Ce nu mi-a placut in Croatia - Baska Voda

TIPĂREȘTE

Pe la inceputul anului imi spune nevasta-mea ca a gasit fina noastra o super oferta pentru concediul din vara, ceva early booking la bulgari, ca strang o gasca mare si poate vrem si noi sa mergem cu ei. Dupa patru ani la rand in Venus sau prin imprejurimi simteam ca este timpul pentru o schimbare si, chiar daca mi se parea cam devreme sa ma gandesc la destinatia din vara, achiesez repede la propunerea nevestei si ii spun sa ii ceara finei toate datele. A doua zi, surpriza. Supermegaoferta era pentru o familie cu un copil. Bulgarii, parca erau nebuni: pachetul pentru familia cu doi copii costa aproape dublu, mult prea mult fata de cat mi se parea mie ca merita. Ce facem femeie, dam cu banul, lasam un prunc acasa? Nu se poate. Asa ca renuntam la sansa de a o vedea pe fina in costum de baie si ne resemnam cu ideea ca vom mai bifa un an la impinge tava in Venus.

Prin primavara nevasta incepe din nou – Unde ma duci la mare? Cum unde? La Venus! Da, dar unde? Stai asa, acuma ma uit si iti spun. Si incep sa studiez tabele cu perioade/nopti/preturi. Si, pe masura ce studiam mai mult, incepeam sa inteleg ca nu numai prietenii bulgari erau pe dos la matematica, ci si ai nostri. Si la noi (doi mari + doi mici) = 2 x (doi mari + unul mic). Si, tragand linie si adunand, ii comunic nevestei ca sunt dispus sa ii implinesc unul din visuri. Imi iei haina aia de blana? Nu, draga, te duc la mare undeva unde nu ai mai fost pana acum. Mergem la Vama Veche? Nu, draga, in cealalta parte. In Croatia.

Si uite-asa a inceput in acel an perioada aia fabuloasa (la fel de frumoasa din punctul meu de vedere ca si concediul) in care te documentezi, calatoresti cu mintea si rascolesti tot netul in cautarea destinatiei perfecte. Primul pas, simplu. Intrebam prietenul Google daca stie care este “Best beach in Croatia”. Opinii multe, dar Brela fusese votata cu un an inainte (sau poate doi?) in top 10 plaje europene. Singura din Croatia. Asa ca, gata! , asta este. Hai sa vedem unde dormim. Din nou atotstiutorul Google. Accomodation in Brela? Si apar mai multe siteuri in care diversi neni si tanti inchiriaza apartamente, studiouri sau camere. Incep sa dau mailuri, ca nu prea le aveau cu rezervarile online. Pana la urma ne intelegem cu cineva pentru un apartament in Baska Voda, o statiune lipita de Brela. Ii trimitem avansul, dupa care urmeaza perioada cea mai aiurea, cel putin pentru mine – asteptarea. Despre destinatie stiam cam tot ce era pe net, traseul era stabilit pana la cel mai mic detaliu, asa ca zilele se scurgeau tot mai greu.

Si, in cele din urma, am pornit. Urcam bagajele in masina de cu seara si dimineata pe racoare plecam la mare. Drum lung (1500 km din care 500 pe drumurile noastre nationale), copii mici in masina – opriri dese. Intr-un sfarsit, ajungem la Budapesta, punctul intermediar unde aveam sa dormim o noapte si unde voiam sa vizitam un mare acvariu (nu mai stiu cum se numea). Din cauza diferentei de fus orar am intarziat aiurea pe la hotel si am ajuns la acvariul din mall chiar cand tanti de la intrare inchidea usa. Asa ca plimbarea printre pestii vii s-a transformat intr-o plimbare printre pestii gatiti din food court-ul mall-ului maghiar. Am mai tras o raita pe malul Dunarii, am trecut unul din podurile de sub citadela intr-o parte si in alta si gata, hai la culcare, ca maine mai avem drum lung pana la mare.

A doua zi, repede la micul dejun si in masina. Niciunul nu mai aveam rabdare. Hai sa terminam mai repede cu Ungaria si sa vedem Croatia. In care intram intampinati de doua doamne intepate - vamesi sau politisti de frontiera – foarte scrupuloase, martiale si mandre de rolul lor de aparatoare cu pistol la sold ale granitelor croate. Trecem repede peste prima impresie cand ne urcam pe autostrada ce ducea spre Zagreb. Citisem de acasa ca autostrada croata se plateste la iesire iar eu stiam ca ies de pe ea tocmai in sud, dupa Split, asa ca bariera de pe centura capitalei, la care un june imi cere taxa schimbandu-mi euro la un curs foarte avantajos pentru el, ma cam ia prin surprindere (aveam sa aflu mai apoi ca erau firme diferite care operau cele doua autostrazi si de asta platesti intai unuia dupa care iei bilet pentru cealalta). Asa ca mai pun un minus in dreptul croatilor si consolandu-ma cu ideea ca turistul nepacalit nu este turist adevarat ne incadram pe lunga bucata de autostrada ce avea sa ne scoata la Baska Voda.

Baska Voda, care nu mai aparea. Peisajul, o vreme verde si interesant, se transforma, dupa coborarea unui munte prin insiruite si nesfarsite tuneluri, intr-unul aproape desertic. Adriatica, spre care apucasem sa aruncam o privire cand coboram, se ascunsese dupa o alta linie muntoasa, destul de stearpa si nu foarte spectaculoasa. Kilometrii se scurgeau parca tot mai greu. Traficul pe autostrada se imputinase pe masura ce coboram spre sud – pesemne ca nemtii, polonezii si cehii ce trageau dupa ei tot felul de ambarcatiuni o scurtasera spre tarm. Si apare, in sfarsit, si iesirea noastra spre Makarska. Platim taxa si ne urcam pe un fel de drum judetean care ne duce spre muntii care ne ascundeau marea noastra atat de asteptata. Trecem printre ultimele varfuri si, dintr-o data, Adriatica ne orbeste cu albastrul ei. Am ajuns, uau, marea!... entuziasmul celor din spate atinge cote decibelico-onomatopeice mult peste nivelul maxim tolerat de nervii copilotului care incearca cu disperare sa restabileasca ordinea.

Drumul coboara serpuit spre statiunile pe care le vedeam de sus iar traficul, aproape absent in ultimele doua ore, sporeste dintr-o data facand imposibil pentru sofer sa mai fie atent la peisaj. Din fericire, Baska Voda, destinatia noastra, ne iese imediat in cale. Drumul national ce coboara de la Split spre Makarska si apoi, mai departe, spre Dubrovnic, trece pe la marginea superioara a statiunilor de pe riviera astfel incat GPS-ul ne ghideaza destul de repede pe o strada abrupta care se infunda intre case unde incepe sa isi reconfigureze traseul. Soptindu-i “Ioanei” printre dinti dulci cuvinte de apreciere pun mana pe telefon si sun la gazda noastra care isi trimite imediat sotul sa ne recupereze. Parcam bucurosi masina intr-o mica curte interioara in care se inghesuiau masini si maslini si ne aruncam cu bagajele pe scari spre apartamentul inchiriat pentru urmatoarele zece zile, nerabdatori sa ne primenim si sa pornim la plimbare prin statiune. Apartamentul este frumusel, curat, mai mare decat parea in pozele ce le vazusem pe net insa piesa de rezistenta o reprezinta balconul ce ne furnizeaza o priveliste de vis asupra statiunii si a marii. Asemeni altor asezari de pe riviera Makarskai, Baska Voda se inalta alene de pe malul marii si urca apoi tot mai abrupt pe masura ce castiga teren in lupta cu unul din versantii Masivului Biokovo, astfel ca noi, cazati intr-o vila aflata in randurile de sus ale dezvoltarii imobiliare, avem toata statiunea la picioare.

Ne revenim repede din oboseala drumului ajutati si de primitoarele gazde care ne pusesera in frigider, la rece, ceva bauturi racoritoare si pornim, la pas, sa descoperim statiunea, mai ales ca foamea incepea sa se faca simtita. Sotul gazdei noastre, un domn cu care ne-am inteles perfect, noi intreband in engleza si el raspunzand in germana la ceea ce banuia ca il intrebasem, ne sugerase sa coboram la una din terasele de pe malul marii asa ca, dupa ce ne dam de-a dura pe linistite stradute inghesuite ne nimerim dintr-o data intr-un suvoi uman care se zbate intr-o parte si in alta pe langa plaja. Este aproape seara si suntem in prima parte a lunii august, asa ca plaja, faleza, promenada, piateta din centru, magazinele, terasele... totul geme de atata lume. Ne gasim cu greu un loc pe terasa unui hotel si incheiem ziua degustand cam fara chef din preparatele lor traditionale (lasagna, paste bolognese, snitel cu cartofi prajiti).

De a doua zi aveam sa incepem sa descoperim cele doua lumi, localnica si vizitatoare, ce se inghesuiau pe acel tarm stancos.

Asa cum spuneam, Baska Voda mi-a parut a fi o asezare modificata pentru a primi turistii. Casele au cam toate etaj (si care nu, aveau in constructie) si o curte mica, plina de pomi si flori. Croatii locuiesc in camerele de la parter, cele de la etaj inchiriindu-le in perioada estivala. Strazile sunt inghesuite, cele mai multe nu au trotuare si nici locuri de parcare. Pe ici pe colo, pe unde nu s-au putut construi case, au mai ramas mici petice de padure de pin ce inmiresmeaza aerul cu aroma lor proaspata. Pe malul marii dar, mai cu seama, spre marginea statiunii, si-au facut loc hotelurile, care nu erau atat de numeroase pe cat ma asteptam. Localitatea este asezata in panta, de multe ori foarte abrupta, astfel ca drumul pe jos inapoi de la mare spre camera este un adevarat calvar, mai ales in perioada amiezei (care pe mine m-a prins in primele zile transpirand din greu pe cei 300 de metri pe care ii aveam de strabatut, incarcat cu tot calabalacul, cu un pitic calare si cu celalalt la remorca). Asa ca aveti grija unde faceti rezervarea sau folositi masina, asa cum am facut eu dupa ce am inceput sa constat ca pierd rapid din greutatea corporala!

La inceputul lunii august vremea a fost foarte frumoasa, caniculara chiar, cu temperaturi mari si mai greu de suportat (doar la amiaza) decat in alte parti chiar aflate la latitudini mai sudice. Acea parte de litoral este protejata din spate de munte si din fata de insula Brac si poate de asta nu am prea simtit sa ne racoreasca briza, a carei absenta facea ca marea sa arate ca o uriasa piscina, complet lipsita de valuri.

Plaja, rupta in doua de portul din centru, este lunga si ingusta (nu cred ca are mai mult de 15-20 de metri latime in partea cea mai larga), acoperita cu pietre mai rotunjoare in centru si tot mai colturoase pe masura ce te apropii de marginea statiunii. Partea de plaja dinspre Brela este acoperita de pietricele mai mici dar este si mai ingusta decat partea cealalta. In special in zona centrala, locurile cele mai bune, la umbra pinilor sau a malului inalt si stancos, sunt “rezervate” de cu seara prin amplasarea unui prosop de plaja (si se respecta!?). Apa este foarte curata si foarte sarata (plutesti fara sa depui niciun efort). Fundul marii este acoperit de pietre printre care poti vedea, chiar si fara echipament de snorkeling, tot felul de pestisori. Cu locurile de parcare pe langa plaja treaba este mai complicata. In zona centrala nu cred ca ai unde sa lasi masina. Spre nord, Baska Voda este lipita de Brela, deci nici acolo nu se poate parca. Noi am gasit o bucata de plaja mai libera in partea dinspre Makarska. Aceasta parte de plaja, pe langa faptul ca era mai aerisita, avea si marele avantaj ca se putea ajunge la ea pe un drum prafuit ce se termina intr-o parcare gratuita, semi-amenajata intre niste tufe. Sezlonguri nu tin minte sa fi vazut in Baska Voda (poate pe plaja de langa port?), in Brela cred ca erau si portiuni de plaja amenajate astfel. Pe de alta parte, plajele din Brela (dintre port si Baska Voda), chiar daca sunt mai mici, sunt mai spectaculoase si mai umbrite caci aici padurea de pini coboara adesea pana in mare. La cele mai frumoase plaje eu, din pacate, nu am putut ajunge din cauza celor mici. Este vorba de plajele destinate nudistilor, marcate cu FKK si amenajate sau semi-amenajate in aproape fiecare golfulet ascuns printre copaci si accesibil din soseaua dintre Baska Voda si Makarska (poate si mai incolo).

In ceea ce priveste turistii, mi s-a parut ca toata Europa centrala era in concediu in zona. Germani, austrieci, slovaci si polonezi se inghesuiau, spre marea mea mirare doar intre orele 10 si 18, mai ales pe plajele de langa port care, privite de departe, semanau izbitor de mult cu plajele pe care leii de mare sau morsele isi fac siesta, plaje care deveneau astfel imposibil de traversat fara sa calci pe prosoape, cearsafuri sau picioare. Nu am reusit sa inteleg cum pot sta centralii europei in soarele de la orele pranzului fara sa pateasca nimic. Dupa vreo doua zile in care mi-a iesit pe ochi privelistea nemaipomenita din balcon – din motive de panta abrupta urcata de cateva ori pe zi cu jumatate de familie in spate – i-am zis nevestei sa incercam si noi sa ramanem la plaja pana seara. Zis si facut. De dimineata am ales un loc liber ce promitea multa umbra. Pana la 12 a fost bine. Pe la 12:30 nu prea se mai putea respira la soare asa ca ne-am inghesuit in singurul petic de umbra ramasa, la baza unei stanci de la marginea plajei. Pe la 13 s-a dus naibii si umbra aia. La 13:10 incepusem sa fierb. La 13:15 am improvizat un cort din salteaua si prosoapele de plaja – spre amuzamentul celor din jur care stateau tolaniti la soare. Pe la 13:22 s-a muiat plasticul saltelei asa ca mi s-a prabusit cortul si nu am mai reusit sa il ridic. La 13:30 nu ma mai tinea in viata decat gandul la racoarea din camera asa ca am cedat şi, de data asta plin de voioşie, mi-am inceput catararea catre apartament. Cred ca am uitat sa spun despre plajele din Baska Voda ca sunt marginite de o faleza impadurita (mai inalta spre sud, adica in stanga portului, mai joasa spre Brela, in dreapta) astfel ca pana spre pranz plajele sunt umbrite bine, cu atat mai mult cu cat soarele rasare destul de tarziu de dupa muntele Biokovo. In schimb, de la pranz pana seara, pe plaja nu prea se mai gaseste umbra.

In zona portului se gasesc toate distractiile nautice. Am incercat si noi un parasailing – rezervat de cu seara, la masuta unei tinere si dragute (bineinteles!) agente de vanzari, pentru prima ora a diminetii, adica 9:00. Ne-am prezentat nerabdatori cu jumatate de ora mai repede si am pornit cu jumatate de ora mai tarziu deoarece capitanul (un june pe la 25 de ani) se trezeste greu dimineata dupa ce petrece noaptea, cel putin asa ne-a spus, invidios, tanarul sau secund. Pana la urma experienta a fost grozava. Privelistea este superba - vazute de sus si dinspre mare statiunile sunt mult mai frumoase. Zborul este lin, chingile cu care esti asigurat sunt foarte comode, chiar si revenirea pe barca este foarte usoara (o fi fost capitanul foarte priceput, chiar asa mahmur si fara chef?). Ca un plus, pentru un pic de adrenalina, ni s-a simulat o aterizare in apa, facandu-ne sa ne racorim picioarele.

Tot din port am mai vrut sa inchiriem, eu cu Stefan, o hidrobicicleta dar fetele nu au vrut nici sa urce cu noi si nici sa ramana singure pe mal, asa ca am renuntat. Mai mult pentru fete am mers sa vedem pestii cu “submarinul”, o nu-stiu-cum-sa-i-spun rosie in forma de submarin, cu fundul transparent. La recomandarea agentei de vanzari (alta decat cea de la parasailing) am hotarat sa mergem seara ca cica e mai spectaculos. Ar fi trebuit sa imi dea de gandit mutrele lungi ale celor care coborau de pe “nu-stiu-cum-sa-i-spun” si sa stau in banca mea caci am platit o gramajoara de bani – nu mai tin minte pretul exact dar, cu siguranta, cu multe beri puteam sa ma imprietenesc de banii aia – si nu am vazut decat niste pestisori speriati de zgomotoasa masinarie (si atat de urat mirositoare incat jumatate din calatorie am facut-o pe punte, privind stelele).

In ceea ce priveste masa, am optat pentru mic dejun tip picnic pe plaja (fructe, produse de la patiseriile de langa plaja, etc), pranz la umbra pe balconul apartamentului (cate un sandwich rapid ca oricum nu avea nimeni pofta de mancare pe caldura aia) si cina pe terasele de langa mare. Aprovizionarea o faceam de la supermarketul de la marginea statiunii sau de la marketurile mai mici din centru. Am gasit si o piata cu fructe si legume dar am fost dezamagit atat de preturi cat si de calitate (oricum fructele erau peste tot foarte scumpe). La terase preturile mi s-au parut mari. Cu impresia asta am ramas in minte dar acum, dupa experiente prin alte tari, nu cred ca erau mult diferite fata de Grecia. La terasa noastra favorita, cu mesele asezate la umbra pinilor, la doi metri de mare, plateam cam 30 de euro pentru 3 portii si bauturi. Mancarurile lor traditionale mi s-au parut foarte gustoase dar un pic cam sarate (poate asta era gustul “chef”-ului de acolo). Cam toate felurile contineau carne si legume (cartofii erau omniprezenti dar se mai completau cu vinete, ardei, rosii..., in functie de preparat) si erau servite in portii mari. In meniu se regaseau si preparate internationale precum pastele italienilor, spre bucuria lui Stefan care, la recomandarea lui Garfield, isi comanda numai lasagna. Fiind prezenti aproape seara de seara pe acea terasa ne-am cam imprietenit cu ospatarul care m-a invatat sa pun corect accentul cand comand “pivo” (croatii accentueaza ultima silaba, astfel ca “pivoooo” – bere, bineinteles! – suna lung si admirativ). Tot asa si cu “cevapcici” (adica “cevapciciii”), micii lor mai uscati si mai seci decat ai nostri. Am mai mancat pizza bunicica cumparata de la un geam unde se vindea doar asta, de la un fast food - hamburger cu de toate (asta inseamna la ei doar 3 ingrediente la alegere), ceva sardine gustoase de la un chiosc specializat pe peste. Tot in Baska am mancat cel mai delicios platou pescaresc dintre toate (chiar si astia mici si-au dat seama ca, daca nu te uiti in ochii lui, calamarul este comestibil) – terasa era retrasa in curtea unei case, avea vreo 3 mese afara si 3 inauntru, bunicul servea iar bunica cred ca gatea in bucatarie. Cat despre desert - o inghetata, verisoara dreapta cu gelato-ul italian se gaseste peste tot.

Dupa amiaza si seara obisnuiam sa mergem la plimbare. Intr-una din zile am urcat putin pe unul din traseele ce pleaca spre varful Biokovo dintr-un sat cocotat pitoresc la limita dintre vegetatie si stanca. Si spun putin pentru ca, la vreo 10 minute de sat, cineva, si va las sa ghiciti cine, a confundat o soparlita speriata cu o cobra nervoasa asa ca s-a ordonat (si executat, in ciuda protestelor spontane) retragerea din fata pericolului iminent ce ne pandea cu ochi reci de reptila. Traseul favorit pentru plimbarea de seara era insa spre Brela, pe aleea betonata, lata de vreo 2 metri, ce se intinde pe malul marii si leaga intre ele statiunile. La nord de Baska Voda tarmul este mai fragmentat, mici insulite impadurite scot capul din mare in golfulete pitoresti in timp ce aleea este adesea aruncata pe punti ce ocolesc pereti stancosi, prilej pentru a admira de la inaltime pestii ce inoata in apa foarte limpede.

Dar m-am intins cam mult la rememorat si tot nu mai ajung sa va spun ce nu mi-a placut in Croatia.

In primul rand, si cel mai mult, nu mi-a placut faptul ca am stat doar 10 zile cand cred ca ar mai fi mers 10. In al doilea rand nu mi-a placut ca nu erau in zona euro :), lucru care implica ceva matematica daca vrei sa te raportezi la moneda noastra nationala (ca sa stii ce bani mai ai pe card, de exemplu). Apoi, pentru niste statiuni cu aer occidental, erau cam putine locuri unde se putea plati cu cardul iar bancomatele erau chiar mai putine – noroc ca ceilalti turisti venisera cu euro la ei si faceau coada la ghiseele de schimb valutar. Nici cu internetul nu stateau grozav. In Baska Voda era un singur punct cu wifi la oficiul postal si piata din fata acestuia arata grozav cu o multime de pustani sprijinind zidurile cu device-urile in brate. Eu personal nu am reusit sa prind semnal sa ma conectez la net, asa ca am gustat deliciile izolarii de tara si limba. Probabil cel mai mult am resimtit caldura amiezei. Nu, nu e bine spus caldura, poate arsita, poate zapuseala sau poate ar trebui inventat un cuvant anume sa descrie conditiile alea speciale in care simti ca te doboara soarele din picioare. Mai mult, pana si umbra pinilor vine acolo cu un cost. In acesti pini traieste o insecta care scoate niste sunete asemanatoare cu cele ale greierilor. In primele zile nu le-am remarcat, apoi mi s-a parut relaxant, pentru ca in ultima parte a concediului sa ma dispere (se aud peste tot - la plaja, la terasa, in balcon - si tot timpul - nu dorm, nu mananca, nu cred ca fac nimic altceva decat sa strige unii la altii). Nu mi-a placut ca, pe ici pe colo, am simtit cate o atitudine “hai sa jumulim turistii” – la autostrada (s-a intamplat doar o data!), la parasailing, la submarinul rosu, la parcarea neamenajata, nemarcata dar platita, de pe marginea drumului, in padure, la Brela – mai ales la tinerii furnizori de servicii (la cazare si la masa nu am nimic de comentat, ba chiar din contra). Nu mi-a placut ca nu stiu germana si m-am inteles mai mult prin semne cu localnicii (te mai descurci si cu engleza dar nu ca in Grecia). Mi s-a parut ca acestia isi schimbau limbajul corpului atunci cand vorbeau cu un austriac sau cu un neamt, capatand o atitudine usor servila. In ceea ce priveste limba, mai am o singura, scurta, amintire. Intr-o seara, un vanzator de suveniruri, vazand ceva interes din partea lui Stefan pentru un tricou al echipei de fotbal Hajduk Split, a decis ca e momentul sa puncteze decisiv abordandu-ne in limba noastra. Dupa ce s-a asigurat ca suntem “Rumunski? ” (sau cam asa ceva) a inceput sa ne oferteze vorbind foarte fluent si fara accent. Dar intr-o limba pe care nu cred sa o mai fi auzit vreodata. Va inchipuiti ce fata a facut nenea si cat de repede a disparut printre umerasele cu haine cand a vazut ca ne uitam lung unii la altii si si-a dat seama ca nu ii intelegem romana!

Cam astea sunt amintirile mele din Croatia anului 2012, intr-un inceput toropitor de august. Si chiar daca titlul poate sugera altceva, sa stiti ca plusurile depasesc cu mult minusurile. Va multumesc pentru rabdare. In speranta ca v-am deschis apetitul, va doresc vacanta placuta!

---

VIZUALIZĂRI: 7605 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI