GRAD SATISFACȚIE
NOTARE MEDIE REZULTATĂ
Călător prin țara mea. Merită să (ai ce să) vezi. Cetatea Dinogeția
Motto: ”Un tărâm fără ruine e un tărâm fără memorii – iar un tărâm fără memorii e un tărâm fără istorie”. Abram Joseph Ryan
 
Când eram elev, una dintre materiile de-mi plăceau, era istoria. Am rămas apoi cu plăcerea și interesul de a citi despre istorie. Bine, nu vă-nchipuiți c-aș fi vreun istoric sau cu ceva cunoștințe extrem de solide. Mai degrabă, că tot suntem pe AFA, mă consider un ”chibiț”.
De la plăcerea despre istorie apare și o altă holomoacă de-a mea, atunci când mă plimb: îmi place să merg în locuri care au o oarecare valoare istorică, fie națională, fie locală. Am așa, niște trăiri emoționante, despre faptul că mă gândesc că, mult înaintea mea, pe acele cărări au fost alți și alți oameni, care aveau și ei grijile lor, speranțe, dorințe, oameni, nah!
Și apoi, așa, slăbuț intelectual cum sunt, vreau să transmit ceea ce am văzut. Bine, tot cu intelectul meu, ăla de spuneam de el, o frază mai înainte.
Cetățile sunt, mereu, obiective atractive. Dacă ești băiat, îți închipui cum, atunci când tu erai un mare căpitan de oști, te apărai de după ziduri și-ți duceai armata la victorie.
Fetele, cred că se gândesc și la faza cu crenelurile, iatacul ei, unde așteaptă să vină un cavaler elegant, înalt, frumos și viteaz, care să le ia și să le facă prințese sau regine. Toate astea doar când vezi un castel, o cetate, adică.
O cetate nu se construiește ușor, e un pic de treabă de făcut. Uitați-vă și la mare, cu lopățica, al dreacu' de poți să faci crenelurile alea așa cum trebuie. Și, de ce te forțezi, de-aia nu-ți iese, copilul începe să plângă, mă-sa intervine, pentru plod, evident, tu te justifici ” Nu-mi iese! ”, ea-ți spune, ironic, ”De parcă ție-ți iese ceva, vreodată”, tu ripostezi, ea tace disprețuitor, își ia boracul în brațe și pleacă la cearceaf, tu rămâi, ca un pește pe uscat, de râsul plajei. Vedeți, doar de la un castel de nisip, ce de-a conflicte se pot isca?!
Darămite o cetate, huh?! Pentru că cetățile au fost construite cu scopul clar de-a oferi protecție. Cui?! Ăluia de-o făcea, evident! Și, pe lângă șmecherul în cauză, în cetate-și căutau refugiul și amărâții, la caz de forță majoră. Și, pentru acest refugiu, deveneau sclavii ăluia de-avea castelul. Păi, care-i șpilul: nu te apărai, te făceau atacatorii sclav, te apărai în cetate, deveneai sclavul ăluia de-era apropitar. Enigma, nu?
Cetățile presupuneau forță. De apărare. Se bazau pe ziduri din piatră, cu mortar între ele, pietrele de formau zidul. Deci, apă și cu pământ. Un anumit pământ, dar, tot pământ se cheamă că era. Aaa, de-aia, astăzi, vechile cetăți sunt o apă și-un pământ, și ele se întorc, după călătoria lor prin viață, la pământul din care suntem făcuți, noi, toții! Indiferent de câte turnuri a avut, ce regi au mers pe zidurile alea de apărare, până la urmă, tot în pământ ajunge și o construcție ce, în vremurile de glorie, era un mic buric al pământului. Păi, în cazul ăsta ”Sic transit gloria mundi” ar trebui scris pe frontonul oricărui asemenea obiectiv.
”Dinogetia”, este un nume de origine getică, deci, inițial, cetatea a fost construită de către daco-geți. Chiar și după ce romanii au ocupat cetatea și apoi au administrat-o, i-au păstrat numele.
Dinogeția era amplasată pe o mică insulă, numită în zonă ”popină”. Așezarea a beneficiat de o poziție naturală dominantă, cu vizibilitate spre malul stâng, de la Barboși-Galați până la Aliobrix, o cetate aflată astăzi în apropiere de Reni, în Ukrayna. Principalul avantaj al acestei cetăți era acela că, fiind înconjurată de apă, formată din gârlele sau bălțile alimentate din Dunăre, în dreapta marelui cot din fata orașului Galați, dispunea de avantajul unei apărări naturale.
Este pomenită pentru prima oară în documentele istorice de către geograful Ptolemeu - (Dinodheteia), care-i face și o localizare exactă. De asemenea, Dinogetia mai apare menționată în ”Itinerarium Antonini” - (Dinigettio), ”Notitia Dignitatum” - (Dinogothia), precum și în sec. VII în ”Geograful din Ravena” - (Dinogethia).
Oameni mai deștepți ca mine, adică restul de trăiește pe glob, au stabilit că: ”Cercetările sistematice începute în anul 1939 si apoi, din anul 1949 au precizat momentul inițial al construirii cetății și etapele succesive de refacere.
Fortificația este construită de romani în sec. II p. Ch si suprapune o asezare getica. Cetatea sufera distrugeri la mijlocul sec. II p. Ch. si la mijlocul sec. III p. Ch.
La sfarsitul secolului III p. Ch. a fost construita, pe stanca naturala, fortificatia romano-bizantina pe care o cunoastem azi. Momentul este marcat de descoperirea, la Garvan, a unui stâlp miliar („milliarium”) din timpul lui Diocletian. Noua fortificatie, avea 14 turnuri de aparare dispuse la distanse relativ egale de cca. 20m de-a lungul incintei de forma trapezoidala urmarind in parte forma terenului stancos; dintre ele, trei erau in forma de potcoava cu pilon central, iar celelalte erau in forma de U. Accesul se facea pe poarta principala, care se afla pe latura de S, iar alte doua porti mai mici erau prevazute pe laturile de V si de N. Din perioada de maxima inflorire de la jumatatea sec. IV p. Ch. dateaza constructia unei basilici de plan rectangular, cladirea comandamentului si edificiul termal (baile). Cea mai importanta refacere de la Dinogetia are loc in timpul imparatului Anastasius, la sfarsitul sec. V p. Ch. Cetea Dinogetia este distrusa si parasita la inceputul sec. VII p. Ch. ” - www.info-delta.ro
Imediat ce treci Dunărea, cu bacul, de la Galați, treci în I. C. Brătianu și, de aici, mai departe, la vreo 5 km, ajungi în apropierea comunei Garvăn. Dacă vă vine mai ușor, puteți ține minte că în dreptul acestei comune se varsă Siretul în Dunăre. Și dacă vorbim de Siret, ar trebui să pomenim și bancul în care un polițist urma cursurile unei școli generale. I se cere să sublinieze, cu o linie, subiectul și cu două, verbul, din propoziția ”Venea o moară pe Siret”
Iar, polițistul, conștiincios, a spus că subiectul este ”Venea” iar verbul ”omoară”...
Deci, nici nu apucați să vă plictisiți de drum când, gata, ați și ajuns la un indicator care-ți spune că, dacă faci la stânga din drumul civilizat unde te afli, ai putea avea prilejul ocaziei s-ajungi să vezi Cetatea Dinogeția.
Problema este că drumul de te afli pe el, respectiv DN 22, este asfaltat. Ăla de trebuie să te duci pe el, este tot asfaltat, dar cu gropi! Rectific, nu-s gropi, sunt hârtoape imense, de dispar în ele și-un călăreț aflat pe cal!
În fine, eu sunt curajos de felul meu, așa și acum, aveam briceagul în torpedoul mașinii, mi-am zis că ”Fie ce-o fi” și m-am aruncat în viață.
Au urmat vreo 10 minute , cele mai zbuciumate , la propriu, din viața mea, dar, în fine, am ajuns. În fața unei porți unde era o tablă, cumva ruginită, pe care scria că am ajunsără la un monument extrem de istoric.
Am coborât din mașină. Istorică nu-mi părea zona, poate doar cu excepția ierbii și a altor, mari, buruieni, de erau acoloșa. Dar, știu că astea-s perene, mă-ndoiesc că ar fi acolo de pe vremea Cetății.
În fine, îmi fac curaj, deși-am lăsat briceagul în torpedou, și intru pe acea poartă.
Încurajată de cum arăta zona Adriana mi-a spus clar că ea nu coboară !Și mi-a oprit și briceagul...de-aia nu-l aveam la purtător...
Deci, trec de poartă . Nu, la început nu se-ntâmplă nimic, dai într-un fel de livadă extrem de abandonată. Printre pomii ăia prăpădiți, vezi niște trepte din piatră, la fel de prăpădite. Pe fond sonor, auzi un hămăit, dar nu extrem de violent, așa că nu te gândești să fugi.
Încet, cu băgare de seamă, urci treptele de spuneam io de ele și-ajungi în fața unei case. Șablon verbal, prăpădită și ea. Tușesc explicit, strig, gingaș :
“-E cineva?! “ și, dintr-un chiler, aud o voce, care spune că ”Da”.
Curios stau să văd ce-apare. Un bărbat de vreo 62 de ani, îmbrăcat în uniformă : pantaloni scurți și-un maieu, o ținută extrem de domestică. Mda, nu cred că era uniforma de serviciu. Omu’ mă cheamă-n casă, dar eu păstrez distanța ”Mulțumesc, nu vreau să deranjez, eu... de fapt vreau să văd cetatea! ”
Omul se-nduplecă să iasă de pe prag și mă conduce pe o latură a chilerului de habita el.
Un panou pe care era desenat un contur și o tablă, vopsită într-o culoare maronie pe care ghiceai unele litere.
Omul începe să citească ce scria acolo, iar eu îi spun că, deși nu par, am învățat carte, știu și eu câteva litere. Aș vrea să-mi arate pe unde este cetatea și să-mi explice cum aș ajunge la ea. Și, nu, nu vreau să vină cu mine!
Omul, mulțumit că nu-l scot din liniștea chilerului de-l găsisem în el, îmi arată terenul din spate și-mi spune că indiferent în ce direcție voi merge, voi ajunge la cetate. Îmi face semn să merg spre direcția indicată. Dau să plec, văd un coteț (prăpădit, evident) de unde mârâia la mine un câine (prăpădit, ați ghicit!)
Înțeleg că el era câinele rău de păzea obiectivul istoric, dar, la cât era de calm, mă gândesc că răutatea și-o consuma-n el, așa că-mi fac curaj și trec mai departe.
Se văd, la vreo 50 de m mai sus, niște ziduri și-o cărare ce urcă, pieptiș, până pe dealul de se ițiește în fața mea.
Cărare abruptă, cuplez fața ca să urc 4x4 și, normal, bag mâna într-un mare scaiete de habita acolo. Înjur, delicat, flora spontană aflată în locul de băgasem mâna, dar asta arată neînduplecarea mea în a vizita vestigiile mărețului trecut.
În fine, mă lupt cu gravitația câteva minuțele și ajung, apoi, sus, pe creasta dealului.
Cetatea, dacă aia este, este cam îngropată. Se văd niște bolovani, pe ici-pe colo, dar, cam atâta cu istoria. Pe o latură, un zid refăcut, dar este atât de contemporan, că nu stârnește nicio emoție istorică.
Mă uit, de jur împrejur : într-o relativă depărtare se vede o mare carieră de piatră, sau, mă rog, ceva unde sunt câteva basculante de mare tonaj care se ocupă cu ridicarea prafului de pe drumul de venisem pe el.
În rest, folosind o expresie academică, canci, nimic înălțător ! Bate vântul, praful se ridică, te uiți la lanurile de porumb ce se uscau, vezi șoseaua, aia bună, de vroiam s-ajung la Tulcea pe ea.
Copleșit de-atâta istorie, cobor la casa de m-aștepta vigilentul de mă urcase pe coclauri.
”V-a plăcut? ” mă întreabă el, cu un zâmbet larg.
Mi-e frică, mă gândesc c-am fost filmat cu camera ascunsă și-apar la televizor ca un Haplea de nu știe istorie. Sau, omul face umor negru. Asta trebuie să fie ! Am fost pe-un tăpșan unde nu există niciun indicator, nimic, nici vreun bolovan băgat în seamă cu vreo inscripție ceva, nimic din ceea ce ar face să trepideze de mândrie sufletul meu de daco-get, corcit cu romanul de-a năvălit peste Dacia...
”-Ce? ”, întreb eu.
-”Aveți dreptate, nu se mai vede nimic din cetate! trebuia să vină ăia de la Academia Română să redeschidă șantierul arheologic, dar, uite c-au întârziat! ”
Da, are dreptate omul , au întârziat cei de la Academia Română, dar, nu mult , cu vreo 50 de ani. Ori, pentru cât timp a trecut de când este cetatea Dionogetia pe pământ, ce mai e 50 de ani?
Mă roagă se scriu ceva în cartea de onoare și mă conduce într-o altă cameră. Îmi aduce un caiet studențesc și o monedă pe care-mi spune că abia ce a găsit-o pe teritoriul sitului și-mi mai spune că se găsesc destul de des astfel de monede
Întreb cât trebuie să plătesc pentru vizita în sit, el îmi întinde o cutie metalică în care este practicată o fantă și-mi spune să pun cât vreau.Dă să-mi taie și chitanță , verbal numai, dar pun acolo, 5 lei . Iau caietul și scriu ceva insipid , prin care mă dau împușcat în aripă , ca puiul lui Agârbiceanu, de dezamăgire și că regret faptul că locul nu este pus în valoarea istorică de-o merită. Mă semnez, clar, cu numele și prenumele de-l posed și mai și spun de unde sunt cu domiciliul domestic.
Ne salutăm și ne despărțim fără alte efuziuni. Cobor și mă gândesc cum orice loc de s-a bucurat vreodată de glorie poate ajunge o ruină. E un sfârșit implacabil. În cazul Cetății Dinogeția, este sfârșitul lumii. A lumii ei, începută de daco-geți, trecută pe la romani, bizantini și alți turci, o lume frumoasă în care ,niște istorici care nu reușesc să obțină finanțarea pentru a o readuce în valoare, o omoară, sadic, prin căderea în uitare .
Dacă sunt mulțumit de condițiile naturale ? Da, 100 %, la origini a fost o cetate de apărare, nu o construiau în scop de vizitat.
Dacă recomand?! Iarăși, da, vedeți un loc istoric, n-aveți ce regreta !
Dacă m-aș mai duce acolo ?
Doar dacă vine Siretul mare, mă iau apele din Mărășești și mă duc la gura de vărsare în Dunăre și ,de acolo, plutesc, în derivă, până la Cetatea Dinogetia.
Ca muzeu, Cetatea este caz de O.P.C., nu-ți oferă nimic ! Jur ca indicatoarele alea-s de pe vremea romanilor, cel puțin, așa arată. Restul, nimic !
De-aia, spui, Cetatea ar merita mult mai mult, ce știu eu, poate ar trebui o altfel de promovare. Mă gândesc că alte popoare din jurul României își caută astfel de obiective , investesc în așa ceva, le compun legende, până la urmă și dintr-o formă pură de patriotism! Noi, investim în referendumuri inutile și ne mai și spargem capul să participăm !
Poate c-ar fi fost util referendumul dacă eram întrebați dacă am vrea în funcții publice oameni c-un anume trecut ? Dar, da, nici ăla nu-i util, venim c-un OUG cu amnistierea .
Dar, să nu divagăm inutil...toți vom ajunge o apă și-un pământ, Eminescu i-a spus-o lui Baiazid , prin gura lui Mircea cel Bătrân !
Doar că, spre deosebire de Dinogetia, care a avut clipa ei de gloria în istorie,clipă de câteva secole, ceilalți vor deveni hal de istorii !!! Fără nicio glorie !
Haidi, pa!
 
Web, te rog frumos: youtube
Trimis de Yersinia Pestis in 01.10.18 16:04:09
13 ecouri scrise, până acum, la acest articol
NOTĂ: Părerile și recomandările din articol aparțin integral autorului (Yersinia Pestis); în lipsa unor alte precizări explicite, ele nu pot fi considerate recomandări sau contrarecomandări din partea site-ului AmFostAcolo.ro („AFA”) sau ale administratorilor.
ECOURI la acest articol
13 ecouri scrise, până acum, la acest articol
Ilustrația muzicală sau video-muzicală indicată a fost atașată articolului (vezi sus, imediat sub titlu).
@Yersinia pestis: Două cuvinte: PĂCAT și RUȘINE (evident, nu ție, ci celor care ar trebui să pună în valoare un sit arheologic atât de valoros.)
Of!!!
Mutat, la reorganizare, în rubrica "Cetăţi 'musai de văzut' în judeţul Tulcea, TULCEA" (deja existentă pe sait)
===
Articolul a fost selectat ca MiniGhid AmFostAcolo pentru această destinaţie.
===
Articol selectat ca fiind „de interes editorial crescut”
— (1) la momentul publicării, nu existau impresii recente în rubrica curentă SAU (1A) ar fi meritat rubrică nouă, dar crearea ei nu a fost considerată oportună (în acel moment);
— (2) depășește pragul minim calitativ & cantitativ impus unei astfel de selecții.
Voturile FB/FU, B/U sunt de valori semnificativ mai mari.
(Eventualele voturi exprimate anterior selecţiei au fost «convertite» în unele de 1300 PMA, respectiv 600 PMA)
@Yersinia pestis: Norocosule!
Yersi, nu sunt ironica deloc, tot ai văzut ceva, ceva.
Fii atent: după cazarea la Edenul cu miros de hazna am mers sa mâncam la Taverna Sârbului. La întoarcere, vreau sa văd Castrul Roman de la Hinova, la câțiva km de cazarea noastră.
Îl rog pe domnul C să fie bun și să se abată un pic de la drum, pentru că acolo e ceva foarte valoros, din punct de vedere istoric. Cu istoria sunt paralelă dar mna, e țara mea și o iubesc și vreau să văd și eu niște “chestii”.
Îi citesc domnului C de pe net:
“Satul Hinova, din judeţul Mehedinţi, ascunde o comoară pe care autorităţile statului au uitat să o valorifice. Este vorba despre castrul roman, descoperit în 1980, în care s-a găsit un tezaur alcătuit din 9.639 de piese. Oamenii locului au crezut că tezaurul va schimba soarta comunei, însă de atunci au trecut 37 de ani și nu s-a întâmplat nimic. Castrul este doar o ruină, câteva resturi de ziduri de piatră, înconjurate de buruieni şi mărăciniş. Nici învecinarea cu Dunărea nu este de mare ajutor, căci navele de croazieră cu turiști străini nu opresc în Hinova.
Tezaurul găsit la Hinova, în castrul roman, este cel mai mare tezaur preistoric descoperit în România. Cu toate acestea, nimeni nu a mişcat un deget pentru a scoate la lumină castrul şi pentru a-l pune în valoare. Practic, existenţa lui în micul sat învecinat cu Dunărea a trecut neobservată. Așezat pe deal și înconjurat de câmpurile pe care oamenii cultivă cereale, din castru au mai rămas doar pietre grupate în nişte ziduri scunde. Acolo poate să intre oricine, poate călca peste tot pentru că monumentul istoric nu este nici măcat împrejmuit. Doar Dunărea, care de acolo se vede în toată splendoarea, mai însufleţeşte locul. ”
M-am plimbat pe ulițele satului, am întrebat țăranii, răspunsul a fost același: nu există drum, e pe deal, nu e nimic de văzut acolo”
Mda...
Dezamagire maximă pe mine, nu pricep cum alte popoare pun niște pietre intr-un loc și zic că e nu-ș ce sit, aduc bolovani din toate epocile și bagă povesti la greu, încasează milioane de euro de la turiști. Nu pricep și gata!
La fel am pățit și in Reghin, anul trecut, am scris și despre ruinele alea.
La Hinova am pozat doar indicatorul de pe șosea, am pus poza la rw despre cazare.
La noi in țara valoroși sunt doar leii... ăia băgați ilegal prin buzunare, viloanțe și alte minuni
Te salut cu drag!
@Yersinia pestis: Da, din păcate pentru noi, nerespectând trecutul nu vom ști să ne educăm patriotismul!
În ziua de astăzi, când mai toți vor să plece din România iar cei plecați n-au motive să se mai întoarcă, este greu să mai ții în viață licărul ăla de românism. Nu știm să vorbim și să scriem românește, pentru că facem școala pe care-o facem, nu ne știm istoria și, cel mai trist, nu știm ce vrem de la viitor!
Cetatea, în sine, ar putea face bani, bani pe care i-am putea folosi tocmai în cultură și școală. Așa, este un mare mal de pământ și-atât!
@krisstinna: Acum vreo 10 ani eram în Thassos și am văzut, pe marginea drumului, un indicator ce ne îndruma spre Templul Afroditei (zic și eu, nu mai știu ce templu antic era popularizat acolo).
Am ajuns pe un câmp, mărginit cu un gard prin care nu vedeai mare lucru și am plătit 2,5 euro, de om, pentru a pătrunde în areal.
Am intrat, nici nu era vreo suprafață mare și am văzut vreo trei bolovani. Mirați, am întrebat ced-i cu pietrele alea?!
_Păi, ăla-i templul, ni s-a răspuns.
-Păi, așa, doar câteva pietre???!!!
-Păi, ce vreți, are mai mult de 2000 de ani, a fost răspunsul.
Aș fi putut crede că am fost păcăliți, dar, primisem bilete, ștampilate, mă rog, tot fasonul.
Și, era aglomerat acolo, pe cuvânt, cred că în cele 20 de minute cât ne-a luat de-am intrat acolo, la poartă s-au strâns vreo douăj' de persoane.
@elviramvio: Păi, nu știi, chibiții au, totdeauna, cele mai bune păreri de oferit, mai ales pentru faptul că ei n-au nicio răspundere, dau din gură și-atât!
De combătut, da, se poate combate pe subiect. Din păcate, în România, noi combatem pe orice subiect doar că nu reușim s-ajungem, vreodată, la o părere pe care să ne-o însușim și s-o transformăm în literă de lege. Și, mai important, să și respectăm acea lege!
Așa că stadiul de chibiț este altoit pe ADN-ul nostru, ne dăm cu părerea despre orice, cu multă patimă!
@Yersinia pestis: Recent, un istoric ne spunea (la modul ironic, desigur, fiind vorba de Castrul Roman Tirighina, de la Barboși, unul din cele 4 monumente istorice de importanță națională din Galați - aflat în aceeași "oală") că, în asemenea situații, depinde din ce parte privești lucrurile: cetatea există, dar e conservată în pământ! Hmm... Să râdem sau să plângem?!!
@crismis: Noroc de Anul Centenar de și-au mai adus aminte de Mausoleul Mărășești! Și tot n-au fost pregătiți, i-a luat Centenarul pe nepregătite, ca zăpada. Cine se aștepta să vină centenarul la 100 de ani de la bătăliile de la Mărășești?!
În rest, de ce să ne mirăm, vorbeam că pământul și apa sunt atotputernice: apa, adică Dunărea și pământul, aka insula Belina...
@Yersinia pestis: Asta-i țărișoara noastră fir-ar să fie. Aceeași vizită trasă la indigo. Doar că la distanță de 2 ani aproape. Acel nene ne-a întâmpinat și pe noi, doar că noi am fost amatori să ne povestească și el a făcut-o cu mult zel. L-am lăsat să-și termine speech-ul și apoi am studiat și noi harta aia de pe vremea romanilor. După ce ne-a povestit ne-a trimis să vedem singuri... aproape nimic.
Ne-a asigurat la întoarcere că este un plan făcut, că au promisiuni, că se va face și drege. Iată că la doi ani distanță el ține același discurs.
Am avut aceleași comentarii ca și tine când am scris despre cetate. La fel am scris și în cartea de onoare sperând ca cineva să vadă și să audă. Vai de capul și de zilele noastre! E tot ce mai pot să zic.
@Aurici: Eterna și fascinanta Românie, țara la granițele căreia trebuie să dăm ceasul cu 100 de ani înapoi, atunci când intrăm în țară.
Mie-mi place România, o iubesc, necondiționat, este țara mea!
Nu este vina ei că a ajuns aici, este vina celor care au condus-o (în interesul lor)
Aaa, și a noastră, că am acceptat să fim conduși (în interesul lor).
- Folosiți rubrica de mai jos (SCRIE ECOU) pentru a solicita informații suplimentare sau pentru a discuta cele postate de autorul review-ului de mai sus
- Dacă ați fost acolo și doriți să ne povestiți experiența dvs, folosiți mai bine butonul de mai jos ADAUGĂ IMPRESII NOI
- Dacă doriți să adresați o întrebare tuturor celor care au scris impresii din această destinație:
in loc de a scrie un (același) Ecou în "n" rubrici, mai bine inițiati o
ÎNTREBARE NOUĂ
(întrebarea va fi trimisă *automat* tuturor celor care au scris impresii din această destinație)
- Jul.2014 Delta Dunării, cetăți romane, lacuri — scris în 27.04.15 de FlorinAndrei din BUCURESTI S1 - RECOMANDĂ