Barcelona, per pedes apostolorum (I)

TIPĂREȘTE

Motto: Barcelona e scumpă, dar scumpă rău!

Nu știu unde am citit – pentru că nu am mai găsit pe Internet, nici măcar ca legendă – că Barcelona ar avea legătură cu Barca Longa, bărcile lungi ale Oamenilor Nordului (greșit spus vikingi), care, după ce au cucerit Britania și regatele saxone, au ocolit peninsula Iberică, în drumul lor spre Europa. Mie mi-ar fi plăcut să fie adevărat (deși consider că Ragnar Lothbrok a fost un ticălos; un mileniu mai târziu, nu îmi displace lumea pe care a creat-o)... Dar chiar și așa, dacă Orașul lui Gaudi își trage seva din Hamilcar Barca, tatăl celui care a terorizat cealaltă peninsulă europeană, pe tot timpul vieții sale, este suficient. Nu am fost adeptul lui Hannibal, ba chiar am considerat un genocid ceea ce a făcut la Trasimene și l-am urmărit cu obstinație, în total acord cu dictonul Carthago delenda est, până la sinuciderea acestuia – deoarece legiunile romane s-au dovedit incapabile să îl captureze. Cine m-a pus să îl citesc pe Titus Livius?

Chiar dacă Barcelona, trivial, își pronunță numele, azi, de la un iberic Barkeno...

Dis de dimineață, după prima noapte petrecută la Bcnfly (vezi impresii), am purces la drum. La acel drum planificat din iarnă... Simțeam altfel, nu era Galicia, cu mirajul Occidentului (deși, straniu, Columna lui Colon – ce ciudată coincidență de nume! – nu acolo, în nord-vestul istoric își găsea personificarea, ci aici, tot nord, culmea! , deși e vorba de nordul Spaniei – chiar dacă tot timpul am considerat Catalunia ca fiind în sud).

Dar este Catalunia în Spania? Probabil că ea aparține Regatului Prea Catolic, tot așa cum aparține Franței vecine. Deși, la întoarcerea de la Montserrat, în tren, o bătrână pensionară madrilenă, stabilită la o prietenă cataluneză, ne-a spus că Spania e Una, indiferent de ce cred catalunezii. Iar eu, dincolo de hilarul situației (ea era tare de ureche, iar noi nu știam spaniolă), o cred. Teritoriul de dincolo de Pirinei este aparte!

Iar drumul de care vorbeam, cel planificat din iarnă, a început, de acolo, de pe Consell de Cent, la intersecția cu Paseig de Sant Joan. Și mai departe, pe Gran Via de les Corts Catalanes, până la Paseig de Gracia, spre Placa de Catalunya. Pe jos, distanța nu este mare. Iar în colțul Pieței Tetuan, de la un chioșc de ziare, am cumpărat harta orașului (mare greșeală că nu am luat-o din România, dar la Londra, unul dintre cele mai scumpe orașe ale Bătrânului Continent, aceste hărți erau gratuite!), hartă extrem de utilă!

Placa Catalunya... Plină de Aerobus, de elevi în excursie, de turiști, de El Corte Ingles...

Buricul centrului.

Pentru că de acolo, dintr-un colț al ei, pornea La Rambla. Bună impresie, dar cu mare atenție la șuți. Citisem pe net că aceștia își făceau apariția mai spre seară, ceea ce părea logic, mai ales ținând cont de densitatea polițiștilor, deși, bănuiesc, nici în amurg – sau tocmai de aceea – această densitate nu avea motive să scadă…

La Rambla, către Portul Vechi, vechea canalizare a ploilor din zona deluroasă a Barcelonei. Ușor, către finalul Evului Mediu, a devenit stradă și principala concentrare a centrului orașului. Despărțind Cartierul Gotic de El Raval, chiar dincolo de zidurile orașului, face diferența între vechiul aristocratic și relativ noul sediu, de dincolo de ziduri, al instituțiilor religioase și medicale, dar și cartierul muncitoresc, magnet al vieții de noapte, prostituției și crimelor.

Departe de a simți toate acestea, mi s-a părut o cale pietonală veselă, pe mijlocul unei căi rutiere pe care șoferii, cu siguranță, își trăiau frustrarea indiferenței și umilința lipsei de prioritate în fața hoardelor de pelerini care traversau, neatenți la inutilele semne de circulație, către nenumăratele magazine sau hoteluri ce o mărgineau. O cale pietonală prietenoasă, dar kitsch-oasă (prin tarabele cu magneți sau artefacte FC Barca), acum, la început de mileniu III.

Chiar dacă Opera, la Liceu (eram convins, înainte de a vizita Barcelona, că acolo trebuia să fie o școală) și Palatul Guell sunt departe de kitsch!

Doar că Barcelona însăși, dacă se vrea definită, va trebui să aleagă între kitsch și identitate (dar asta e o opinie personală, pe care o voi detalia pe parcurs).

Iar ceea ce m-a impresionat a fost piața agro-alimentară, La Boqueria. Întâi am crezut că este un muzeu. Apoi am descoperit alte piețe, identice, prin varii părți ale orașului și am înțeles de ce Gaudi este barcelonez. Și de ce noi, exponenții estici ai aceleiași latinități, nu vom fi niciodată, dar NICIODATĂ (cu toate părerile contrare) la nivelul lor! Cred că am petrecut în acea piață (fără să cumpăr altceva decât un suc din fructe stors ad-hoc) mai mult timp decât pe întreaga Ramblă. Uimit de arhitectura legumelor expuse, de Sagrada fructelor de mare, de farmacia măcelăriilor... Pot continua pe zeci de pagini, dar mă opresc.

Jos, trecând pe lângă pictorii de ocazie, ajungem la Columna lui Colon, don Cristobal. În centrul esplanadei care delimitează Orașul de Port (numit, azi, cu condescendență, Vechi), se ridică monumentul lui Cristofor Columb, cel care a traversat Oceanul. Atenție, nu este Cel care a Descoperit Americile; pe acela chiar așa l-a chemat, după botez, Amerigo. Doar că don Cristobal Colon, genovezul renegat, a deschis o cale. Ce caută statuia lui într-un colț de Mediterană, cu deschidere mai degrabă spre Levantul lui Radu Tudoran al nostru, nu am înțeles. Dar mândria hispanică, dincolo de diferende etnice sau politice, este firească.

Iar acolo, pe Rambla del Mar, printre palmieri, printre papagali în libertate și iahturi de fițe, ancorată, corabia cuceritorilor de lumi. Cum sunt un epigon al acestor navigatori, am plătit obolul de 1 euro pentru a visa. În timp ce consoarta fotografia papagalii verzi de pe chei. Și, pășind printre hamacele ce au lipsit la primele călătorii transatlantice (invenție amerindiană fiind ele, hamacele), am înțeles un adevăr... Un adevăr de care ar trebui să țină cont Uniunea Europeană, în cazul în care, vreodată, Catalunia îi va adera, ca stat independent. Ea, Barcelona, nu are nici un drept de a visa la visul transatlantic, spre deosebire de Galicia, acea parte a Spaniei de unde a plecat, cu sprijinul Isabelei, don Cristobal.

Pentru că Barcelona însăși, dacă se vrea definită, va trebui să aleagă între kitsch și identitate...

Trecând pe lângă Mall și Imax, am ajuns, după traversarea podului mobil, pentru a permite trecerea iahturilor de fițe, la punctul de cotitură al zilei, Acvariul... Este un obiectiv care, în ciuda prețului ridicat (dar nu piperat), nu trebuie ratat. Ca și la Lisabona, uriașa coadă merge rapid, iar așteptarea nu depășește 10 minute (deși credeam că vom sta o oră!) Iar ceea ce oferă Acvariul este incredibil! Mai frumos decât la Cherbourg și la Lisabona, depășeste chiar și ceea ce am văzut la Philadelphia, deoarece tunelul subacvatic, plin de rechini și de pisici de mare, este străbătut cu ajutorul unei benzi mobile, ca la aeroport, ceea ce permite relaxarea unei vizualizări...

Două ore nu sunt suficiente decât pentru o trecere în revistă a Acvariului.

Dar drumul continuă, înapoi, spre Rambla și Cartierul Gotic. Fiindcă ora prânzului trecuse binișor, am început să căutăm un loc de adăstare. Nu că acestea ar lipsi... Mai ales în spatele Catedralei (adevărata Catedrală, nu Sagrada!). Doar că am ales, chiar lângă aceasta, un restaurant ce oferea meniul zilei, la un preț echivalent cu o pizza și o bere pe malul Dâmboviței, cu trei feluri de mâncare (dintre care peștele a fost excelent – cum altfel, într-un oraș port?) și o băutură...

Deoarece calea ne-a purtat, pe lângă Via Laietana (eram, oare, în Roma imperială?) spre Arcul de Triumf (la marginea parcului orașului, pe care l-am descoperit a doua zi), înapoi, către Consell de Cent, 430. De unde am purces la o nouă incursiune pietonală, pe Carrer de Napols, până la Sagrada Familia... Nu înainte de a ne îndestula cu fructe luate de la un magazin (franșiză) unde vânzători asiatici, tocmai de aceea putând face comparația între două limbi romanice, altfel neinteligibile reciproc, ne-au simpatizat și ne-au oferit cele mai bune produse pe care le aveau.

La Sagrada am ajuns rapid, spre nord, pe Carrer de Napols. Impactul cu... nu îi pot spune catedrală, având în memorie pe cea de la Amiens sau, deși mai modestă, pe cea de la Salisbury... să zicem, construcția care face rezonanța cu Barcelona este, într-adevăr, impresionant. Ridicată în mijlocul unui cvartal cochet de blocuri, atrage atenția. Iar atmosfera, mai degrabă saturată de poveste, este unică și greu de respirat. Deoarece Gaudi, arhitectul, a vrut să ridice ceea ce, fără să înțeleagă, nu mai putea fi ridicat în secolul XX (iertată-mi fie opinia, pe care nu am mai găsit-o nicăieri): o catedrală. Degeaba a afirmat că va fi o construcție de durată (bazându-se pe predecesoarele, gotice), deși, măcar financiar, a avut dreptate – se pare că abia prin 2020 se va termina. Impresionantă, gigantică, nu îmi pare altceva decât un uriaș castel de nisip, din acela pe care îl înălțam la malul mării, copil fiind; castel pe care primul val îl năruia. În plus, acum, matur fiind, mi-a făcut impresia unei construcții distopice, de sfârșit de lume, din filmele SF de genul seriei „Planeta Maimuțelor” (știu, valuri de reproșuri îmi vor curge, dar mi le asum). E adevărat, o scuză pentru aceste senzații (dar eu mă bazez 100% pe ceea ce simt) o reprezintă haosul din timpul Războiului Civil, când atei revoluționari au ars planurile arhitectului (Gaudi, spre norocul lui, trecuse în neființă la aceea dată – altminteri cred că ar fi avut soarta oricărui geniu surprins de o revoluție, un glonț în cap), iar actuala Sagrada se bazează pe amintirea unor muncitori fideli maestrului.

Oricum, vizita construcției ne-a fost interzisă în acea seară, din cauza unor concerte de Paști...

Și uite așa s-a încheiat prima din cele două zile consacrate preumblării prin Barcelona, vreo 15 kilometri pe jos, după cum ne-a spus harta cumpărată încă de dimineață...

---

VIZUALIZĂRI: 3168 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI