Pe poteci de munte, către o cascadă impresionantă (Cascada Scoruş)

TIPĂREȘTE

Prin intermediul prezentului articol vreau să vă invit din nou la drumeţie. De data aceasta vom merge împreună pe Valea Lotrului, o zonă foarte frumoasă unde noi am ajuns pentru prima dată în acest an. Am şerpuit pe încântătoarea Vale a Oltului până la Brezoi şi apoi am intrat pe DN 7A; pentru început drumul pare unul obişnuit însă, după câţiva kilometri parcurşi, valea începe să se îngusteze şi şoseaua urcă alene până ajunge în dreptul primul lac de acumulare de pe acea vale – Brădişor. Chiar înainte de traversarea barajului am făcut un scurt popas pentru fotografii, vrăjiţi de uriaşa oglindă verde de apă în care se reflectau versanţii împăduriţi din jur. Din acel loc, şoseaua s-a lipit practic de versantul din stânga al văii şi ne-a condus repejor către localitatea Mălaia, din apropierea căreia urma să pornim în drumeţia noastră.

Nu v-am spus până acum unde doream să ajungem! Ei bine, urma să plecăm într-o frumoasă plimbare către o minunăţie de cascadă ascunsă atât de bine printre versanţii din zonă, încât a fost cunoscută mai mult de către localnici până în urmă cu vreo doi ani, când obiectivul a început să fie tot mai bine promovat. Căderea de apă se numeşte Cascada Scoruş sau Cascada lui Ciucă (am remarcat ambele denumiri pe cele câteva indicatoare aflate la începutul traseului).

Despre această cascadă am aflat întâmplător dintr-un reportaj la televizor, o emisiune în care sunt promovate locurile încântătoare, dar mai puţin cunoscute din ţara noastră. Ca o coincidenţă menită să îmi întipărească şi mai bine în minte obiectivul, nu cred că trecuse o lună de zile de când văzusem emisiunea referitoare la cascadă şi hop! un articol al colegului zlatna chiar despre respectiva minunăţie a naturii! A trecut mai bine de un an de atunci, însă nu am uitat de Cascada Scoruş aşa că, ştiind că vom ajunge pe Valea Lotrului, am stabilit că e musai să vedem şi noi cascada!

Accesul către această cascadă este relativ simplu: aflaţi în localitatea Mălaia, am ajuns în dreptul lacului de acumulare ce poartă numele acestei localităţi. Am încetinit pentru că ştiam faptul că de undeva din zonă porneşte traseul spre cascadă. Am observat chiar înainte de primul pod un drum forestier spre stânga, dar şi două indicatoare micuţe care ne-au „spus” că ajunsesem unde trebuie (eram la intrarea pe Valea Bucureasa). Un indicator este o săgeată albastră pe care scrie cu alb „Cascada Scoruş”, iar celălalt este mai rudimentar, însă indică şi el acelaşi lucru „Cascada lui Ciucă (Scoruş) – 1 oră”. Tot acolo, pe un parapet de beton de pe marginea drumului, apare şi marcajul „punct roşu pe fond alb” (pe care l-am urmărit apoi pe întreg traseul către cascadă).

Prima parte a traseului am parcurs-o cu maşina. Am virat la un moment dat spre dreapta, am trecut prin dreptul unei pensiuni interesante - „Căsuţa din pădure”- şi am ajuns lângă o exploatare forestieră unde era suficient loc de parcare (până acolo se poate merge cu maşina). Până în acel punct am parcurs 1200 de metri (am cronometrat în bordul maşinii). Chiar dacă drumul forestier este denivelat pe alocuri, cred că el poate fi parcurs fără mari probleme când vremea este bună. Pe timp de ploaie ar putea să apară vreun şuvoi de pe undeva şi să vă dea serios de furcă...

Am oprit maşina sub poala pădurii şi ne-am pregătit de drumeţia propriu-zisă. Am luat în rucsac o sticlă de 2 litri cu apă, câte ceva de ronţăit pentru cel mic şi o pelerină de ploaie (vremea era frumoasă, însă pe munte lucrurile se pot schimba rapid). Am închis maşina, ne-am salutat cu doi bărbaţi care aveau câte ceva de lucru printre buştenii din jur şi am pornit la drum. Trebuie să mai fac o paranteză: Grămezile astea de copaci şi de lemne tocate mărunt tind să devină parcă o marcă înregistrată pentru frumoşii noştri munţi! Am umblat în ultimii doi-trei ani pe poteci de munte din zone diferite ale ţării şi peste tot am dat de tăieri! Prin unele locuri e chiar prăpăd! E mare păcat că cei care trebuie să aibă grijă să nu se întâmple asta nu îşi fac mai deloc datoria! S-ar putea ca generaţiile viitoare să nu prea mai aibă pe unde sta la umbră!

După ce am trecut de grămezile de buşteni, valea s-a îngustat şi am ajuns lângă albia pârâului. Firicelul de apă nu e chiar anemic, însă am putut traversa pe un podeţ de lemn care ne-a dat ceva emoţii. După aceea am început urcuşul pe Valea Bucureasa, un loc destul de sălbatic. Bineînţeles că au apărut şi surprizele! Ştiam că traseul a fost amenajat şi că există câteva podeţe care ne-ar fi ajutat să traversăm apa pârâului! Ei bine, probabil că acestea au fost distruse de vreo viitură (am văzut resturile unui podeţ pe marginea potecii); în prezent, în afară de primul podeţ, nu mai există niciunul, iar traversarea apei am făcut-o pe pietre şi ne-au fost de mare ajutor beţele de drumeţie pe care le aveam la noi.

Poteca îngustă care urcă pe lângă apa pârâului este plină de bolovani şi de bucăţi de lemne, însă cred că pe acolo sunt târâţi buştenii de sus de pe munte pentru că, pe anumite porţiuni, locul era destul de bătătorit. Deşi la exploatarea forestieră am văzut un indicator pe care se specifica faptul că până la cascadă mai trebuie parcurşi 1500 de metri din acel punct, aş zice că drumul este ceva mai lung. Oricum, noi am făcut vreo două pauze, deoarece urcarea pe acel teren accidentat ne-a solicitat oarecum. Am luat loc pe câte un bolovan sau pe câte-un buştean, am făcut o mulţime de fotografii şi am mâncat zmeură culeasă de prin tufele de pe marginea potecii. Din când în când am făcut linişte pentru câteva clipe, încercând să auzim zgomote care să indice prezenţa altor drumeţi sau –bine că nu a fost cazul- apariţia vreunei sălbăticiuni!

La un moment dat, am ajuns într-un punct unde se unesc două pârâiaşe, iar noi am urmat poteca spre dreapta, cu ochii după marcajele de pe traseu. Am citit ulterior că în faţă era albia pârâului Scoruşilor, pe care nu prea se poate ajunge până la cascadă.

După alte câteva minute de slalom printre pietre mari şi mici, ne-am despărţit de acea vale şi am urcat destul de abrupt pe o cărare spre stânga. La această schimbare a direcţiei de mers există vreo trei indicatoare care arată direcţia corectă către cascadă. Am ajuns repejor într-un punct din care cărarea s-a mai domolit şi s-a aşternut practic la picioarele noastre, conducându-ne paşii după vreo 200 de metri către obiectivul nostru. Pe această ultimă parte a potecii ne-am întâlnit cu doi drumeţi care coborau de la cascadă şi care ne-au spus că mai aveam foarte puţin până acolo! În afară de cei doi, nu ne-am mai întâlnit cu nimeni pe tot traseul, nici măcar la coborâre. Am cam fost în pustietate, doar noi şi Mama Natură!

Prima impresie! Pentru început, am sesizat zgomotul! Un vuiet surd ne-a „şoptit” că ceea ce căutam noi nu era departe! Şi pe urmă, trecând de câţiva arbori care blocau puţin vederea, am zărit-o! Uraa! O curgere de apă având o înălţime ameţitoare, care parcă voia să ne arate cât de mici suntem, pe măsură ce ne apropiam de ea! Pas cu pas, am sosit în vecinătatea cascadei şi ne-am aşezat pe iarbă, încântaţi că am reuşit să ajungem până acolo! Am făcut o pauză mai lungă (am stat vreo 30 de minute în acel loc), bucurându-ne de priveliştea de vis şi de stropişorii fini de apă care ajungeau până la noi din când în când, cu vreo adiere de vânt!

Din ceea ce am citit, cascada aceasta este printre cele mai înalte din ţară (conform unelor surse, s-ar afla la egalitate cu mult mai cunoscuta Cascadă a Cailor de la Borşa). Înălţimea sa este de aproximativ 80 de metri însă şi mai interesant este faptul că în partea superioară apa ar fi format un canion de vreo 300 de metri la capătul căruia se află o altă cascadă de vreo 25 de metri! M-am tot uitat în jur, dar nu am mai văzut vreun marcaj, ceea ce înseamnă că traseul a fost marcat numai până în acel punct. Oricum, panta era tot mai abruptă şi nu cred că s-ar putea continua drumeţia în lipsa unui echipament special (ceea ce noi oricum nu aveam) !

Apa cascadei se strânge într-un mic bazin la baza acesteia şi le-am dat ceva emoţii alor mei atunci când (ajutându-mă de beţe) am coborât până acolo pe povârnişul destul de abrupt. Privind-o de la bază, estimez că această cascadă are în partea de jos o lăţime de 5-6 metri.

După ce ne-am odihnit bine şi am făcut muulte-multe fotografii, a sosit timpul să parcurgem traseul în sens invers. A fost ceva mai uşor la întoarcere, însă nu chiar atât de simplu precum s-ar putea crede întrucât întâlneam zone în care pietrele erau umede şi trebuia să avem grijă la fiecare pas ca să nu alunecăm şi să riscăm vreo accidentare! Asta ne-ar fi lipsit! Cu atenţie, cu scurte pauze pe la zmeurişurile din jur şi cu emoţii pe la traversările pârâului de pe o parte pe alta, am ajuns cu bine înapoi la singurul podeţ de pe traseu (cel din apropierea exploatării forestiere).

Am ajuns înapoi în locul unde lăsasem maşina şi am privit din nou ceasul! Cronometrasem timpii făcuţi de noi pe traseu ca să îi pot prezenta aici:

-Din locul unde am parcat (lângă exploatarea forestieră) până la cascadă am ajuns în 55 de minute (cu tot cu cele câteva pauze mici pentru zmeură);

-Popas de 30 de minute la baza cascadei;

-La întoarcere am parcurs traseul în 45 de minute. Aşadar, o drumeţie de două ore şi ceva, un traseu parcurs într-un ritm lejer şi un obiectiv cu adevărat spectaculos!

Acestea fiind spuse, vă recomand să vizitaţi Cascada Scoruş, un obiectiv despre care veţi avea cu siguranţă ce povesti! Călătorii plăcute tuturor!

Rog inserarea următorului videoclip: youtube

---

VIZUALIZĂRI: 5775 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI