 11 ore  faţă de aniversarea zilei de naştere…)  

Pentru finalul scurtului nostru periplu am ales să dăm o tură prin Parcul şi Cetatea Kalemegdan, considerată cel mai important obiectiv istoric din capitală, dar şi locaţia în care avea loc cea mai mare discotecă în aer liber din Balcani în anii 80.

Maşina am lăsat-o, la sugestia lui Zarko, în parcarea subterană a mall-ului Rajiceva. Şi bine am făcut – chiar dacă am plătit- 3 euro pentru 2 ore deşi noi avea achitată parcare în locurile amenajate  până seara la ora 17 – întrucât prin zona respectivă e cam penurie de spaţii destinate acestui scop.

Numele parcului îşi are originea în 2 cuvinte turceşti “kale” - cetate şi “meydan” – piaţă, termen care încadrau un spaţiu liber situat pe malurile Dunării şi Savei şi pe care armata otomană îşi derula antrenamentele tactice.

Pe timpul plimbării ne-a bătut un vânt aspru, indiferent că ne aflam în partea de sus sau cea de jos a vechiului oraş, prin ambele dând de vestigii ale epocilor vechi: monumentul recunoştinţei faţă de francezi pentru sprijinul acordat în primul război, poarta Karadjordje (numită astfel după cel dintâi lider al primei revolte sârbe), poarta Stambol (cu denumirea luată de la poziţia sa pe principala cale de comunicaţie cu Constantinopole sau Stambol – abrevierea de la Istanbul), poarta şi turnul Sahat ori mausoleul lui Damat Ali Pasha, una dintre clădirile încă păstrate din perioada otomană şi care a aparţinut guvernatorului turc al Serbiei.  

Dar cele mai puternice şi reci rafale le-am resimţit pe platoul pe care se afla Monumentul Victoriei pe când ne fotografiam având în fundal confluenţa Savei cu Dunărea, după care ne-am retras la târguit câteva suveniruri – inclusiv o cană cu chipul lui Putin achiziţionată de nea Ilie, rusofilul grupului – şi tradiţionala delicatesă locală pleşcaviţa servită la una din tarabele situate pe pietonala stradă Kneza Mihaila.  

Uliţă pe care neatenţia lui nea Ilie l-a determinat să scape din mâini plăsuţa cu amintiri şi să-i spargă capul lui Putin…

Am vizitat de mai multe ori Belgradul şi cred că nu mi-au rămas multe obiective istorice reprezentative prin care să nu fi trecut, dar din acest moment capitala Serbiei va avea în memoria mea drept reper acest meci de baschet.  

De voi fi întrebat vreodată “Ai fost la Belgrad?” , voi răspunde automat “Da. Şi la un meci de-al lui Partizan” . Iar dacă mi se va cere să recomand puncte de atracţie de pe acolo, clar că primul va fi Stark Arena într-o zi de meci.  

Şi nu voi uita nici victoria lui nea Ilie asupra ursului din Răsărit…  

---

VIZUALIZĂRI: 2242 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI