Castelul Iulia Hasdeu - merita un scurt ocol pana la Campina

@XIa... Pe mine m-a impresionat castelul si tragedia Iuliei Hasdeu ceva mult mai mult decat descrierea facuta de tine, astfel incat, permite-mi te rog, sa fac si eu o mica completare...

"O sfasietoare poveste de dragoste parinteasca s-a petrecut la Campina.

Oare de cate ori tatal Iuliei Hasdeu, disparuta prematur dintre noi, a rostit aceste versuri, sperand ca exista viata si dupa moarte?

“Iulia, tu esti aceea care alta data

Inseninai cu-o vorbă trista-mi fire?

Nu! Nimeni nu va stii ce minunata

Te voi pastra mereu in amintire…”

In memoria ficei sale, academicianul Bogdan Petriceicu Hasdeu a ridicat un templu in care el a sperat pana la sfarsitul zilelor sale ca lumea spiritelor se va intalni cu lumea cea materiala, la focul careia fusese creata constiinta si stiinta sa. Planul templului a fost schiţat chiar de el. Constructia lui a luat sfarsit in anul 1896. La intrarea in templul Iuliei, te intampina deviza familiei “Pro fide et patria” (in slujba credintei si patriei) iar grilajul de la intrare simbolizeaza cea mai veche credinţă suprema a omenirii, soarele, numit si zeul "Ra" la egipteni. Alte simboluri ale Egiptului flancheaza intrarea, doi sfincşi ce semnifică puterea ordinii in natură, legile religiei, ale moralei, ale societatii si cele filozofice. Deasupra intrarii mai observam si “Ochiul lumii” si o data calendaristică-2 iulie, cand savantul îşi aniversa "cele doua Iulii", sotia si fiica. Chiar de la intrare esti subjugat de frumusetea si masivitatea statuii lui Isus cu mainile intinse in semn de binecuvantare a tuturor celor ce trec pragul templului Iuliei, statuia a fost creata de un sculptor din Paris. Apoi, dupa ce-ai intrat in holul principal, in partea laterala vei intalni un coridor ingust, plin cu oglinzi, in care imaginea ta se reflecta de zeci de ori, ele simbolizeza "infinitul" pe care inca nimeni nu l-a inteles sau imaginat, si care alaturi de “tunelul timpului” este inca o incercare a savantului de a evada in lumea umbrelor si de a se intalni, spiritual, cu fica sa. Tatal Iuliei, o porni si el ntr-o zi, precum "Micul Print" a lui Exupery, pe acel drum obscur, incert, nepalpabil si invizibil, care incepe de niciunde si duce nicaieri. A ajuns si el in acea lume, (pare-se), lume ciudata, lume in care nimeni nu se cunoaste cu nimeni, lume in care soarele nu rasare niciodata, lume in care nu ploua, nu ninge, lume in care nici macar iarba nu indrazneste sa creasca, pentru ca n-ar avea pentru cine sau pentru ce s-o faca. In acel tinut nu exista nici macar zbor de lebede pe-un cer instelat sau parfum de valuri ce se sparg pe plaja unui un ţărm cu palmieri ce-si inmoaie frunzele in spuma lor. Un singur lucru se stie despre acel ţinut in care a ajuns savantul. Ca el se numeste ”Tara Nimanui”, loc de unde vin si incotro se indreapta toti oamenii din lume, chiar si cei din tara in care traim noi azi. Tatal Iuliei ajunsese intr-un final, sa fie convins de existenta ei, cel mai greu era sa gaseasca portile ce-l purtau spre acea tara. A sapat un tunel îngust in perete, o “gaura de vierme”, un “scurt-circuit temporal”, o “poarta stelara”, spuneti-i cum doriti, ea există, e acolo, la Campina, in peretele dintre camera Iuliei si cea a tatalui ei. De ce nu stim noi mai multe despre aceasta lume? Pentru ca acolo, nimeni nu vorbeste, nu vede, nu aude si nu comunica. E-o lume fara telefoane mobile si computere. Degeaba strigi in aceasta lume surda, muta, oarba si intunecata ca un ocean de smoala, nu te-aude nimeni…

Nimeni nu stie nici pana in ziua de azi, daca Iulia si cu tatal ei s-au intalnit si daca parintele si-a gasit fiica si odata cu ea, alinarea. Poate ca acest tinut, e doar o lume a umbrelor, o inchipuire, ea nici macar nu exista in realitate ci doar in imaginatia sau visele noastre cele mai urâte.

Asadar, cat timp n-am ajuns inca acolo, haideti sa ne bucuram, (mai ales in aceste zile de canicula) de fiecare adiere de vânt sau rază de soare ce ne mângâie obrazul, de fiecare strop de ploaie ce ni se prelinge pe sprâncene sau de fiecare val de mare care se sparge la mal si ne sterge urmele pasilor de pe nisip si uneori cele ale păcatelor omeneşti, vrute sau nevrute, prezente sau viitoare.

Si de fiecare nou review... "

@dorgo: Ai perfecta dreptate cu descrierea facuta si stiu ca povestea familiei Hasdeu este una impresionanta si cutremuratoare. Nu am negat asta si chiar de la prima lectura a acestei povesti mi-am dorit sa vizitez castelul (am ajuns acolo in urmatorul weekend) si sincer imi pare rau ca m-a dezamgit pe alocuri... Dar se mai intampla si asta, fara sa iti poti explica exact de ce... ma asteptam la mai mult, ma asteptam sa traiesc emotia aceea a descoperirii unui loc inedit si sa imi ramana in suflet. Poate amenajarea simplista, povestea spusa de ghid intr-un mod prea banal si lipsa marketingului m-au facut sa ma simt ca intr-un simplu muzeu si nu in templul inchinat Iuliei Hasdeu, dar povestea si misterele acestui loc sunt cu adevarat deosebite si sper sa le descopere cati mai multi turisti.

Nepotrivit pentru mers cu copii...

Castelul Iulia Hasdeu e un loc monoton, melancolic, nu inteleg de ce dar ghidul ne-a povestit despre toata familia Hasdeu, nu ne-a spus nimic despre isoria castelului, de parca ma interesa pe mine tot neamul lui Hasdeu.

Despre mobila din interior ce sa zic, doua dulapuri si vreo saizeci de poze cu familia astora.

Arhitectura castelului e una frumoasa pe afara dar in interior arata ca si cum ar fi fost incendiat...

Curatenia lasa de dorit, pe pereti se vedeau usor paienjenii iar desigur tencuiala era cazuta peste tot, pe mobila, pe mocheta (dupa ce ca era murdara rau de tot mocheta).

Peretii erau gauriti de parca nu au fost varuiti de optzeci de ani, erau galbeni, si nu ca asta era culoarea lui originala.

Scarile erau rupte pe margini si foarte greu de urcat pe ele.

--

NOTĂ webmaster: text trimis iniţial ca articol distinct şi mutat de noi ca ecou aici.

Autorul afostacolo în 2009.