Uimitorul Cap Frumos: Kaliakra şi povestea sa

TIPĂREȘTE

Pentru ziua Americii, de 04 iulie, ne hotărâm să petrecem în Bulgaria, dat fiind că ne aflam, deja, în Vama Veche. Aleseserăm câteva puncte de interes situate, relativ, aproape de ţară, în aşa fel încât deplasarea să nu se transforme din plăcere în coşmar, mai ales că în ziua precedentă parcuseserăm peste 470 km. După ce trecem graniţa aflată la o aruncătură de băţ de locul nostru de cazare, ratăm drumul la stânga pe coastă şi aproape instantaneu, din norii negri ce acoperau cerul întunecat au început să cadă picături grele de ploaie. Drumul pe care ne-am angajat, cel spre Varna, era mult mai bun, depăşim intersecţiile către Ezerets, Shabla şi ne apropiem de Kavarna, ca mai apoi, să facem stânga până în Balgarevo, spre Kaliakra. Frumuseţea locului te inspiră şi-ţi dă poftă să scrii despre acesta chiar dacă s-a scris atât de mult şi, cu siguranţă, se va mai scrie. Am întâlnit aici pe AFA, păreri contradictorii care nu văd cu ochi buni review-urile ulterioare unor descrieri foarte bune ale unor useri consacraţi despre o anume destinaţie, alţii opinând (cu ei fiind şi eu de acord) că fiecare e liber să scrie cum simte, deci, în stil propriu. Asumându-mi riscul de a scrie (şi a plictisi) a “n”-a oară despre Cap Kaliakra, o voi face şi eu în stil propriu, în dorinţa de a-mi exprima bunele impresii pe care mi le-a creat. Achităm biletele de intrare de şase leva pentru două persoane, preţ în care intră şi parcarea, care, deşi, este destul de generoasă s-a dovedit a fi neîncăpătoare pentru afluxul mare de turişti, în primul rând bulgari, apoi români, polonezi, cehi, judecând după maşinile staţionate.

Ne întâmpină monumentul fecioarelor din Kaliakra, înalt şi filiform a cărui tulburătoare poveste seamănă, cum bine a punctat @dragoş într-un ecou la un review scris de mine, cu istoria femeilor şi a copiilor lor din Souli în cinstea cărora s-a ridicat monumentul de la Zalongo, în Epir, Grecia. E vorba de sacrificiul a patruzeci de fecioare care, nevrând să cadă în mâinile turcilor cotropitori ce se îndreptau să ocupe cetatea, au preferat să moară aruncându-se în mare, nu înainte să-şi lege părul una de alta. Acest eveniment s-ar fi petrecut în vremurile în care Imperiul Otoman stăpânea aceste teritorii. Cred că lipsa soarelui a intensificat trista poveste, fiindcă atmosfera era de-acum apăsătoare.

Un pic mai încolo, lângă parcarea superaglomerată era monumentul eroilor, aşa cum am presupus după statuile reprezentate, întrucât era scris doar în bulgară. Mai târziu, mi-am dat seama că era închinat victoriei ruse din 1791 în bătălia navală ce a marcat finalul războiului ruso-turc.

Complexul Kaliakra

Ne îndreptăm către Capul Kaliakra, acel promontoriu înalt de câteva zeci de metri (70-80), lung de aproximativ doi km care străpunge semeţ intrarea în mare, numele de Kaliakra (din limba greacă kali-frumos, akro-cap), meritat pe deplin. Ploaia care se oprise cu un pic în urmă, a reînceput în episoade mai lente sau mai puternice, umbrela deschisă devenind o piesă absolut necesară, dar oricât de neplăcută era, nu putea să ne oprească de la scopul nostru bine determinat, acela de a explora arealul.

Pe promontoriu a fost construită în vremuri de demult, cetatea astăzi aflată în ruină, iar în zilele noastre, un mic muzeu amenajat într-o cavitate naturală, o bază militară la care accesul este interzis, desigur, un restaurant cu terasă lângă muzeu, la fel, într-o peşteră, şi-n vârful extrem, o bisericuţă cu hramul Sfântului Nicolae, ocrotitorul pescarilor şi al copiilor. De fapt, în zonă ţărmul caracteristic este înalt, cu sol roşiatic şi găunos în care şi-au găsit locul, inclusiv, oamenii în timpuri străvechi.

Intrarea în complexul arheologic se face pe poarta reconstruită, cu o arcadă generoasă ce uneşte zidurile groase de apărare din jurul cetăţii. Cetatea a avut o lungă şi zbuciumată existenţă, lucru redat clar în explicaţiile şi exponatele micului şi neobişnuitului muzeu organizat în cavitatea din stâncă. Aici, înăuntru, am zăbovit din pricina ploii suficient de mult să înţeleg etapele prin care a trecut, scop în care am fotografiat cam tot ce se putea, nu înainte să achit taxa aferentă de două leva, altfel intrarea în muzeu nepresupunând nici o taxă. Cel mai mult mi-a plăcut reconstituirea cetăţii la dimensiuni de machetă ce trona în mijlocul sălii muzeului, cu multele explicaţii de rigoare.

Istoria sa a început în secolul al IV-lea Î. C. cînd se numea Tirisis fiind întemeiată de un trib tracic care a locuit acolo. Zidul fortificat de către traci a fost restaurat şi întărit cu o a doua linie de apărare. Astfel oraşul a fost format din oraşul interior şi aşezările exterioare ale căror ruine mai pot fi văzute şi astăzi. Primul zid a protejat oraşul dinspre uscat. O legendă spune că în această fortăreaţă şi-a adăpostit bogăţiile Lysimah, succesorul lui Alexandru cel Mare. Ulterior ea a trecut, succesiv, prin perioada elenistică, apoi sub conducere romană în perioada Imperiului Roman la început şi a celui de răsărit, mai târziu, sub stăpânire otomană în timpul Imperiului Otoman. În această perioadă fortăreaţă a fost un punct important pe Via Pontica ce lega Bizanţul de Histria. Tot în timpul săpăturilor arheologice s-au descoperit mai multe biserici medievale din perioada bizantină. În secolul al XIV-lea, fortăreaţa era un adevărat orăşel medieval. Se mai pot vedea încă ruine de ziduri, fundaţii de biserici, chiar şi o fântână. În trecut, peşterile din promotoriu au fost conectate la cetate prin tuneluri şi erau folosite pentru încărcarea şi descărcarea navelor. Denumirea de Kaliakra a fost menţionată pentru prima dată în secolul al XII-lea. În a doua jumătate a secolului al XIV-lea, Kaliakra a devenit capitala Ţării Carvunei (Dobrogea). Pe 31 iulie 1791, lângă Kaliakra a avut loc cea mai mare bătălie navală din istoria Mării Negre - escadronul rus condus de amiralul Ushakov a distrus flota imperiului otoman, astfel încheindu-se războiul ruso-turc (1787 - 1791). După 1989, câştigătorul bătăliei, amiralul rus, a fost sanctificat de Biserica Ortodoxă. Rămăşiţele fortăreţei pe care le putem vedea astăzi datează cel mai probabil din perioada Ţării Carvunei.

Am prins un moment în care ploaia, ce cursese torenţial, s-a mai domolit şi-atunci am pornit către extremitatea terestră în care se află bisericuţa Sfântului Nicolae. Nici n-am apucat să ajungem bine, că ploaia a reînceput serios şi-am rămas captivi pe una dintre băncile de piatră din locul de belvedere, mult mai mult decât am fi intenţionat. De o parte şi de alta versanţii stâncoşi parcă se prăvălesc în apa mării. Briza mării care adia tot mai tare, combinată cu vântul şi ploaia erau deja incoveniente majore. Când ajungi la capătul cărării, în vârful ridicăturii de stânci colţuroase, marea ţi se dezvăluie în toată imensitatea ei. Priveliştea, ce-i drept, este fantastică. În locul în care apele sunt atât de liniştite, practic, un nesfârşit de ape de un albastru închis ce se contopeşte cu albastrul cerului, domneşte o linişte desăvârşită iar mâna omului a zidit o mică capelă, de fapt, o chilie închinată Sfântului Nicolae. Miros de tămâie şi lumânări arse, icoane, o cruce, o carte de rugăciuni, la cam atât se rezumă bisericuţa ridicată în 1983 în semn de respect faţă de Sfântul Nicolae căruia o legendă locală îi atribuie formarea Capului Kaliakra. De asemenea, se mai spune că o mănăstire dervişă a existat la Capul Kaliakra în perioada stăpânirii otomane, având osemintele unui sfânt musulman.

La întoarcere am acordat mai multă atenţie monumentului ce aminteşte de vestitul Cavaler trac din vechime pe lângă care trecuserăm în viteza cauzată de ploaie. Pentru cei doritori de câteva momente de tihnă la malul mării este şi o terasă, de unde poţi admira în linişte marea din care se spune că, aici, la Kaliakra se pot zări delfini jucăuşi. Noi n-am avut norocul să-i vedem. Imediat după terasa restaurantului, în dreapta, se află o potecă spectaculoasă care coboară pâna la malul mării, pe ale cărei trepte le–am surprins în fotografii pe când eram prizonierii ploii la bisericuţă.

Un aspect demn de menţionat care pe mine, personal, m-a impresionat este această bună organizare a complexului, pe care, din păcate, la noi în siturile arheologice n-am întâlnit-o.

În încheiere, pot să spun că, după părerea mea, fosta fortăreaţă e atât de bine poziţionată, încât ar fi fost imposibil să fi aparţinut unui singur popor. Când te afli acolo ai senzaţia că eşti invincibil, dar istoria dovedeşte că orice poate fi cucerit! Noi cel puţin ne-am lăsat cuceriţi de imaginea pereţilor stâncoşi abrupţi, de timpul încremenit ce contrastează cu forfota turiştilor ce se mişcă într-un “du-te vino” permanent pendulând între ruine, restaurant, muzeul găzduit de grota din stâncă, bisericuţa Sfântului Nicolae şi nelipsitele suveniruri de la numeroasele tonete înşirate de-a lungul aleii de acces. Dar lucrul care contează cel mai mult este priveliştea unică, şocantă pentru ochiul obişnuit cu ţărmurile blânde şi joase ale Mării Negre de la noi!

---

VIZUALIZĂRI: 4143 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI