Grecia la Vreme de Iarnă. Revelion Atena 2014 (Continuare)

TIPĂREȘTE

Etapa a III -a. Drumul spre casă. 03.01.2014. La orele 08.00, toată lumea se află în autocar și pornim la drum. Prima țintă, Delphi. Traseul urmat, a fost pe ruta Atena – Livadia – Aracova – Delphi. Eram încă apăsat de ideia că am pierdut cele mai interesante fotografii făcute pe drumul spre Atena, când unul dintre partenerii de călătorie, căruia îi povestisem incidentul, mi-a propus să introducem cardul cu probleme în aparatul lui de fotografiat și să vedem cum se comportă. Imediat ce am făcut aceast lucru, după ce a pornit aparatul, pe monitor a apărut ultima imagine fotografiată. Încercând însă să facă o fotografie nouă, pe ecran a apărut din nou, textul ”Ocupat”. Am încercat apoi să vedem dacă putem vizualiza restul fotografiilor de pe card, și spre imensa mea bucurie, am constatat că pot fi redate. Văzând asta, am scos cardul și l-am blocat, urmând ca după ce voi ajunge acasă să descarc fotografiile cu ajutorul unui cititor de carduri, măsură ce s-a dovedit a fi bine venită, pentru că odată ajuns acasă, am reușit să transfer în calculator toate fotografiile. După acest moment fericit, voia bună mi-a revenit.

Așa cum spuneam, prima noastră țintă turistică pentru ziua aceea, a fost orașul Delphi, unde se află ruinele ”Templului lui Apollo și al celebrului Oracol de la Delphi” despre care, cu toții am aflat din minunata mitologie grecească. Am ajuns la Dephi, care se află la o distanță de circa 180 km. de Atena, cam la ora 10.45. Pentru vizitarea obiectivului, ni s-a alocat ca timp, o oră.

Spre deosebire de Acropole, ruinele construcțiilor de la Delphi, nu s-au păstrat la fel de bine, dar cu toate acestea, pe fondul legendelor și ale miturilor antice, cunoscute din copilărie, locul te face să trăiești un sentiment de mister. Se credea în antichitate despre Delphi, că ar fi centrul pământului. Exista acolo chiar și o piatră mare rotundă, care era considerată ca fiind buricul pământului. Desigur astăzi nimeni nu mai crede așa ceva. Cu toate acestea pentru a răspândi prin relatarea mea o undă de mister, adresez celor interesați, recomandarea de a consulta link-ul, ”http://portal. tfm.ro/istoria-interzisa-misterele-greciei/”. Se spune că Delphi, în afară de faptul că acolo se afla oracolul care era consultat de lume venită din întreaga Grecie, chiar și mai de departe, fiind o așezare fortificată, situată într-un loc care oferea și condiții strategice de apărare, era și locul unde grecii din toate părțile țării își ascundeau bogățiile dobândite ca pradă de război. În acest scop au fost construite acolo, mai multe ”depozite”, fiecărei regiuni fiindu-i repartizat câte unul. Avea deci rolul a ceea ce am numi noi azi, depozit de valori. În prezent așezarea nu mai este locuită. Orașul a fost mutat la câțiva kilometri distanță, unde s-a construit o nouă așezare care acum are o populație de 1500 de locuitori, iar principala lui sursă de venit este turismul.

Pentru că mi-am întitulat relatarea ”Grecia la vreme de iarnă”, trebuie să spun că în ziua respectivă timpul a fost nespus de frumos, iar temperatura a ajuns la un moment dat la 18 grade, conform termometrului autocarului. La fel a fost și în ziua următoare la Kalambaka. Era să uit. Și și la Delphi pisicile se aflau la loc de cinste, erau o mulțime și se învârteau fără teamă printre picioarele vizitatorilor așezați la mesele din fața punctului alimentar din clădirea muzeului așteptând să li se arunce mâncare. Ba mai mult, un pisoiaș obraznic, a sărit în brațele unei vizitatoare, iar de acolo pe masă, unde a dat cu lăbuța peste mâna în care soțul ei ținea un sandwich pe care acesta, luat prin surprindere la scăpat. Amuzat, dar probabil și gândindu-se că pisoiul i-a atins mâncarea cu lăbuța, soțul a renunțat la el spre fericirea hoțomanului.

De aici ne-am continuat călătoria spre Kalambaka, pe traseul Delphi – Lamia – Karditsa – Trikala. Pe drum, ne-am oprit să luăm masa, la popasul – restaurant, Makedonia. Este același popas la care ne-am oprit și la dus, pe drumul Salonic - Atena. Am reușit să îl identific abia acum, după revederea fotografiilor. Am luat câte o porție de carne de porc cu cartofi prăjiți, o salată grecească mare cât pentru trei persoane și câte o sticlă de bere. Totul a costat dacă îmi amintesc bine, 24 de euro. Carnea era pregătită la tavă, iar porția, era mai mult decât onorabilă. Ar fi putut fi suficientă și pentru două persoane, dar nu am lăsat nimic în farfurii. După asta am urcat în autocar și ne-am continuat drumul.

Am ajuns la Kalambaka, pe la cinci fără un sfert, afară fiind încă lumină bună. Am profitat de aceasta, pentru a face câteva fotografii împrejurimilor și stâncilor uriașe care se vedeau în fața noastră din balconul camerei. Ne-am cazat la Hotelul Costa Famissi, situat pe strada principală a orașului, nu departe de centrul localității. După ce ne-am instalat în cameră și am luat o mică gustare din ce mai aveam în, ... ”traistă”, am ieșit la o plimbare prin oraș. Pe întreaga stradă, ca și pe cele care se desprindeau din ea, la parterul clădirilor era plin de magazine cu tot felul de lucruri, de la obiecte mărunte ce se vindeau ca suveniruri, până la articole de îmbrăcăminte. Erau și două magazine cu haine din blană. Nu pot să apreciez dacă erau scumpe sau ieftine, dar două doamne din grupul nostru care au cumprat câte o haină scurtă, erau încântate de prețul de 250 de euro pe care l-au plătit pentru ele.

Eu îmi doream niște CD – uri cu muzică grecească așa că am cumpărat unul întitulat The Best Cantades, crezând după titlul melodiilor de pe copertă că este este vorba de un gen, ceva foarte frumos ce ascultasem anul trecut la o tavernă în Zakynthos. Acasă am fost foarte dezamăgit constatând că era vorba de muzică corală, câtecele fiind interpretate cu totul altfel decât știam eu. Un al doilea disc cu muzică instrumentală m-a dezamăgit și el pentru că melodiile de pe CD erau cu totul altele decât cele înscrise pe copertă, dar sunt totuși frumoase. După vizita prim magazine am hotărât să ne oprim undeva la o bere și am intrat la o tavernă aproape de hotel. Aveau bere la draft, și am comandat câte o halbă. Am fost cam surprinși când vâzătoarea ne-a adus lângă ea din partea casei și o farfurie cu salată grecească. gândindu-ne că nu se prea potrivește la bere. Am pus peste ea niște ulei de măsline iar cu brânza pe care o avea a mers destul de bine.

A doua zi în program aveam vizita la fabrica de icoane și la mânăstirile de la Meteora. Despre fabrica de icoane, am mai scris și anul trecut în articolul întitulat ”Minisejur la Kalambaka” așa că nu voi mai insista în legătură cu ea, făcând doar mențiunea că și în această perioadă prețurile produselor se mențineau la fel de ridicate, aș spune chiar exagerat de ridicate comparativ cu prețul acelorași produse în magazinele din oraș.

La Meteora, am vizitat Mânăstrirea Sfântul Ștefan. Prețul de intrare este de trei euro. Mânăstirea este un așezământ monahal pentru maici. Este situată pe un pisc de unde poate fi admirat orașul Kalambaka. Mânăstirea este foarte bine îngrijită. Are trei biserici dintre care una era închisă. Interiorul acestora este decorat cu icoane deosebit de frumoase. De asemenea mai pot fi văzute acolo odăjdiile purtate de diferite fețe bisericești care de-a lungul timpului au avut vreo legătură cu mânăstirea. De acolo am mers la Marele Meteor, pe care l-am admirat din afară, pentru că ni s-a spus că în ziua respectivă ar fi fost închis și apoi am pornit per pedes, spre Mânăstirea Varlaam pe care cine a dorit, a putut să o viziteze.

Am înțeles că pe stâncile de la Meteora ar fi existat în total douăzeci și patru de mânăstri dintre care în prezent mai fi deschise sau locuite numai șase. Pe întreg drumul de la Marele Meteor până jos in localitate, pe fiecare parte a lui, pot fi văzute în stânci la inălțime, diferite cavități și grote care păstrează urme vizibile că au fost locuite de-a lungul timpului de oameni care s-au instalat acolo pentru a-și căuta prin rugăciune liniștea sufletească. Doresc să mai scot în evidență, faptul că vremurile care s-au scurs peste aceste locuri, au săpat și modelat în stâncile Meteorei, tot felul de forme, multe dintre ele aducând cu chipuri de oameni, copii sau animale. Meteorele sunt un loc care pentru a-l înțelege, sau mai exact pentru a-l simți sufletește, în opinia mea, ar trebui să-l vizitezi singur, în liniște și nu în goana programului impus de o vizită turistică în grup. Dacă monumentele și ruinele lumii antice grecești te trimit înapoi în timp cu câteva sute sau mii de ani, trecutul spre care te trimite acest loc nu poate fi definit.

Odată cu vizita la Meteore, obiectivele principale ale sejurului nostru de revelion în Grecia, s-au realizat. Am pornit pe drumul spre casă, care conform programului avea și la întoarcere, o noapte de odihnă la Siderokastro, în același hotel unde am poposit la venire.

La scurt timp după plecarea de la Meteore, ne-am oprit să luăm masa de prânz la restauranrul ”Theoxenia”. nu departe de localitatea de unde am plecat. Ajunși acolo, am realizat că era același unde am oprit cu un an în urmă, când am vizitat pentru prima oară Meteorele. Am mâncat foarte bine. Fiind un fan al cărnii de oaie am ales o porție de ”lamb” (miel), o salată grecească și ca de obicei câte o sticlă de bere ”Mythos”. Prețul a fost tot 24 euro, la fel ca la restaurantul Makedonia unde am mâncat cu o zi în urmă. După aceasta ne-am continuat drumul spre Sidirokastro.

Pentru că timpul nu ne mai presa, în drum ne-am oprit să vizităm ”Biserica Agia Paraskevi” (Sfânta Paraschiva). Aceasta se află pe malul stâng al râului Pinios în Valea Tembi, un defileu îngust între doi masivi muntoși.

Biserica este construită, sau mai bine zis amenajată într-o grotă aflată în stâncă, la baza muntelui. Acolo se află moaștele Agiei Paraskevi, despre care se spune că este protectoarea nevăzătorilor. Lângă biserică, într-o altă grotă, se află un izvor despre a cărui apă se spune că ar avea calități tămăduitoare. Aproape toți turiștii care opresc acolo, nu pierd ocazia de a umple o sticlă cu apă pentru a o duce acasă.

De la șosea, mergând în direcția Atena - Salonic, pentru a ajunge la biserică se trece printr-un tunel săpat sub aceasta, iar apoi se trece râul pe un pod metalic suspendat. Pe malul drept, între râu și șosea este amenajat un bazar, nu foarte mare, dar unde se pot găsi fel de fel de lucruri, obiecte de artizanat, obiecte cult și tot felul de alte mărunțișuri.

La Sidirokastro am ajuns pe la șase și jumătate. Ne-am cazat, și fiind încă devreme am hotărât să facem o plimbare în oraș. Cel puțin pentru amuzament, țin să relatez cum s-a desfășurat aceasta. Am ieșit din hotel și trecând un pod situat peste un pârâu care străbătea zona, am luat-o la fel ca și în prima seară când am dormit acolo, pe o stradă care se vedea mai circulată la acea oră de seară. Am mers până în apropierea unui spațiu mai larg, unde am recunoscut locul în care, înainte de anul nou văzuserăm că era amenajat un parc al copiilor cu instalații luminoase și chioșcuri cu mâncare și băutură.

Doream să găsim un loc unde să luăm o gustare și să bem o ultimă sticlă de bere Mythos în Grecia. Majoritatea tavernelor, erau însă închise, iar vreo două care erau dechise, după cum se vedea prin vitrine, lasau impresia că nu au și mâncare, așa că am hotărît să ne intoarce la hotel. În drum spre acesta am întâlnit patru colege de călătorie, care abia ieșeau la plimbare. Am schimbat câteva cuvinte și am pornit din nou spre hotel, dar imediat ce ne-am indepărtat de ele, soția m-a oprit și mi-a cerut să o ajut să își treacă pe sub haină geanta pe care o ținea pe umăr, pentru că în spatele nostru sunt doi tipi dubioși. Am ajutat-o să își mute geanta și cu discreție am întors capul să îi văd și eu. I-am văzut și într-adevăr erau dubioși. Între timp trecuseră însă, pe cealaltă parte a străzii. Arătau ca doi boschetari de pe la noi. După ce au trecut strada s-au oprit și uitânduse-se puțin la noi au început să râdă și apoi, au pornit la drum paralel cu noi. Am încetinit pasul și după ce am apreciat că distanța dintre noi și ei este suficientă, am trecut la rândul nostru strada, cu intenția să intrăm la o tavernă mică unde am fi vrut să mâcăm dar nu erau locuri când am trecut pe lângă ea la ieșirea în oraș. În timp ce ne făceam acest plan, am constatat că cei doi tocmai au intrat și ei acolo. Atunci am trecut din nou strada și la câțiva pași am găsit un chioșc deschis, unde ne-am oprit să cumpărăm niște bere la cutie. În timp ce ne târguiam cu cei de la chioșc, indivizii au ieșit din local și travesând in diagonală strada au trecut pe partea noastră mergând în direcția în care urma să mergem și noi. Văzând asta am tras de timp la chioșc până s-au îndepărtat. După ce s-au îndepărtat, am pornit și noi trecând din nou pe cealaltă parte a străzii urmărindu-i, să vedem în ce direcție o apucă. Ajunși la un sens giratoriu unde noi urma să o luăm la stânga, am văzut că ei își continuă drumul înainte ne-am liniștit și când am ajuns și noi acolo, am luat-o la stânga pentru a ajunge la hotel. După ce am mers o bucată de timp pe lângă un zid de un metru care credeam că este digul pârâului de care am vorbit la început, ne-am dat seama că mergem într-o direcție greșită pentru că ar fi trebuit să vedem de mult timp reclama luminoasă a cestuia. Am hotărât să ne întoarcem pentru a vedea unde am greșit drumul. Ajungând într-un punct de unde am văzut chioșcul de unde am cumpărat berea, ne-am gândit că probabil am luat-o la stânga pe o stradă înainte de cea care ducea la hotel așa că am intrat pe următoarea dar după o sută de metri ne-am dat seama că nici acela nu este drumul cel bun ne-am întors din nou dar nu am mai reușit să recunoaștem nici unul dintre locurile pe unde am trecut. Este puțin spus că eram îngrjorați, pentru că era întuneric era aproape ora nouă seara iar pe stradă nu era nimeni să întrebăm cum putem să ajungem la hotel. Mă apăsa un sentiment ciudat, în clipele acelea, nu știu cum, mi-au venit în minte întâmplările pe care le-a trăit eroul nuvelei lui Mircea Eliade, ”Nopți la Serampore”. În timp ce stăteam încurcați neștiind ce să facem am văzut o mașină care încetinește cu intenția vădită de a opri în apropierea noastră. Ne-am îndepărtat pentru că nu știam de ce oprește. După ce a oprit din ea a coborît șoferul și am văzut că se îndreaptă spre poarta unei curți unde ne-am dat imediat seama că vrea să intre cu mașina. Atunci am avut curajul să îl întrebăm cum putem ajunje la hotelul nostru. ne-a spus să coborâm spre capătul străzii și să o luăm la stânga pentru că nu este departe. Așa am făcut.

Am mers până la capătul străzii de unde am intrat în alta, mai largă, luminată ca ziua, iar pe partea ei stângă am întâlnit mai multe taverne deschise pline ochi de clienți, dar noi nu mai aveam chef de nimic. Am mers cât am mers dar tot nu vedeam hotelul. Ne-am oprit din nou la un chioșc de ziare unde vâzătoarea foarte amabilă a ieșit afară și deplasâdu-se spre marginea trotuarului ne-a arătat la mai puțin de cinci zeci de metri o clădire mare cu o reclamă luminoasă verticală. Am recunoscut în ea hotelul, dar al cărui nume din cauza luminii puternice a reclamei nu se putea citi. Lângă ea am văzut și autocarul nostru parcat în drum. Am fost foarte surpinși însă, să constatăm că ne apropiam de el dintr-o direcție aproape opusă celei în care am plecat spre oraș. Surpriza ne-a fost și mai mare însă când rezemați de gardul terasei unei taverne din drumul nostru stăteau cei doi ”boschetari” cu câte o cutie de bere sau poate altceva în mână. Este greu de spus ce am simțit atunci, dar am trecut pe lângă ei și uitându-ne înapoi am intrat în mare grabă în hotel. Ajunși în cameră ne-am turnat câte un pahar de bere, dar am simțit că intră cu noduri, așa că ne-am lăsat păgubași. A doua zi dimineață, am pornit spre țară. La București am ajuns la ore 16.45.

Nu pot încheia povestea, fără a face câteva mențiuni despre locurile de cazare. Voi începe cu Delphi Art Hotel din Atena, unde am locuit patru nopți. Hotelul este situat în zona centrală a orașului la circa trei sute de metri de Piața Omonia. Este un hotel vechi, construit în anul 1937 ca o afacere de familie și la fel este și astăzi. Îmi amintesc că înainte de a pleca în călătorie am citit undeva despre el că fiind un hotel foarte elegant la vremea aceea, ar fi fost rechiziționat în timpul celui de al doilea război mondial de armata germană. În prezent, în reclamele care se fac acestui hotel, în unele este prezentat ca fiind de patru stele iar în altele de trei. Eu l-aș categorisi ca fiind între două și trei stele. Asta pentru că deși se spune că ar fi fost renovat în anul 2003, în multe dintre camere, instalațiile sanitare sunt vechi și nu funcționează. Am simțit asta pe propria-mi piele, când în prima seară de cazare, ajungând în camera 104, am constatat că la toaletă nu curgea apa. De asmenea atât la vasul W. C. -ului cât și la chiuvetă se observau striurile acelea specifice ceramicei vechi. În plus camera avea și un miros înțepător greu de suportat. Aceasta se întâmpla pe la ora nouă și jumătate seara când pentru ca să mă liniștesc cei de la recepție mi-au promis că totul se va rezolva, că au trimis după instalator care va remedia problema. După câteva discuții mai, ... ”energice”, în care l-am implicat și pe ghidul nostru față de care mi-am exprimat nemulțumirea și în ceea ce privește firma cu care am contractat excursia, pentru că lucrează cu parteneri neserioși, problema s-a rezolvat. Am primit una dintre cele două camere duble ale hotelului care era corespunzătoare. Încălzirea hotelului se face cu instalații de aer condiționat pentru fiecare cameră.

Micul dejun se servește într-un salon situat la mezanin. Din punctul meu de vedere mâncarea a fost bună și chiar mai mult decât suficientă pentru micul dejun.

La Kalambaca, am locuit pentru o noapte la Hotelul Costa Famissi, un hotel de trei stele, curat cu camere bune încălzite atât cu aer condiționat cât și cu calorifere. La Sidirokastro, am fost cazați așa cum am mai spus la hotelul Olympic Spa, care este asemănător cu cel de la Kalambaka.

- Sfârșit -

---

VIZUALIZĂRI: 2756 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI