Am umblat pe „Cărarea Zeilor”!

TIPĂREȘTE

Pentru mine, unul dintre cele mai incitante lucruri pe care mi-am propus să le fac pe Coasta Amalfitană a fost să parcurg Cărarea Zeilor!

Nu sunt o persoană „sportivă” în accepțiunea obișnuită, adică desfășor în general activități statice și mă complac într-un stil de viață destul de sedentar, fac mișcare sporadic (asta dacă cele 30-40 de minute de mers pe jos zilnice - drumul de acasă până la serviciu și înapoi - nu se cheamă mișcare), nu rezist la eforturi mari pe termen lung (mi s-a diagnosticat la un moment dat o formă de anemie cronică ușoară și am dat vina pe asta, dar cred că vinovatul principal e, de fapt, lipsa antrenamentului). În școală, scoteam timpi excelenți la proba de viteză, însă la rezistență eram varză!

În schimb, iubesc să merg pe jos și merg ore întregi atunci când am timpul și dispoziția necesară. Dacă e nevoie să fac un efort ceva mai susținut, gen urcat/coborât, îl fac fără să crâcnesc, în ritmul meu (de obicei închei plutonul, dar nu mă interesează timpul scos, ci rezultatul final). Nu am mari abilități de cățărătoare și nu m-aș băga la chestii complicate, însă despre Sentiero degli Dei am citit tot ce am putut, am văzut filmulețe, am vorbit cu oameni care l-au parcurs și am ajuns la concluzia că da, pot să fac asta! În plus, voi fi răsplătită cu unele dintre cele mai frumoase priveliști de pe pământ, că nu degeaba se cheamă Cărarea Zeilor! Legendele locului spun că pe aceste poteci coborau zeii spre mare, să se întâlnească cu sirenele...

N-a fost greu să-i conving pe ai mei; Tati nu-i nici el cine știe ce sportiv și în ultima vreme mai scârțâie pe ici, pe colo, dar e conștient că trebuie să ne mișcăm (avem, din păcate, exemplele mamelor noastre, țintuite în case de ceva ani; în niciun caz nu vrem să pățim și noi la fel! îi admirăm întotdeauna pe moșii din Vest, cărora nu le mai ajung drumurile!). Despre copii nu mai zic, ei n-au nicio problemă, sunt atleți înnăscuți (și antrenați), iar în ceea ce privește deciziile de vacanță, de obicei execută fără să comenteze.

Sentiero degli Dei este un traseu montan (sau, cum se zice mai nou - de trecking) ce leagă Bomerano (un sat aparținând „comunei” Agerola) de Positano, trecând prin Nocelle și Montepertuso. Lungimea totală este de aproximativ 9 km, adică 4,5 ore de mers (în medie); practic înconjoară o parte din Munții Lattari la o înălțime de cam 600 m, cu o diferență de nivel de 250 m, ceea ce îl înscrie în categoria de dificultate medie. Alternanța de zone terasate cultivate și de natură sălbatică, presărată pe ici, pe colo, cu vechi urme ale locuirii umane, dar mai ales priveliștile oferite asupra mării și a localităților de pe țărm până hăt, departe, spre Peninsula Sorrentină și Insula Capri, îl fac a fi considerat unul dintre cele mai spectaculoase trasee montane din lume!

Ceea ce v-am prezentat mai sus este traseul complet, însă majoritatea turiștilor îl încep în Bomerano și-l termină în Nocelle (cam 6 km), de unde sunt două variante: de luat autobuzul până în Positano sau de coborât cele peste 1700 de trepte până la șoseaua de coastă, traversând sătucul Arienzo. Asupra acestui ultim fragment nu eram foarte hotărâți și nici măcar lămuriți pe deplin. Cineva îmi povestise cum că autobuzul din Nocelle pleacă doar o dată pe zi spre Possitano și că dacă l-ai ratat p'-ăsta, adio! scările te papă! Eu găsisem totuși pe net o companie locală (Mobility Amalfi Coast) care îmi arăta un program rezonabil, cu mai multe plecări. Aș fi optat pentru autobuz deoarece febra musculară pe care o căpătasem încă din prima zi nu dădea semne să plece, iar gândul la cele jdemii de trepte coborâte cu 2 zile în urmă din Ravello încă îmi dădea fiori!... În fine, aveam să ne hotărâm la fața locului!

În eventualitatea că la întoarcere ar fi trebuit să luăm autobuzul SITA din stația facultativă corespunzătoare lui Arienzo (unde era prea puțin probabil să existe chioșc de bilete), am cumpărat dimineață din Sorrento nu 4 bilete simple (a 2,9 euro bucata), ci 8. Am ajuns în Amalfi în jurul orei 12, iar peste jumătate de oră ne-am îmbarcat în autobuzul de Agerola împreună cu alți 20-25 de turiști echipați de ascensiune. A propos de asta, tratați muntele cu respect și îmbrăcați-vă, dar mai ales încălțați-vă corespunzător! Nu neapărat bocanci, dar niște pantofi sport cu talpă antiderapantă, pantaloni de trening și un tricou - eventual și ceva cu mâneci lungi sau o pelerină ușoară de ploaie în rucsac - cred că ar fi ok. În plus, s-ar putea să vă prindă bine și un pachețel cu ceva de mâncare și niște apă (deși apă mai găsiți și pe drum, îmi amintesc de cel puțin 2 izvoare captate). Noi, știind că vom rata masa de prânz, ne-am luat de acasă niște portocale, iar din Amalfi am cumpărat câte un arrancino umplut cu brânză, că și-așa țineam morțiș să-i gust și n-apucasem (= niște găluști din orez tăvălite prin pesmet și prăjite în baie de ulei, umplute cu diverse chestii, dulci sau sărate). Sau, pentru și mai multă autenticitate, puteți achiziționa din prăvăliile din Bomerano o brânză specifică Munților Lattari, numită fiore di latte (ce frumos sună!).

Drept să spun, am avut un scurt moment de panică văzând ce serpentine urcă autobuzul spre Agerola! M-a cuprins răul de înălțime doar imaginându-mă pășind pe poteca aia îngustă, suspendată între cer și pământ: „Unde mă duc eu acolo, frățioare?!!” Dar cum cel mai mult îmi place când mă lupt cu mine și mai ales când mă înving, ... am zis hai, să-mi dau o șansă! :)) Așa că mi-am ținut firea și am încercat să mă vizualizez cu cununa de lauri pe cap, la sfârșitul traseului! :) Mai ales că în jurul meu erau oameni de toate vârstele, inclusiv vreo doi copii.

Șoferul era deja avertizat asupra destinației finale a majorității călătorilor, așa că atunci când am ajuns în stația potrivită, a oprit și-a strigat: ”Bomeranooo! Sentiero degli Deeei!” Am coborât împreună cu toți ceilalți și am traversat, chiar peste drum era instalat un panou publicitar. Am trecut pe lângă o bisericuță inscripționată „monument istoric” și am ajuns într-o piață mărișoară, nespectaculoasă în niciun fel. Am uitat să zic de vreme - plecaserăm din Sorrento pe soare amestecat cu nori, dar pe drum au început să se ridice din mare niște vălătuci mari de ceață, care s-au risipit până la Amalfi, pe care l-am găsit scăldat în lumină. Urcând muntele, au apărut din nou norii, întâi mai străvezii, apoi din ce în ce mai compacți. Temperatura scăzuse și ea corespunzător, am avut nevoie de mânecile lungi! Numai să nu plouă, mă rugam...

Am descoperit un alt panou imens cu toate traseele din zonă desenate pe o hartă, am pozat-o, desigur, cu toții, iar Tati a intrat în primul magazin și a cumpărat și harta cu explicații tipărită pe hârtie (suvenir!). N-a fost greu să dibuim Via Pennino, locul de unde începe traseul, erau indicatoare pretutindeni. Am mers printre case vreo câteva sute de metri, până la o mică răspântie: în față - Sentiero degli Dei, în stânga - un traseu de vreo juma de oră până la Grotta Santa Barbara și ruinele bisericuței omonime. Am ținut-o tot înainte, am avut de urcat câteva trepte de lemn, care ne-au scos într-o altă stradă, asfaltată grosier; chiar în față era o casă albă cu etaj, nu prea mare, pe care scria „Food-bar-drink”, avea chiar și o mică terasă, pustie la acel moment.

Am cotit-o stânga și-am mai mers pe drumul ăsta asfaltat încă vreo câteva minute, până când s-a terminat și-a lăsat locul unuia de pământ. La punctul de joncțiune ne-am oprit puțin să ne pozăm cu inscripția uriașă de pe stânca vecină, care ne ura bun-venit pe Cărarea Zeilor; practic aici e locul de unde aceasta începe cu adevărat, părăsind Bomerano. Vremea era în continuare închisă, ceața ne împresura din toate părțile, dar nu m-am necăjit, căci acest lucru mi s-a părut a avea un farmec pe care nu l-aș fi bănuit! Liniștea aceea de început de lume era punctată din când în când doar de behăitul caprelor și de clinchetul tălăngilor, ce răzbăteau de pe dealurile din stânga noastră, pe care mai mult le bănuiam decât le vedeam, dincolo de prăpastie!

Am remarcat și un loc de colectat gunoiul, cu 3 coșuri de culori diferite, fiecare pentru alt tip de deșeuri, un panou care ne indica zonele de alpinism din apropiere, precum și un altul pe care erau desenate pictograme cu ce e recomandat să faci și ce nu în toată această zonă protejată. Chestii de bun simț, desigur - să te echipezi corespunzător, să nu rupi flori sau crengi, să nu arunci gunoaie, să nu aprinzi focul, să nu campezi. Erau reamintite turistului numerele de telefon de urgență (dealtfel, din loc în loc pe tot parcursul aveam să regăsim aceste informații). Am primit binecuvântarea Madonei expuse în mica grotă de deasupra cărării și-am pornit!

N-am mers mult și am întâlnit Grotta del Biscotto, primul obiectiv menționat pe traseul nostru. Adică bănuiesc că aia era deschizătura uriașă din munte pe lângă care drumul a făcut un cot la 90 de grade spre stânga! Am încercat să caut poze pe net și să le confrunt cu ale mele, dar nu prea m-am lămurit. În pozele de pe net apar niște locuințe rupestre încastrate în peretele peșterii, undeva, sus, dispuse pe mai minim două terase. Eu nu zării nicio casă, nimic, dar e posibil să fi fost de vină ceața. Căci dacă mă uit la ce am fotografiat, parcă zic că peste peștera noastră s-ar suprapune altele mai mici, peretele stâncos arată ca un șvaițer; de fapt, am citit că numele de Biscotto s-ar trage de la structura unei prăjituri foarte aerate specifică zonei. Tot aici, în vecinătate, am întâlnit primul izvor captat, cu apă bună și rece.

Ne-am continuat drumul, care în zona asta e destul de larg, merge relativ drept, fără diferențe notabile de altitudine și pe alocuri beneficiază de parapeți de protecție - ba din metal, ba din lemn - cel puțin în zonele unde prăpastia e mai abruptă. Peisajul era cutremurător de frumos, chiar și pe jumătate învăluit în ceață (sau poate tocmai ceața îi dădea o aură magică în plus!). Din loc în loc sunt zone de belvedere, semi-amenajate, de admirat priveliștea spre valea ce se deschide mai largă sau mai strânsă până jos, la marea cea mare, pe care noi abia reușeam s-o întrezărim.

Am depășit vreo două zone cu câteva case de piatră părăsite, totuși terenul era frumos terasat, cultivat cu viță de vie și pomi fructiferi, ce purtau cu mândrie ținuta înflorată de primăvară. Încă puțin și am întâlnit altă răspântie, drumul se despărțea în două cărări pe lângă o proprietate ce părea locuită, căci în curte am ghicit un foișor cu balansoar. Am urmat indicatorul din dreapta, spre Praiano-Positano-Nocelle. Cărarea coboară un pic și se bifurcă din nou în dreptul celui de-al doilea izvor captat, pe care sunt deasemenea indicatoare încastrate în piatră: Praiano în stânga, Positano și Nocelle în dreapta.

Aici am adăstat câteva minute și noi (eu și cu Tati, căci copiii o luaseră mult în față) și am tras cu urechea la ce discutau alții; un cuplu însoțit de un băiețel de vreo 7-8 ani îl iscodeau pe un tip ce venea din sens opus - cum e drumul, dacă sunt probleme de vreun fel, că ei citiseră că la un moment dat drumul e surpat și nu se poate trece. Tipul a zis că vine din Positano, că într-adevăr există porțiuni ceva mai dificile, cu urcat/coborât pe bolovani sau cu potecă îngustă, neprotejată de parapet, dar că se poate merge - desigur, cu atenție. Cuplul cu copilul a decis să coboare în Praiano, dar noi ne-am continuat drumul cum stabiliserăm inițial. Deja nu mai aveam emoții, adrenalina era la cote înalte!

Zona următoare se cheamă i Canatti, după cum am văzut pe hartă și mi s-a părut și mai spectaculoasă decât cea străbătută până acum! Cărarea pur și simplu ocolește muntele în serpentine largi, lăsând privirea să se delecteze pe de-o parte cu valea abruptă, pe alocuri terasată, pe de cealaltă cu cele câteva proprietăți desenate pe stâncile ce se ridicau deasupra noastră. Ceața se mai risipise, practic ocolisem un pinten de munte și părea că o lăsasem pe partea din care veniserăm. Asta însemna că ne puteam bucura de verdele crud al peisajului, de copacii înfloriți și - cu puțin noroc - în curând și de marea albastră!

A urmat prima zonă de bolovăniș pe care a trebuit s-o urcăm - nu foarte solicitantă, doar trebuia să am grijă unde pun următoarul pas și să nu mă grăbesc. Dincolo de ea însă, efortul ne-a fost pentru prima dată pe deplin răsplătit! Jos, în vale, undeva, în stânga, se etala Praiano, în toată frumusețea lui - de fapt Vettica Maggiore, pintenul său vestic, dar se vedea foarte clar biserica San Gennaro, cu cupola sa frumos mozaicată și chiar și turnul rotund de pe promontoriul central...

Merserăm mai departe și simt nevoia să vă liniștesc: poteca-i subțire în cea mai mare parte a ei, dar până la prăpastia adâncă de dedesubt mai e o zonă cu iarbă sau cu pietre, depinde de structura principală a terenului (alternează). Nu mi s-a părut nimic periculos, frica mea de înălțimi a dormit în papuci, n-am avut nici cea mai mică strângere de inimă. Oricum, eram mult prea preocupată să admir dramaticul peisaj care se schimba după fiecare câțiva pași!

Am întâlnit iar o zonă cu câteva case părăsite - undeva destul de sus, pe versant, unele chiar adăpostite într-o peșteră cu deschidere largă. Și un amănunt neverosimil în decorul acela - un tânăr de culoare ce cosea iarba din preajmă! Jur!

După următoarea stâncă am descoperit un loc de popas, o masă de lemn și două băncuțe. Alături, un vas cu apă, ne-am prins că era al unui câine ce se tot foia prin preajmă. Am hotărât să ne odihnim puțin și să ne mâncăm pachețelul, din care a primit și câinele partea lui (de portocale n-a prea fost interesat), ba i-am pus și apă proaspătă în troacă. Cu forțele refăcute, am pornit din nou.

Alt pinten depășit, altă curbă și de-acum în fața ochilor ni se înfățișa linia dantelată a coastei de vest, în depărtare ghiceam chiar Peninsula Sorrentină, iar în largul mării cele 3 insulițe Li Galli. În curând ni s-a deschis perspectiva asupra micuțului golf în care e adăpostit Positano și cu siguranță ăsta a fost cel mai frumos moment de care îmi amintesc din această excursie: felul cum ne-a apărut Positano de sub vălătucii subțiri de ceață ce se destrămau chiar deasupra lui! Am stat multă vreme pe un mică platformă stâncoasă și-am admirat acest spectacol!

Țin minte că a urmat pe urmă altă zonă bolovănoasă de urcat și pe urmă iar de coborât. Am să pun poze, să vă faceți o idee. Am ajuns și la porțiunea surpată, era marcată corespunzător și făcută o deviație cu un nivel mai sus; am citit ulterior și am înțeles că vinovate s-ar fi făcut ploile torențiale din 6-7 noiembrie 2017, după care Sentiero degli Dei a și fost oficial închis o perioadă. După această zonă, cărarea are multe porțiuni stâncoase și continuă fără diferențe de nivel notabile, până la un punct în care începe să coboare spre aria împădurită ce străbate Il Vallone Gradelle - un canion ce coboară abrupt spre mare. Deja se văd pe un pinten, în depărtare, casele din Nocelle...

Ne-a amuzat teribil să întâlnim un mic platou, la umbra pădurii, pe care turiștii își marcaseră trecerea pe acolo prin turnulețe formate din pietre suprapuse! Nemții care ne depășiseră cu câteva minute în urmă își lăsaseră bețele de trecking sprijinite de peretele muntos și se agitau de zor să-și construiască propriile turnulețe! Ne-am alăturat și noi, ne-am simțit ca niște copii! Și, desigur, am lăsat în urmă turnulețul nostru!

A propos de copii, ai nostri ajunseseră de mult în Nocelle, mâncaseră câte o brioșă cu lămâie și încercaseră să ne aștepte pe o bancă, dar bătea vântul și-i luase frigul, transpirați cum erau. Au hotărât să coboare spre Arienzo și ne-au înștiințat și pe noi despre asta; deci zarurile au fost aruncate, ne așteptau cele 1700 de trepte! :) Am luat partea bună - aveam să ne delectăm cu alte priveliști frumoase, să mai ardem ceva calorii și, în plus, parcă nici febră musculară nu prea mai aveam! Cui pe cui se scoate, dar al nostru se lăsase destul de greu! :)

Porțiunea dinspre Nocelle este oarecum amenajată, în sensul că s-au săpat trepte și s-a montat cândva și un parapet din lemn, azi în mare parte deteriorat. La intrarea în sat e o băncuță pe care te poți odihni, asta dacă n-ai chef să treci pragul (și chiar nu văd ce te-ar putea reține!) celebrului Chiosco! Un magazinaș cu de toate, dar mai ales cu o superbă terasă spânzurată deasupra văii. Totul este drăguț și rustic, nimic pretențios, pe măsuțele rotunde de lemn stau ghivece cu flori, iar proprietarii, soț și soție, te întâmpină cu zâmbetul pe buze. Am adăstat și noi câteva minute acolo, sorbind dintr-un delicios fresh de portocale roșii. Și, desigur, bucurându-ne de vederile fabuloase asupra văii și mării. A, pentru cei interesați, e bine de știut că aici găsesc și chestii de mâncat, gen sendvișuri sau gustări gen bruschete, salată Caprese, etc.

Nocelle e un sătuc dispus pe înălțime mai mult decât pe orizontală, deci cu străduțe în trepte, înguste și întortocheate și cu case de piatră, împodobite cu plante verzi și cu flori. Am luat-o în jos, desigur și am ajuns în curând într-o piațetă cu o bisericuță și o mică tonetă pe care scria Lemon Point; m-a amuzat ideea, dacă n-am fi digerat încă sucurile de portocale de mai înainte, ar fi mers probabil câte o limonadă! Un limoncello nu, că ne-ar fi turnat plumb în picioare și mai aveam drum de făcut; și ce drum! E bine de știut că în această piațetă găsiți și o toaletă publică.

Din nou la vale, așadar. Mi s-a părut mai ușor decât atunci când am coborât din Ravello. Treptele sunt mai puțin înalte, în schimb sunt mai late, nu merge să pui pașii alternativ, dar până la urmă mi-am descoperit ritmul optim - 2 pași pe o treaptă, 1 pe cealaltă. Desigur, ne-am oprit pe unde era rost de poze faine, adică foarte des. Am trecut printr-o zonă împădurită, la un moment dat se făcea altă potecă, dar nu mai știu încotro ducea. Partea de jos a cărării e însă descoperită și oferă vederi frumoase și spre Praiano, și spre Positano. Din loc în loc am întâlnit băncuțe de lemn și panouri cu numeri utili, precum și cu îndemnul de a respecta natura.

Casele din Arienzo mi-au plăcut foarte mult, se vedea că-s mai aproape de mare - mai fățoase parcă, mai împodobite, pe alocuri am văzut și câte o mică piscină. Am răsuflat ușurată totuși când am văzut șoseaua, picioarele îmi tremurau ca frunzele-n vânt când m-am oprit! Copiii se plictisiseră deja și erau pe jumătate înghețați (mie nu mi se părea frig, dar eram încă încălzită de efort, probabil.) Din locul ăsta se mai pot coborî niște trepte (am înțeles că doar vreo sută și ceva) până la plaja lui Arienzo, dar pe noi nu ne mai interesa decât să ne urcăm în primul autobuz spre Sorrento! Ceea ce s-a și întâmplat după vreo 15 minute de așteptare și - ce să vezi?! - nu doar că erau locuri libere pe scaune, dar erau chiar pe alese! Pesemne nu urcase multă lume din Amalfi, fiind destul de devreme, vreo 5 și ceva. Ceea ce nu înseamnă că autobuzul nostru nu s-a umplut iar cu ochi în Positano!

În concluzie, nu pot decât să urmez ultima recomandare citită pe un alt panou informativ despre traseele montane din zonă, descoprit în apropierea stației și pe care l-am studiat intens în timp ce așteptam autobuzul de întoarcere: „Become an ambassador for the environment and promote the Park!” Sper că ceea ce v-am relatat mai sus a fost destul de amănunțit încât fiecare să decidă pentru el: dacă poate sau nu poate să facă acest traseu. Mie nu mi s-a părut greu și asta ar trebui să vă încurajeze; credeți-mă știu ce zic! Că dacă merită... sunt convinsă că nici vorbele mele sărace și nici măcar fotografiile nu pot reda cu adevărat frumusețea și dramatismul acelor locuri; pur și simplu, trebuie să fii acolo ca să înțelegi!

---

VIZUALIZĂRI: 10100 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI