Pagini de istorie, spiritualitate și... un pic de gastronomie românească (ep. 2)

TIPĂREȘTE

Ca să ajungem la Mânăstirea Hurezi, ne-am întors către Râmnicu Vâlcea și, imediat ce am ieșit din Horezu, am făcut stânga. Am străbătut localitatea Romanii de Jos, unde la un moment dat am luat-o în dreapta, așa cum ne-a sfătuit un indicator și... gata, am ajuns! Lăsarăm mașina în parcarea amenajată și, la capătul unei alei pietruite, întâlnirăm mai multe corpuri de clădiri, mai noi sau mai vechi. Am pătruns pe sub turnul clopotniță în curtea mare și gătită cu sute de flori, în mijlocul căreia se înalță mândră biserică.

Mânăstirea a fost ctitorită de Domnul-martir Constantin Brâncoveanu la sf. sec. 17, fiind considerată prototip de arhitectură brâncovenească. Pictura interioară respectă canoanele bizantine, dar aduce și elemente noi pentru acea epocă, precum reprezentarea figurilor celor ce au participat activ la ridicarea sa (șeful zidarilor, pietrarul, lemnarul), ca și a unor scene laice (viața Împăratului Constantin). Celebră este însă seria de portrete din pronaos, reprezentând familia domnitoare, pe Constantin cu doamna sa, Maria și cu toți fiii lor.

Fiind duminică, era multă lume la slujbă, așa că n-am putut fotografia în interior. Am admirat însă pe săturate pictura pridvorului, cu Judecata de Apoi, o temă favorită în iconografia românească. Am admirat silueta frumoasă a bisericii, arhitectura ei sobră, dar elegantă, brâul de ocnițe din partea de sus, ancadramentele ferestrelor înguste, coloanele răsucite ale pridvorului, începute și terminate cu mici capiteluri dantelate... Am dat ocol bisericii, m-am depărtat un pic de ea, pe aleile de lângă chilii, s-o pot vedea în întregul ei... Splendidă! (Am citit ulterior că Mânăstirea Hurezi aparține patrimoniului UNESCO din 1993; nu m-am mirat!)

Și clădirile care compun corpurile de chilii au un farmec aparte, cu pridvoarele lor sprijinite pe coloane, cu miile de flori care le împodobesc... Sunt foarte mândră de fotografiile pe care le-am făcut aici, deși n-aș zice că e meritul meu! ;) Am admirat îndelung și Foișorul lui Dionisie, cu decorațiunile lui fabuloase, printre care cele două însemne heraldice alăturate, ale Țării Românești și Moldovei, „ca o prefigurare a rugăciunilor și a dorului de unitate”...

Printr-o portiță am ieșit apoi în spatele mânăstirii și am urcat o pantă lină în direcția unei alte bisericuțe ce se întrezărea dincolo de gardul scund de piatră. Apropiindu-ne, am aflat că era vorba despre Schitul Bolniței, ridicat cam în aceeași perioadă de către Doamna Maria, soția domnitorului Constantin Brâncoveanu. Poarta din fier forjat era descuiată și am pătruns în curte, dar biserica am găsit-o ferecată. N-am avut decât să ne bucurăm de pictura pridvorului, pe alocuri deteriorată... În aceeași incintă sunt ruinele vechiului spital, un mic cimitir, precum și un foișor ce se sprijină pe coloane de piatră meșterite tot în stil brâncovenesc.

Ajunși la locul unde am parcat, am remarcat un indicator turistic care ne îndemna să vizităm Biserica Sfinții Îngeri, ctitorie brâncovenească de la 1700. Am deschis poarta din lemn masiv, frumos sculptată (în stilul celor maramureșene) și ne-am trezit într-o curte modestă, pustie și ea. În capătul aleii străjuite de câteva flori, o bisericuță albă, simplă, ne aștepta cu ușa încuiată:(...

Dacă-i bal, bal să fie! Ne uitarăm în gura lui Google, care s-a apucat să ne spună că în structura Mânăstirii Hurezi intră, pe lângă cele 3 locașuri pe care le-am abordat până acum, și Schitul Ștefan, ridicat sub supravegherea fiului domnitorului, Ștefan. L-am localizat pe hartă, hai, că nu e departe! Ne-am întors în centrul localității Romanii de Jos și am cotit dreapta, spre Romanii de Sus. Șoseaua merge paralel cu zglobiul pârâu Bistricioara; ne-a încântat la maxim peisajul! Furați de acesta pesemne, am ratat troița din dreptul schitului și când am realizat că am mers prea departe, ne-am întors, evident. Doar că și de data asta am ratat-o! Nu ne-am lăsat păgubași și vestea bună e că a treia oară a fost cu noroc! :) Vestea rea - că n-am putut intra nici măcar în curtea schitului!:(

Ne-am întors apoi în Horezu. Știam pe unde trebuie s-o luăm spre Măldărești, văzuserăm din timp indicatoarele; în dreptul supermarketului Annabella, se face stânga. Măldăreștii nu-s departe, 3-4 km doar și adăpostesc două dintre cele mai frumoase cule oltenești: Cula Duca și Cula Greceanu, aflate în incinte diferite, dar apropiate între ele; în aceeași curte cu prima este și Casa Memorială I. Gh. Duca și toate trei formează Complexul Muzeal Măldărești. Programul de vizitare este 10-18, luni pauză.

Nici n-am coborât bine din mașină, că ne-a și preluat o tanti muzeograf, pe noi și pe încă un grup (tineri corporatiști „capitaliști”, după aspect), care sosise odată cu noi. „Vreți să vizitați? Haideți după mine! ” Am intrat rapid în curtea largă, decorată frumos cu ronduri de flori și atenția ni s-a îndreptat imediat către casa albă, cu siluetă trainică și greoaie, care mă trimitea cu gândul la un imens cub de zahăr. Ne străduiam să ținem pasul cu doamna muzeograf, dar tot am remarcat și am putut poza și alte elemente de decor: o troiță, o căruță împodobită cu flori, o cruce de piatră...

Am pătruns, desigur, în prima încăpere, cea de la parterul Culei Duca, un parter pe jumătate îngropat în pământ, mai mult o pivniță din cărămidă cu tavan boltit, susținut de stâlpi groși de lemn. Datorită aspectului său autentic medieval, locul a fost folosit în multe producții cinematografice, gen „Drumul Oaselor” sau „Iancu Jianu”. Probabil că știți deja că termenul culă vine din turcescul kale, care înseamnă turn. Pentru că așa au fost gândite: ca niște mici cetăți, să-i apere pe locuitorii lor de frecventele atacuri ale năvălitorilor, având în același timp și rol de locuință. Sunt specifice zonelor de câmpie, care nu oferă prea multe elemente de protecție; de aceea, au fost amplasate în zone largi, pentru a oferi o bună vizibilitate. Nu se întâlnesc doar în Oltenia și Banat, ci și în zone din Serbia, Bulgaria și Albania.

Au câteva caracteristici arhitectonice comune, printre care primul nivel (pivnița), în care se intră direct de afară și care juca rol de capcană pentru eventualii atacatori ce ar fi pătruns acolo, căci nu comunică deloc cu restul casei. Accesul la zona superioară de locuit se face printr-o scară laterală, iar între cele două niveluri de sus se întrepune un chepeng care, la nevoie, poate fi ferecat. Geamurile camerelor sunt cât se poate de înguste, doar ultimul nivel este prevăzut pe două laturi cu un cerdac susținut de coloane scurte.

Am urcat și noi pe rând la caturile de sus, unde am primit explicații suplimentare. Cula a fost ridicată în 1818 de urmași ai boierilor Măldărești și cumpărată un secol mai târziu de omul politic I. Gh. Duca și amenajată în stil tradițional oltenesc; acesta își construiește mai apoi o căsuță de vacanță în aceeași curte. În perioada comunistă s-au „pierdut” toate decorațiunile culei, astfel că acelea puține pe care le mai putem vedea azi nu sunt originale.

La primul nivel, mobilat minimalist, am admirat o expoziție de afișe și fotografii dedicate tuturor culelor de pe teritoriul României, multe în stare accentuată de degradare. Ni s-a atras atenția asupra sobei cu olane (elemente de ceramică prin care circula aerul cald), specifică zonei, fixată în perete și care deservea două încăperi. La ultimul etaj atenția ne-a fost acaparată de superbul cerdac decorat cu ghivece cu mușcate roșii, de stucatura tavanului, de priveliștea oferită către curte și casa memorială.

Ne-am mutat apoi în căsuța cu un singur nivel, ale cărei coloane albe erau pe jumătate îmbrăcate în iederă. Aici am primit explicații despre omul politic I. Gh. Duca și ni s-au lăsat câteva minute să explorăm locul în care acesta a trăit - mobilierul de lemn frumos decorat, în stil Empire, icoanele de pe pereți, covoarele tradiționale și din nou sobele, în special cea din sufragerie, cu plăci de teracotă pictată în alb și albastru închis. Văzându-ne dornici de pozat, pe mine și pe Tati, doamna muzeograf ne-a explicat că există o taxă foto de 10 ron, dar că ne-ar sfătui să cumpărăm mai bine micuțul material promoțional de 2 ron, care prezintă și câteva fotografii. Am zis că plătim și taxa foto, și pliantul, iar ca bonus ni s-a oferit o vedere la alegere.

Ne-am mutat apoi peste drum, la Cula Greceanu (doar noi și cu doamna, pe corporatiști i-am pierdut pe drum). Considerată cea mai veche din țară, aceasta a fost ridicată în sec. 16 sub forma unui simplu turn de apărare de Paharnicul Nan. În primii ani ai sec. următor, a fost rândul nepotului său, boierul Tudor Maldăr, să-i adauge elemente care s-o transforme într-un adevărat cămin. Există și o frumoasă legendă legată de acest fapt. Se spune că tânărul boier Tudor a fost capturat de un han tătar, însă fiica hanului s-a îndrăgostit de el și au fugit amândoi în lume... tocmai la Măldărești, unde au avut 7 copii și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți! Peste vreo două secole, cula își schimbă numele prin căsătoria unei Măldărescu cu un Greceanu. În perioada interbelică, a fost renovată și redecorată de ultima moștenitoare, Olga Greceanu, care printre altele a adăugat fresce în stil bizantin în încăperile de la etaj, reprezentându-i pe strămoșii săi, așa cum apăreau în pictura interioară a vechii biserici din apropiere, clădită de aceștia. Din păcate, au venit comuniștii și, ca în multe alte locuri, au făcut prăpăd. Toate obiectele de patrimoniu s-au evaporat, iar frescele Olgăi Greceanu au fost acoperite cu un strat de var. În prezent, acestea sunt din nou puse în valoare și se încearcă re-echiparea culei cu elemente tradiționale.

Ghida ne-a atras atenția asupra ferestrelor beciului, mici dantelării în piatră, de inspirație brâncovenească. A descuiat apoi ușa de la intrare cu o cheie metalică masivă, despre care ne-a spus că are vreo 200 de ani! Am luat aminte la decorațiuni, la grosimea zidurilor, forma ferestrelor (mai degrabă guri de tragere), dar mai ales la frescele Olgăi, atât de „curate” în execuție. Una din încăperi păstrează costume care au fost folosite în filmul „Aferim”, ce a fost turnat aici, în mare măsură. Am zăbovit și aici în cerdacul decorat cu mușcate, admirând priveliștea. Despre casa țărănească din apropiere am aflat că ar fi adăpostit servitorii.

Ghida ne-a sugerat să vizităm și biserica din apropiere, cea clădită de boierii Măldărești pe la sf. sec. 18. Din păcate, am găsit-o închisă, am aflat de la alți potențiali vizitatori că ar urma să vină cineva cu cheia cam într-o jumătate de oră. N-am avut răbdare să așteptăm, ne-am mulțumit să-i dăm ocol și s-o admirăm pe dinafară. M-a impresionat cel mai mult ușa de la intrare, din lemn sculptat, cu un ancadrament superb din piatră rozalie, o adevărată dantelărie! Influența brâncovenească este evidentă și aici: coloanele răsucite ale pridvorului, răsuflătorile din piatră traforată. Pe trunchiul unui copac din apropiere se află montată o plăcuță care ne lămurește că biserica e monument istoric și are triplu hram: Sf. Nicolae, Sf. Gheorghe și Sfinții Voievozi. Superbă, deși pare să aibă nevoie de reabilitare urgentă!

Dacă tot eram prin zonă, am făcut un popas și la Conacul lui Maldăr, despre care auzisem lucruri faine. Un hotel de 4 stele amenajat într-o veche culă, un domeniu frumos întreținut, cu piscină și restaurant. Săriserăm peste masa de dimineață și am fi vrut să servim ceva aici, dar ni s-a spus că da, desigur (chiar dacă nu suntem cazați la ei), dar mai durează până e gata mâncarea (pentru prânz). Am mulțumit frumos și am plecat, n-aveam timp de pierdut... Poate vom reveni cândva, locul ne-a plăcut și am văzut că nu costă tocmai o avere...

Următorul popas pe ordinea de zi: peștera Polovragi. Doar că ne-a ieșit în cale mai întâi Mânăstirea Polovragi și am zis hai și aici! Am lăsat mașina într-o poieniță largă, în dreapta se vedeau câteva pensiuni, sub poalele dealurilor, iar în față poarta de intrare în mânăstire, din lemn frumos decorat. Am străbătut o alee pietruită, flancată de brazi și de câte un gard din uluci de lemn, cu ochii tot pe cele două culmi muntoase din fundal, între care se căsca o vale îngustă (aveam să aflăm că e vorba de Cheile Oltețului, între Munții Căpățânii și ai Parângului). Dincolo de micul turn clopotniță, am dat într-o incintă jumate pietruită, jumate înierbată, în mijlocul căreia se înalță bisericuța albă.

Istoria mânăstirii e veche și tumultuoasă, pierzându-se în vremea domnitorului Radu cel Mare (sec. 16), când a fost înălțată de boierii locului. Duminică fiind, și aici am găsit lume multă în biserică, așa că n-am fotografiat. Pictura pridvorului însă mi-a atras atenția, în locul obișnuitei scene a Judecății de Apoi, aici sunt reprezentate mânăstirile de pe Muntele Athos. Ne-au plăcut și chiliile, cu etajul dublat de cerdac de lemn, decorat cu flori multicolore.

O poartă mică tăiată în zidul de piatră îmbrăcat în iederă ne-a purtat într-o altă curte, pe fundalul căreia se profila micuța Biserică a Bolniței, clădită în prima parte a sec. 18 de monahi pentru a trata bolnavii zonei. Fotografiatul este interzis în interior.

Ne-am întors la parcare și, socotind că până la peșteră mai e ceva drum de făcut, ne-am urcat. N-am mai mers decât vreo câteva sute de metri, deși se mai putea înainta, drumul părea să se îngusteze și am preferat să lăsăm mașina într-un loc mai larg. Un indicator ne-a amintit faptul că ne aflam deja pe Cheile Oltețului, lungi de 2 km, cu adâncime maximă de 670 m, arie protejată!

Am înaintat pe drumeagul prăfuit, înjurând din când în când șmecherii care ne depășeau din mașinile lor. Peisajul de-o frumusețe fără seamăn a compensat însă neajunsul; În stânga, jos, departe, râușorul cel năbădăios mugea amarnic, iar de partea cealaltă muntele golaș părea să se prăvălească peste noi din clipă în clipă! Iată și deschizătura largă a peșterii Polovragi, închisă cu o poartă metalică, în fața căreia s-au adunat o sumedenie de mușterii, printre care și co-locatarii noștri de la Casa Paloși. Se intră din oră în oră, la fix, iar bilete se iau de la o gheretă dinăuntru (nu pricep de ce n-or fi amplasat-o în exterior, să-ți cumperi din timp biletul?!).

Ne-am mai făcut de lucru prin zonă, chiar peste drum de intrarea în peșteră sunt câteva rânduri de trepte care coboară până la un nivel de unde poți întrezări deschizătura îngustă (maxim juma' de metru) dintre cei doi masivi stâncoși printre care curge Oltețul. În sfârșit, a venit și vremea să intrăm în peșteră și, după ce ne-am achiziționat biletele (6 ron bucata), n-am mai avut răbdare să așteptăm ghida, ci am pornit să explorăm singuri. De fapt nu chiar singuri, ci însoțiți de o cățelușă albă, extrem de blândă, care părea să fie de-a casei; păcat că nu putea vorbi, că sigur știa și ea la fel de bine povestea peșterii!

Poveste pe care eu n-o s-o reiau, o găsiți peste tot în domeniul virtual, inclusiv pe site-ul nostru. Că „tronul lui Zamolxe”, că „reprezentarea morții”, că „lacul piticilor” - ați mai auzit sigur așa ceva. După mine, e o peșteră frumoasă, dar nu ieșită din comun. Și ușor accesibilă, nu trebuie să faci acrobații ca s-o străbați și nici nu riști să-ți rupi gâtul pe-acolo, decât dacă te numești un maxim ghinionist. Se vizitează câteva sute de metri (peștera e mult mai întinsă, dar restul e doar la dispoziția speologilor) și te întorci pe unde ai venit. Cică ar fi și colonii de lilieci prin ea, dar eu n-am văzut nici aripă! Oricum, la câtă omenire se perindă zilnic pe-acolo, proști ar fi liliecii să nu se-ascundă în inima muntelui!

Gata și cu peștera, hai să băgăm și noi ceva la ghiozdănele pe ziua de azi, că ne-o fi! Nimerirăm o pensiune drăguță, pe numele ei chiar „Cheile Oltețului” și am decis să nu ne umflăm prea tare, că ne ia somnul și nu putem savura Transalpina! Așa că băgarăm repede câte o ciorbiță de burtă și o cafeluță (43 ron). În curtea pensiunii era un nene care mesteca de zor într-un ceaun imens pus pe pirostrii. Când am plecat, l-am rugat să ne lase să facem o poză și, bucuros că-i băgat în seamă, ne-a explicat tot procesul de fabricație, gata să nu ne mai lase să plecăm! :)

Pe cai și mai departe! Tati a propus să mergem și la Peștera Muierilor, că tot era în apropiere, eu - nu, că ne-ntindem prea mult. Dar șoferul hotărăște până la urmă, așa că din Baia de Fier am cotit-o corespunzător. Multă lume cu corturile sau pur și simplu la iarbă verde pe malul pârâiașului, ziceai că juma' de Românie e acolo! Până și prin bătăturile hotelurilor erau puse corturi! Am lăsat mașina în parcarea de lângă șosea și am pornit pe cărarea din pădure ce urcă la peșteră. Și aici se intră tot din oră în oră, parcă la și jumate, dar coada era deja apreciabilă și pentru următoarea intrare nu mai erau bilete. Chestia asta ne-a lămurit și ne-a ajutat să ne hotărâm pe loc: altădată.

... În sfârșit, Transalpina, Drumul Regelui, cel care urcă la cea mai mare înălțime în România! Să iau o piatră în gură! Tati se lăuda că a mai străbătut porțiuni din el pe vremuri, când nu era nici măcar asfaltat, dar nu știu dacă se pune. Drumul leagă Oltenia (Novaci) de Transilvania (Sebeș), străbătând munții pe o distanță de aproape 150 km și este unul dintre vechile căi de transhumanță ale ciobanilor, ba cică s-ar trage din vremea romanilor! Auzisem multe păreri, cum că ar fi mai spectaculos decât Transfăgărășanul și abia așteptam să văd cu ochii mei (mai ales că pe celălalt aveam să-l parcurgem în ziua următoare și mai ales că nici Tranfăgărășanul nu-l bătusem niciodată de la un cap la celălalt).

De la Novaci, drumul a început să urce ușor, pe urmă serpentinele s-au înmulțit și au devenit din ce în ce mai strânse, făcând ca peisajul să se schimbe în fiecare secundă. Superbă alternanța de zone împădurite și pășuni mai mult sau mai puțin întinse, iar deasupra lor cerul albastru, pictat cu nori albi! La un moment dat, pe pietrișul de lângă șosea am văzut mai multe mașini oprite, lumea fotografia cu sârg în toate direcțiile sau pur și simplu admira priveliștea. Păi dacă e de admirat, hai și noi! Nu pot descrie în cuvinte frumusețea locurilor și senzația aia, că ești deasupra a tot și toate!

Din nou la drum, am văzut multe zone cu parapeți de protecție și rigole de scurgere a apei pe marginea șoselei, contrar a ceea ce auzisem. Am văzut turme de vaci care dădeau un plus de farmec peisajului, dar am văzut și gunoaie aruncate aiurea, ca niște carii inestetice. Am mai oprit undeva, pe un platou de pe care se zărea Rânca departe, cuibărită între doi munți semi-împăduriți. Între timp, se strânseseră nori cenușii, amenințători, iar gradele din termometru s-au comprimat. În parcarea improvizată erau și câțiva particulari ce vindeau produse tradiționale, am cumpărat și noi ceva brânză și palincă de pere.

Stațiunea Rânca mi s-a părut exact așa cum citisem, „parcă le-a adus apa”. O aglomerare de pensiuni puse una peste alta, nu mi s-a părut nimic atractiv și probabil că n-o să mă aibă oaspete pentru o vreme mai lungă. După Rânca, a început ploaia. Întâi picături fine, răzlețe, pe urmă ploaie sănătoasă. Și frig, 11 grade arăta termometrul mașinii, chiar a fost nevoie să dăm drumul la căldură. Eram în golul alpin, dar din cauza ceții și a ploii, nu vedeam mare lucru afară, doar întrezăream din când în când frânturi de peisaj. Chiar și așa, eram bucuroși că am ajuns aici, ne pregătiserăm psihic pentru asta, știam că la munte vremea poate fi foarte schimbătoare și că șansele să nu prindem soare și senin erau destul de mari!

Ploua într-o veselie - trist și monoton - și când am ajuns la Obârșia Lotrului. Tati rememora cu duioșie vremurile lui bune și o ținea morțiș să ne abatem până la Lacul Vidra, dar a renunțat după doar 3-4 km și s-a întors, convins de mine („Hai, că ajungem mâine la Sebeș! Lasă, că n-au intrat zilele-n sac, mai venim p-aci! ”), dar mai ales de ploaia deprimantă.

Ne-am continuat drumul încă vreo... 15-20 de km să fi fost; nu știu sigur, căci datele mobile îmi decedaseră de mult! Am zărit o sclipire de apă undeva, pe stânga, printre brazi și am exclamat: „Lacul Oașa!” Tati a tras imediat pe dreapta, nu puteam rata să-l imortalizăm pe lac, chiar și pe ploaie! Am mers multă vreme paralel cu el, dar la un moment dat am dat de podul lung peste baraj, am coborât din nou entuziasmați, peisajul era de o sălbăticie și de o frumusețe nepământeană! Și... minune! Nici nu mai ploua!

Și-am mers, și iar am mers, ca în poveste - „zi de vară până-n seară”! Și-am străbătut codrii deși de brazi și-ajunserăm... într-un loc cu multe tarabe și fum de cârnați care se frigeau pe grătar și câteva pensiuni cocoțate undeva, deasupra lor. Un indicator zicea că până la Mânăstirea Oașa mai aveam 7 km, dar l-am ignorat. În schimb, n-am ignorat taraba cu langoși! Mari, cât 3 palme de-ale mele! Am luat una cu varză piperată și una cu brânză, dar erau așa de fierbinți, că trebuia să ne mulțumim deocamdată cu mirosul!:(

Nu după multă vreme, am recunoscut pe dreapta o siglă, cea a Hotelului „Popasul Regelui”. Urmăream locația de ceva vreme, am vrut chiar să rezerv la ei, dar n-am mai găsit camere libere. Am oprit, evident. Nu mai ploua, dar cerul era tot acoperit. Hotelul se află chiar în locul de unde începe Tăul Bistra (tot un lac de acumulare) și are o terasă exterioară superbă, cu vedere la lac. Am vrut inițial să stăm la una din mese și să ne mâncăm langoșile, dar nu se cădea, așa că am acceptat să alegem ceva din meniu. Eu am comandat gulaș domnesc cu murături, iar Tati - păstrăv în unt cu mămăligă. Cât am așteptat mâncarea, rupți de foame fiind, am șeruit totuși langoșa cu varză, dar nu ne-a certat nimeni. Pe urmă am șeruit și cele două porții, așa facem mereu, comandăm chestii diferite ca să „ne combinăm” pe urmă! :) A fost bun și peștele, și gulașul („domnesc” = cu porc, pui și ciuperci). Săru' mâna pentru masă! Plus o apă mare, 63 ron. Boierie curată!

Am oprit și la barajul de la capătul tăului, dar numai pentru vreo două poze. Am mai mers și-am mai mers și... în sfârșit, prima localitate din Ardeal: Șugag; am ajuns la civilizație, se cheamă. Am mai poposit un pic în dreptul Lacului Obreja de Căpâlna, tot preț de vreo câteva fotografii și pe urmă... până la Sebeș n-a mai fost decât cât o clipire de geană...

Aveam să adăstăm într-un alt loc minunat și, înainte de a închide ochii pentru odihnă, aveam să realizez grozăvia pe care o trăisem! Am străbătut Drumul Regelui! Doamne, ce bun ai fost cu noi că ai făcut posibil acest lucru! Câtă frumusețe ne-a fost dată să ne hrănească spiritele, câtă bucurie!...

---

VIZUALIZĂRI: 988 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI