Prima zi prin Beijing, China prima întâlnire

TIPĂREȘTE

După peripețiile avute de la plecarea din Pitești până la plecarea de pe aeroportul din Beijng, vezi impresii, am ajuns cu bine la hotelul Novotel. Deși am ajuns dimineața, am fost cazați, formalitățile de cazare s-au derulat foarte rapid, și, în jurul orei 09:00, pozam camera pe care o primisem, vezi impresii.

Deși plecasem de acasă cu peste 24 de ore în urmă, chiar obosiți fiind, nu am rămas în cameră, ci, așa cum procedăm în toate excursiile noastre cu schimbare de fus orar, încercăm să ne integrăm orei de acolo ca și cum nu am fi avut o noapte nedormită. Am plecat pentru un prim contact cu orașul și să vizităm câteva obiective aflate în apropiere și grupate, distanțele dintre ele putând fi parcurse în câteva minute. Valorific astfel prima zi de excursie, oboseala dispărând sau nefiind foarte simțită sub impresia noului care mă înconjoară. Aveam ceva emoții și incertitudini…

Am mers cu metroul Liniei 5 până la Stația Yonghegong, și, pe ieșirea C am ajuns la suprafață, pentru a merge la Templul Lama și la Complexul Confucianist, templu și școală. De fapt înainte de a ajunge la Templul Lama, mergând de la metrou se vede pe partea dreaptă o stradă cu un pailou (poartă) și un indicator spre Templul lui Confucius pe care îl voi vedea la întoarcere. În circa 5 minute de mers pe jos, pe indicatoare, eram la Templul Lama, prima destinație a primei zile din Beijing, a primei zile în China.

Lamaismul este doctrina religioasă a unei secte budiste răspândită în special în Tibet și în Mongolia, conform căreia scopul suprem al existenței este mântuirea pe calea desăvârșirii spirituale. Fondată în forma actuală în jurul anului 1400 prin simplificarea cultului și introducerea în Tibet a teocrației monahale, a devenit aproape de anul 1580 religia oficială din Tibet, conducătorul religios primind titlul de Dalai Lama, Mare Lama.

Templul Lama este un templu și o mânăstire a Sectei Cerbul Galben al budhismului tibetat. Inițial, în jurul anilor 1700, a fost palatul unui prinț Qing, care, devenind împăratul Yongzheng, a transformat jumătate din el în Lamaserie. După moarte, a fost așezat în palat care a devenit templul pe care îl vedem și astăzi.

Am ajuns la prima din cele trei porți de acces în templu din partea sudică, complexul fiind orientat de-a lungul unei axe sud-nord, mari și bogat împodobite cu picturi viu colorate și dantelărie în lemn, cu acoperișurile adevărate capodopere, porți numite pailou specifice arhitecturii tradiționale chineze. Am intrat în prima curte interioară și am pășit pe Calea Imperială, o alee largă și dreaptă pe care odinioară mergeau trăsurile împărătești în drum spre palat sau templu, acum plină de oameni, turiști și pelerini veniți să viziteze sau să se roage. Pășind printr-o altă poartă, am intrat în a doua curte, unde am văzut zidurile roșii și leii de piatră, dovezi că odată a fost locuință imperială, în care se află Turnul Tobei, Turnul Clopotului și două pavilioane octogonale ce adăpostesc Stele, pe care sunt prezentate motivele pentru care locuința imperială a trebuit să devină templu.

M-am oprit la prima din cele cinci săli ale Lamaseriei, Sala Regilor Cerești, unde se află statuia lui Buddha Maitreya Viitor, bucălat, zâmbitor și gânditor. În fața sălii se află Poarta Yonghe păzită de cei patru Regi Cerești ce au în mâini diferite obiecte, o sabie, o pipa (instrument muzical asemănător lăutei), o umbrelă și chiar un șarpe.

Sala a doua Sala armoniei și Păcii, este principala sală a templului și adăpostește pe Buddha din Prezent flancat de Buddha din Trecut și cel din Viitor turnați în bronz. Sala a treia Sala de Protecție Veșnică, este cea în care Împăratul Yongzheng a locuit ca prinț și în care i-a fost depus sicriul. Următoarea sală Sala Roata Legii, foarte mare și cu arhitectură tibetană, este cea în care au loc ceremoniile religioase și este împodobită cu mai multe statui din lemn sau metal. Ultima sală este Pavilionul Marelui Buddha renumită prin statuia din lemn de santal alb a lui Buddha Maitreya Viitor, inclusă încă din 1993 în Cartea Recordurilor, darul unui Dalai Lama tibetan pentru Împăratul chinez din vremea lui. Este sculptată dintr-o singură bucată de lemn fiind cu adevărat impresionantă la cei 18 metri înălțime vizibili, alți 8 metri fiind în subteran. Este acoperită cu foiță de aur. Privind-o mă gândeam cum au reușit artizanii tibetani să o cioplească și meșterii chinezi să o monteze dacă transportul din Tibet până în Beijing a durat trei ani.

Acest întins și măreț templu m-a impresionat foarte mult fiind primul văzut în China, are săli mari și frumos împodobite, pe unele neputând să le fotografiez în întregimea lor. Sălile diferă de cele japoneze prin ieșirile aflate pe latura din spate. Am văzut semnele imperiale pe care aveam să le revăd și a doua zi la Orașul Interzis și apoi și la alte obiective de mare rang, nu numai din Beijing. Era multă lume acolo, mulți nonasiatici și multe grupuri.

Este deschis de la 09:00 până la 16:30, taxa de acces fiind de 25 CNY de persoană.

De aici am plecat pe jos tot pe indicatoare spre Complexul Confucianist, aflat în imediata vecinătate, unde am ajuns în câteva minute. Am achitat taxa de acces 30 CNY de persoană pentru ambele obiective, încadrându-ne în programul de vizite, orele 08:30 – 18:00. Aici era mai puțină lume și am vizitat mai liberi și parcă mai bine, mai liniștiți, zona. Cred că erau bilete și pentru seniori la jumătate de preț dar nu am știut, fiind prima zi. Am aflat a doua zi cănd am vizitat Orașul Interzis și am văzut la niște străini bilete reduse și de atunci peste tot unde am intrat întrebam de ele.

Confucianismul este un sistem filozofic și religios care s-a dezvoltat în China în secolul 4 î. Hr., din învățăturile înțeleptului Confucius, devenind o tradiție, o filozofie, o religie, un mod de guvernare, sau, pur și simplu, un mod de viață. Era o religie în care Cerul nu este considerat zeu, ci puterea supremă, absolută, conștientă și activă, garantul ordinii, gândirea confucianistă concentrându-se pe cultivarea virtuții și eticii, a ceea ce este adevărat și drept. Se pune un accent deosebit pe importanța familiei și a armoniei sociale, mai mult decât pe surse nelumești de valori spirituale.

Templul lui Confucius a fost construit în anul 1302 și mărit în timpul dinastiilor Yuan, Ming și Qing. Cu o suprafață puțin peste 2 hectare este al doilea templu chinezesc confucianist ca mărime, după templul din Qufu, localitatea natală a marelui gânditor și educaționalist al Chinei antice. Este așezat de la sud la nord și are trei curți, despărțite de porți.

Trecând prin Poarta primului învățat se intră în prima curte a templului, o oază de liniște după vacarmul din oraș, cu verdeață și mulți pomi, cu pavilioane viu colorate și aproape 200 stele de piatră, pe care sunt gravate peste 50.000 de nume ale unor învățați Jinshi, promovați ai examenelor imperiale foarte dificile ce durau 3 zile. Am văzut mai multe Pavilioane cu Stele, imense și greu de pozat, ce transmit informații istorice prețioase din timpul dinastiilor trecute. Deosebit de alte stele, acestea se sprijină nu pe broaște țestoase, ci pe un animal mitic, bixi, al șaselea fiu al dragonului. Aveam să revăd aceste creaturi în Coreea, la palatele regale și nu numai, aceasta fiind mult influențată de China dar și de confucianism. A fost primul contact cu renumitele stele, pe care apoi le-am văzut și în alte locuri, dar și în Coreea. De fapt prima stelă văzută de mine a fost în Japonia, la Monumentul Victimelor Coreene de la Hiroshima. Acest templu și această multitudine de stele m-au impresionat foarte mult. În realitate nu mi le imaginam așa…...

Prin Poarta Marii Realizări, am pătruns în curtea a doua cu mulți copaci wisteria, chiparoși, ienuperi din care doi chiparoși se remarcă prin numele pe care le au, Dud pe chiparos și Chiparosul ce atinge răul. Primul are o poveste adevărată, în trunchiul gol al unui chiparos în care s-au adunat depuneri, a crescut un dud, probabil din semințe aduse de păsări, al doilea, bătrân de peste 700 de ani, plantat în timpul dinastiei Yuan (1206-1368) are o legendă: în timpul dinastiei Ming un ministru a venit să se închine la Marele Învățat. Trecând pe sub copac, o creangă i-a agățat pălăria și i-a dat-o jos de pe cap. Deoarece se știa că acel ministru era un corupt, oamenii au crezut în capacitatea copacului de a distinge între bine și rău. În fața acestei porți se află o impresionantă statuie a marelui învățat, apoi o scară de marmură cu doi dragoni, semn împărătesc, ce apare aici pentru a arăta importanța deosebită a templului și rolul jucat de el în formarea învățaților.

În curte se mai află un set de tobe din piatră inscripționate cu diverse poeme, un Cuptor pentru Arderea Jertfelor aduse lui Confucius, iar în Sala Marii Realizări sunt expuse mai multe instrumente muzicale vechi și un altar dedicat lui Confucius. Cuptorul pentru arderea jertfelor mi-a plăcut foarte mult și am mai văzut așa ceva în altă zi la Mormintele Ming, mai precis la Chang Ling, diferind doar culoarea, aici verde, acolo galben.

Apoi pe o alee frumos străjuită de arbori am vizitat Academia Imperială care este și mai frumoasă și nu trebuie ratată dacă tot ați ajuns aici. Este poziționată paralel cu templul și se poate aborda direct din prima curte a templului, mergând pe alee. Cu cât vizitam mai mult cu atât îmi deschideam inima și sufletul pentru alte culturi, alte civilizații, alte minuni, alte frumuseți….

Academia Imperială sau Colegiul Imperial a fost cel mai mare institut de învățământ în sistemul educațional tradițional al Chinei din anii 1300 până la sfârșitul dinastiei Qing, în anul 1911 și a avut dubla funcție de Universitate Națională și de Minister al Educației. Construit în timpul dinastiei Yuan, mult dezvoltat în timpul dinastiei Ming, cel mai vechi și mai bine conservat institut de învățământ chinez este un complex arhitectural remarcabil, cu peste o sută de clădiri, ce se întind pe circa 4 hectare.

Apropiindu-ne de complex am zărit Arcada emailată, o construcție cu trei portaluri și acoperiș în creste, placată și cu dale galbene pe care apar basoreliefuri cu dragoni, simbolurile imperiale, culoarea galbenă și dragonul, arătând puternica încredere a familiei regale în educație. Arcada m-a impresionat profund prin arhitectura ei, dar, și prin mesajul pe care îl transmite, educație și formare continuă. Astfel de arcade voi mai vedea în zilele următoare.

Câteva poze și am ajuns la Pavilionul Biyong, principala clădire a Academiei, o construcție pătrată înconjurată de un șanț circular, pământul și cerul în tradiția chinezească, sala din care împărații își țineau prelegerile, dar în care aveau acces doar familia imperială și miniștrii. Discursul împărătesc era transmis celor prezenți afară, studenții cu familiile lor, personalului institutului, de trei persoane dedicate acestei activități. Pavilionul are câte o ușă pe fiecare latură și poduri de piatră peste canalul cu apă, simbol al răspândirii cunoștințelor, dar pe el treceau și studenții spre locuințele lor.

Privind de aproape sala mă întrebam ce reacție ar fi avut împăratul dacă vedea atâția privitori în sala lui? Era și prima dată când vedeam tronul împărătesc. Deosebit de frumos pictat este și plafonul pavilionului.

De aici am continuat drumul la alte obiective tot grupate și destul de aproape. M-am reîntors la aceiași stație de metrou, Stația Yonghegong și am luat de această data Linia 2 pentru două stații până la Stația Guloudajie și am schimbat pe linia 8, mergând doar o stație până la Stația Shichahai, stație nou construită. În stație sunt panouri explicative pentru obiectivele de vizitat din acea zonă.

Am vrut să văd mai întâi Centrul de Anunțare a Orelor în Beijing în perioada dinastiilor Yuan, Ming și Qing, care a funcționat peste 600 de ani. Sunt două turnuri prezente în mai toate orașele din China încă din perioada Dinastiei Han; inițial din Turnul Clopotului se anunțau zorii, din Turnul Tobei se anunța amurgul, iar mai apoi s-a constituit și perfecționat un întreg mecanism de anunțare a orelor. Construite în 1272 și reconstruite după două incendii, sunt cele mai mari și mai înalte turnuri de acest tip. Am mai văzut așa ceva și în Xi’an, acestea din urmă având o altă arhitectură, fiind foarte frumos împodobite, dar mai mici.

Privind, pozând, trecând și pe lângă intrarea într-un vechi și cunoscut hutong pe care aveam să îl vedem mai târziu, mergeam încet pe străzile orașului vechi spre Gulou, Turnul Tobei ajungând totuși într-o piață mare din care se vedeau ambele turnuri.

Am luat bilete și ne-am îndreptat spre Turnul Tobei care este foarte înalt. Rămăsesem singuri și am început să urcăm spre etajul turnului, urcuș foarte abrupt, peste 70 de grade, o singură scară foarte lungă cu balustradă, și cu rezonanță. Eram obosită și am și rău de înălțime, de urcat, urc, dar la coborâre dacă nu am pe cineva în față, noroc cu soțul, să nu văd „hăul” mi se face teamă. Aproape de partea de sus unde se face o mică deviație a scării, ca să fie tot tacâmul, au început ca niște tunete..., s-au dezlănțuit tobele: începuse spectacolul toboșarilor de la ora 13:30. M-am speriat, grăbind urcușul, și am zărit cei cinci tineri, patru băieți și o fată, artizanii spectacolului. Era primul spectacol de acest gen la care participam și, deși a durat doar 8 minute, 3 reprize de câte 36 de lovituri, pot spune că mi-a plăcut foarte mult. Era multă lume sus. După spectacol am coborât pentru a privi mai de aproape turnul pe care îl pozazem înainte de urcare și care este impresionant: circa 47 metri înălțime. Parterul turnului este construit din piatră și cărămidă, este vopsit în roșu și are câte trei deschideri arcuite pe partea din față și din spate și câte una pe părțile laterale. Etajul, construit din lemn impresionează prin peretele roșu și plafonul galben de sticlă.

Zhonglou, Turnul Clopotului, cu doar 33 metri înălțime este ceva mai mic, dar la fel de impresionant. Are parter și etaj din cărămidă și piatră cu câte o ușă arcuită pe fiecare fațadă, ziduri gri și plafon de sticlă verde și adăpostește cel mai mare, 7 metri înălțime, și mai greu, 63 tone, clopot din China, turnat în bronz în timpul Dinastiei Ming. În Xi’an se află cea mai mare tobă din China în turnul dedicat ei. Este impresionant clopotul dar mult mai impresionantă este legenda lui.

Meșterul turnător care avea sarcina să toarne clopotul nu a reușit timp de peste un an să facă ceea ce trebuia. Fiica lui a decis să-și sacrifice viața pentru un clopot perfect și înaintea turnării finale s-a aruncat în bronzul clocotit. Disperat, tatăl a încercat să o salveze, dar a recuperat doar un papuc “brodat de flăcări”. Clopotul a fost un mare succes, împăratul a numit-o pe fată “Zeița Cuptorului de Aur”, iar oamenii obișnuiți i-au zis simplu, “Zeița Care a Turnat Clopotul”. În serile cu furtună clopotul emite un geamăt, ceva asemănător “xiieeee” (xie, pantof în limba chineză), iar mamele își alină copiii cu: "Hai la culcare, Zeița Care a Turnat Clopotul își vrea pantoful înapoi.

Bătăile clopotului se aud până la o distanță de 20 de kilometri, și de la 1 ianuarie 2002 se aud în fiecare Ajun de Anul Nou când clopotul este bătut împreună cu toba de 108 ori, semn de binecuvântare pentru chinezi. Scara de urcare este la fel de înclinată dar puțin mai scurtă. După prima, aceasta mi s-a părut mai accesibilă. S-a meritat vizitarea celor două turnuri și plata combinată a taxei de 30 CNY, dar se pot plăti și separate. Sunt deschise zilnic între orele 09:00 și 17:00.

Am părăsit turnul și mi-am continuat plimbarea prin Shichahai, o zonă deosebit de pitorească, un loc de petrecere a timpului liber, fie prin plimbări în jurul Lacului Shichahai la umbra răcoroasă a sălciilor, fie vizitând clădirile cu arhitecturi valoroase, dar, mai ales, prin plimbări prin mulțimea de hutonguri care se găsesc acolo.

Hutong, cuvânt ce derivă din mongolezul hottog ce înseamnă fântână, a fost adoptat de chinezi pentru străzile înguste, aleile, gangurile din zonele rezidențiale tradiționale ale orașelor. Au apărut în timpul dinastiei Yuan, când locuințele, conform specificului mongol, erau construite în jurul unei fântâni, numărul lor crescând continuu. În Beijingul imperial erau peste 3.000 de hutonguri, pentru ca încet, încet să dispară, astăzi fiind câteva sute. Se formează acolo o comunitate, între oameni se crează relații profunde și calde, care nu prea se mai găsesc în lumea modernă. Bârfa este la scenă deschisă, fiind principala cale de consolidare a relațiilor dintre oameni și fiecare hutong are povestea lui. Pe aceste străduțe se întâlnesc băi publice, magazine cu produse necesare vieții de zi cu zi și multă viață chinezească.

Yandai Xiejie în traducere, Aleea Punga de Tutun Oblică pe care ne-am continuat plimbarea este unul din cele mai vechi și mai cunoscute hutonguri din Beijing. Este o stradă mică, puțin sub 250 de metri lungime, recondiționată în 2007, dar cu o ofertă foarte atractivă: magazine cu haine indiene, cu costume și accesorii specific etnicilor Miao, cu costume din Tibet, artizanat, ceramică, insigne și multe alte suveniruri, toate fiind negociabile, negocierea făcând parte din viața comercianților de acolo. Veche și interesantă este și povestea lui. Oamenii care au trăit acolo în timpul dinastiei Qing erau mari fumători de pipă. Cererea de tutun de pipă fiind foarte mare, s-au deschis multe magazine cu articole pentru fumători, tutun, pungi de tutun, pipe, etc., de unde și numele hutongului. Exista și o pipă din lemn, înaltă de un metru și jumătate, așezată în fața unui magazin care a devenit cunoscută în tot orașul, cum a devenit și strada, care, după cum afirmă unii localnici, seamănă cu o pipă.

Astăzi strada este mult vizitată de turiștii străini și nu numai care găsesc acolo atmosfera specifică hutongurilor. Există multe restaurante tradiționale chinezesti, dar și restaurante cu specific taiwanez, thailandez, coreean sau occidental și la fel de multe cafenele și baruri.

Mergând pe alee am ajuns la Yinding, Podul Lingoul de Argint, pod aflat la confluența a două din lacurile Shichahai, construit în timpul dinastiei Ming, punct de reper în acea zonă turistică, restaurat la forma lui inițială în urmă cu vreo zece ani.

Lacul Shichahai este format din trei lacuri mai mici aflate în partea de nord a orașului vechi, pe care l-am revăzut și a doua zi când am vizitat Orașul Interzis și Parcul Behai. Cu o plimbare pe faleza lacului, ieșind pe Jinding, Podul Lingoul de Aur cu poze și priviri în urmă ne-am îndreptat spre Stația de Metrou Shichahai, luat metroul până la Stația Chongwenmen, un scurt popas la patiseria franțuzească Vendome și, în jurul orei 18:00 eram la hotel, așteptând revederea cu “rătăcitul AFA”.

A fost o zi plină de cultură și civilizație chinezescă, o zi cu multă bunăvoință și amabilitate din partea localnicilor, o zi în care au fost uitate oboseala drumului din Pitești la Beijing și temerile legate de China. Am reușit să mă plimb fără nicio problemă prin acest imens oraș care atunci când am fost eu părea fără poluare, nu am simțit ceva în aer, era senin sau poate așa a fost să fie…. Era prima zi și chiar am fost inspirată în alegeri…...

Voi mai continua plimbarea prin Beijing măcar, încă un review….

---

VIZUALIZĂRI: 2864 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI