La Cetatea Enisala

TIPĂREȘTE

Continuându-ne periplul pe drumurile dobrogene (vezi impresii) nu puteam trece impasibili prin apropierea Cetăţii Enisala, mai ales că nu o mai văzuserăm niciodată până atunci. Din Babadag, o abatere de numai câţiva kilometri, pe un drum foarte bun, a fost o întregire a imaginii pe care ne-o formaserăm deja despre Dobrogea cea adevărată, nu cea din ghiduri turistice sau manuale şcolare.

La Enisala se poate ajunge pe mai multe căi, funcţie de direcţia de unde veniţi. Noi am fost cazaţi la Murighiol (vezi impresii), iar pentru a ajunge la Enisala aveam trei posibilităţi, nu toate presupuse a fi benefice din punct de vedere al suprafeţei de rulare. Drumul secundar care leagă satele aflate la nordul şi nord-vestul lacului Razim (Murighiol, Plopul, Sarinasuf, Iazurile, Valea Nucarilor, Agighiol, Sabangia, Sarichioi, Enisala), precum şi cel din Tulcea prin Agighiol, Sabangia, Sarichioi, Enisala nu ne tentau tocmai din motivul amintit mai sus.

O a treia variantă - Murighiol, Tulcea, Babadag, Enisala - ni s-a părut mai sigură şi nu ne-am înşelat. Drumul s-a dovedit a fi foarte bun, iar tranzitarea oraşului Babadag ne-a oferit prilejul să cunoaştem una dintre cele mai importante aşezări ale comunităţii musulmane care încă mai sălăşluieşte în zonă, precum şi Geamia Gazi Ali Paşa construită în 1610, restaurată recent, a cărui minaret impunător domină împrejurimile.

Din şoseaua mărginită de câmpuri înverzite colorate pe alocuri de macii purpurii, la 5-6 km de Babadag, se zăreşte satul Enisala străjuit de cetatea monumentală înălţată pe culmea unui deal. La ieşirea din sat, la stânga, pe un drum asfaltat, neaşteptat de bun, continuăm până în parcarea dincolo de care o barieră interzice accesul motorizat. Parcarea este mare, nepăzită şi fără plată, iar înălţimea pe care este situată deschide privirii orizonturi largi către sat, dealurile terasate, lacurile din jur şi canalele care străbat stufărişurile. Păzite de câini, turmele de oi pasc nestingherite la margini de ape. Înghesuite unele în altele, animalele ştiu până unde le permite întinderea înşelătoare a deltei să se avânte.

Pietonal, pe aleea lată, în pantă, am ajuns la poalele stâncii pe care se înalţă semeaţă cetatea. O maşină albă, singura cu acces pe aleea pietonală, era ghişeul ambulant unde se plătea taxa de intrare (3 lei/persoană) şi de unde se puteau achiziţiona suvenirurile etalate la bord ca într-o vitrină. Nu vă aşteptaţi la o gamă prea variată, doar câteva figurine - soldăţei în armură medievală şi nişte căni care aveau imprimate diverse imagini cu cetatea. Nu exista nici o broşură, nici un pliant. De asemenea, informez că vizita se face pe cont propriu, fără a beneficia de serviciile unui ghid specializat, aşa încât, dacă nu vă mulţumeşte doar plimbarea printre zidurile ruinate sau peisajul care poate fi admirat şi fotografiat de la înălţime, va trebui să vă documentaţi singuri.

Cetatea Enisala, Heraclia sau Heracleea cum mai este cunoscută, este singura cetate din Dobrogea care datează din Evul Mediu. Ca majoritatea edificiilor de acest gen, cetatea a fost construită din raţiuni militare, pentru apărare şi supraveghere a drumurilor de pe uscat şi de pe apă, în vremurile în care Lacul Razim - cel pe care îl ştim astăzi - era un golf al Mării Negre.

Înălţată de bizantini şi genovezi la sfârşitul sec. XIII şi începutul sec. XIV, cetatea a trecut în stăpânirea Ţării Româneşti în timpul domniei lui Mircea cel Bătrân care a inclus-o în sistemul de apărare a ţării. Cucerită de turci în 1417, Cetatea Enisala a fost transformată în garnizoană militară otomană, apoi, datorită extinderii stăpânirii turceşti până la Cetatea Albă şi Chilia, nemaiprezentând vreun interes strategic pentru otomani, cetatea a fost abandonată. Acest lucru s-a dovedit a fi benefic pentru dăinuirea în timp a edificiului. În timpul razboiului ruso-turc, comandanţii oştirilor ruseşti au ordonat distrugerea tuturor cetăţilor din nordul Dobrogei, garnizoane ale Imperiului Otoman. Heracleea - Enisala, deja abandonată de turci, a rămas singura cetate nedistrusă şi implicit singura cetate medievală din Dobrogea care a dăinuit până în zilele noastre. Desigur, trecerea vremii a dus la ruinarea ei, dar vizitatorul de astăzi poate vedea porţiuni mari de ziduri fortificate, arcade, rămăşiţe de turnuri şi - cel mai impresionant - bastionul porţii principale, cu arcadă dublă.

Pentru a pătrunde în incinta vechii cetăţi este necesar să urci o scară cu câteva trepte destul de abrupte, apoi să escaladezi un mic zid, tot pe o scară, pe sub un acoperiş şubred din lemn căruia nu i-am înţeles rostul. Oricum, atenţie mare atât la picioare cât şi la cap!

Curtea interioară de formă neregulată, dictată de forma stâncii pe care este situată, este năpădită de ierburi înalte, arse de soare.

În cele cinci laturi mărginite de ziduri groase, cu arcade, se văd rămăşiţele posturilor de observaţie şi pază. Impresionează masivitatea zidurilor, unele dintre ele fiind parţial restaurate. Turnul principal, refăcut, lasă să se vadă interiorul încăperilor de la nivelul superior, dar accesul nu este permis. Fără un ghid specializat care să povestească ceva din istoria legendară a cetăţii, o vizită aici poate părea unora o simplă plimbare printre pietre.

În cele patru zări, priveliştea este magnifică. Întinderea Lacului Razim, desişurile de stuf brăzdate de canale, satul Enisala şi dealurile podişului dobrogean, Lacul Babadag, turmele de oi şi nesfărşitele zări albastre, toate ne-au convins că nu am facut doar o plimbare printre pietre şi că a meritat din plin abaterea de la Babadag, pe drumurile dobrogene.

---

VIZUALIZĂRI: 5032 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI