Pe urmele lui Negru Vodă: Mănăstirea Negru Vodă din Câmpulung Muscel

TIPĂREȘTE

Și tot căutându-l pe Negru Vodă, într-una din duminicile acestei veri am ajuns și la Mănăstirea Negru Vodă din Câmpulung.

Reîntâlnirea după mulți ani cu acest sfânt lăcaș al ortodoxiei românești a fost un bun prilej pentru a redescoperi un loc plin de spiritualitate, liniște, calm și frumusețe, care poartă pecetea începuturilor ortodoxismului, dar și pe cea a primei capitale și a primului stat feudal românesc.

Ca și ctitoria suratelor sale de la Cetățeni și Curtea de Argeș, nici cea a sfîntului lăcaș de la Câmpulung nu este atribuită cu certitudine vreunui domn român, ci se lasă ghicită sau doar presupusă, răscolind prin praful izvoarelor istorice.

Pisania de la intrarea în biserica așezământului certifică data construcției ca fiind anul 1215. Această mențiune, dar și faptul că mănăstirea nu a purtat niciodată alt nume decât cel care îl evocă pe Radu Negru Voievod, constituie un argument veridic pentru a atribui această ctitorie legendarului descălecător de peste Carpați.

Alte izvoare istorice (fortificațiile de secol 13, sub forma unui zid din bârne de lemn îmbinate cu straturi de pământ presat, înalt de cca. 9 metri, înconjurat de un șanț cu apă adînc de aproape 3 metri, ale căror urme se mai zăresc încă în perimetrul așezământului) leagă istoria de început a mănăstirii de Curtea domnească a lui Basarab I, primul domn al Țării Românești, care după stabilirea capitalei la Câmpulung, a ales-o să-i fie reședință voievodală și necropolă domnească. Lespedea de mormânt a fiului său, Nicolae Alexandru Voievod, aflată chiar în naosul bisericii și inscripționată ca fiind așezată la 16 noiembrie 1364, este considerată cel mai vechi document epigrafic în limba slavonă de pe teritoriul României. Ea certifică fără tăgadă că la mijlocul secolului al 14-lea, biserica era centrul vieții spirituale a curții domnești.

Istoria sfântului locaș continuă cu Matei Basarab, care în 1635 reface din temelii biserica și casa domnească, surpate anterior de un nefast cutremur. Mai mult, el adaugă câteva construcții noi, care conferă așezământului calitatea de ”obstejitie” (obște de călugări): chiliile monahilor și turnul clopotniței, având dublu rol, acela de poartă de acces în incintă, dar și de fortificație cu rol de veghe și apărare, fiind prevăzută cu metereze, locașuri de tragere și două porți masive din stejar, ferecate cu o grindă metalică ce poate fi admirată și astăzi.

Tot Matei Basarab este cel care înființează în cadrul mănăstirii o moară de hârtie, o școală de copiști și o tipografie. Prima carte tipărită aici a fost un Molitvelnic în limba slavonă. În 1642 a văzut lumina tiparului și prima carte redactată în limba română, ”Învățături preste toate zilele”. Vatra de tipărituri de la Mănăstirea Negru Vodă s-a bucurat de prețuire nu numai în țară, dat fiind că unele dintre cărțile tipărite aici (Antologhion, Psaltirea), cu multă migală și grijă pentru aspect și decorațiuni, au circulat chiar și în Grecia și Serbia.

La acest act de cultură s-a adăugat și generoasa prestație a boierului Radu Năsturel, care în 1669 a înființat în incinta mănăstirii prima școală domnească de limbă română, deschisă tuturor copiilor dornici de învățătură, indiferent de clasa socială din care proveneau. Ulterior, în perioda 1920-1922, acest patrimoniu social avea să fie repus în circulație prin deschiderea Orfelinatului și a Seminarului Orfanilor de Război ”Patriarhul Miron”.

Cutremurele din 1802 și 1819 au afectat și ele semnificativ Casa domnească și așezământul monahal, impunând alte lucrări de renovare și reconstituire. În 1827, acestea au fost desăvârșite prin grija domnitorului Grigore Ghica.

Ulterior, refacerea picturii din 1955 și restaurarea generală din 1987, au redat edificiilor strălucirea de odinioară și le-au conferit înfățișarea pe care o păstrează și astăzi.

Să ajungi la Mănăstirea Negru Vodă nu este deloc greu, căci așezământul se află în centrul orașului, chiar pe drumul principal (strada... Negru Vodă!), în vecinătatea Colegiului Național ”Dinicu Golescu”. Accesul se face pe o alee lungă de cca. 50 metri pornind de la stradă. Am străbătut-o și noi într-o frumoasă după-amiază de duminică și înainte de a trece pe sub bolta clopotniței, ne-am oprit câteva momente în fața intrării, pentru a admira zidurile ca de cetate ale incintei și emblema domnească imprimată în piatră pe peretele exterior al fortăreței (un câine culcat). Tot acolo stă la îndemâna vizitatorului un mic panou informativ privind istoria așezământului, din care am extras și eu o parte din datele prezentate mai sus.

Îndată ce am trecut de monumentalele porți ale porticului de intrare ne-am aflat față în față cu biserica mănăstirii. Poartă hramul ”Adormirea Maicii Domnului” și se înalță chiar pe locul primei biserici ridicate aici, în centrul perimetrului desenat pe două laturi de zidurile fortificate originale. Pe partea dinspre sud și răsărit zidul prăbușit al incintei a fost reconstituit în 1985 la o înălțime de doar doi metri.

Biserica, în mod firesc de altfel, captează dintr-un început atenția, deși în interiorul perimetrului monahal se mai fac remarcate și alte construcții: chiliile (începutul sec. 19), vechea casă domnească (sec. 17), reconstruită pe vechile temelii din sec. al 14-lea alături de casa egumenică (sec. 18), biserica mică - bolnița (sec. 18). Zidurile bisericii nu sunt tencuite și nici pictate, lăsând să se vadă piatra de construcție frumos fațetată (gresie de Albești de Muscel) și cu o plăcută nuanță gălbuie. Nava, în plan dreptunghiular prelungit cu un altar oval spre răsărit, este încununată de trei turle, două mici laterale și una mare centrală.

Deasupra ușii de intrare și a stemei voievodatului cunoscătorii limbii slavone pot citi ultima pisanie a bisericii, cea care consfințește anul ultimei zidiri, 1832, iar alături, de-o parte și de alta a acesteia, încă două pisanii amintesc de anul punerii temeliei, 1215.

Pătrunzând în pronaos, ne-a surprins o atmosferă calmă și senină, căci biserica era goală la acel moment. Slujba de duminică se sfârșise de ore bune, iar în afară de noi, singurii vizitatori ai sfântului lăcaș erau razele calde ale soarelui de după-amiază, care pătrundeau prin ferestre înflăcărând icoanele și ornamentele lor aurite.

După săvârșirea cuvenitului ceremonial de închinare, am zăbovit mai pe îndelete în interior, spre a observa arhitectura, podoabele și relicvele adăpostite în biserică.

Am remarcat mai întâi că pronaosul este delimitat de naos printr-o pereche de coloane subțiri, albe, iar naosul este compartimentat la rându-i în două zone. Prima, situată în perimetrul central, mai vastă și mai încăpătoare, este dominată de marea turlă centrală sprijinită pe patru arcade de zid masive, prin ale cărei ferestre lumina diurnă inundă interiorul; bolta cupolei este desăvârșit pictată, iar în mijlocul său, Iisus Pantocrator îi binecuvântează pe creștinii ce i se închină. Un imens policandru aurit asigură iluminația în timpul zilelor mai mohorâte sau la slujbele de seară. Cea de-a doua zonă, alăturată altarului, mai mică, dar mai bogat ornamentată, este adăpostită sub o mare arcadă traversală.

Iconostasul de lemn aurit al altarului este impresionant, având forma și aspectul unui... palat de aur. Abundă în ornamente iscusit concepute, o adevărată explozie de motive vegetale în mijlocul cărora strălucesc frumoasele icoane ale Mântuitorului, Maicii Domnului și ale altor sfinți. În fața catapetesmei se află două strane arhierești și o monumentală strană regală sculptată în lemn, aurită din belșug și căptușită cu catifea purpurie.

Pictura bisericii a fost realizată inițial de renumitul Pârvu Mutu, dar ea nu a supraviețuit cutremurului din 1802. În prezent, biserica este împodobită cu pictura aplicată în perioada 1955-1957 de un colectiv de pictori călugări ai școlii de la Mănăstirea Plumbuita.

În afara arhitecturii sale, naosul ne-a răpit câteva minute bune în încercarea de a identifica cele câteva comori relicvare ce sunt adăpostite acolo. Ne-am oprit în fața raclei cu relicve sfinte, care păstrează un fragment din Sfânta Cruce a Răstignirii Mântuitorului ascunsă în interiorul unei cruci de argint, fragmente din moaștele Sfinților Ioan Botezătorul, Pantelimon, Nectarie și Mercurie, precum și o frumoasă icoană a Maicii Domnului, acreditată ca cea mai veche din biserică. Am trecut în revistă și cea mai veche piatră voievodală de mormânt, cea aparținând lui Nicolae Alexandru Voievod, iar pe peretele de apus, în pronaosul bisericii, am salutat portretele voievozilor ctitori : Radu Negru, Nicolae Alexandru Voievod și Matei Basarab, ținând fiecare în mână câte o biserică, dar și pe cel al Doamnei Elena, soția lui Matei Basarab, cea căreia i se atribuie inițiativa deschiderii tipografiei.

Părăsind biserica mare, ne-am regăsit în curtea mănăstirii: în față, pe latura de vest, alături de clopotniță am identificat Casa egumenică , acum sediul stăreției, o construcție finalizată în decursul a două secole (17-18), cu o prispă lungă la nivelul etajului, ocrotită de coloane cu arcade semicirculare, caracteristice arhitecturii brâncovenești. Accesul vizitatorilor obișnuiți în acest spațiu era interzis. Lărgind din proprie inițiativă cadrul restricției și la perimetrul chiliilor aliniate pe latura de nord a incintei, ne-am mulțumit să le fotografiem mai de la distanță și să remarcăm o dată în plus că florile parcă sunt mai sărace în mănăstirile de călugări, în ciuda strădaniei evidente a monahilor de a îngriji spațiile și de a le pune în valoare ca pe niste grădini ale lui Dumnezeu.

Era ora 16,00 și iată, un bătrân călugăr ne binecuvintează cu sunetele sacadate ale toacei care alungă duhurile rele. El dădu ocol bisericii și se opri câteva momente în fața intrării, adăugând ritualului câteva închinăciuni smerite, apoi se retrase de parcă s-ar făcut dintr-o dată nevăzut.

Ne-am reluat și noi vizita. Străbătând aleile ne-am regăsit în spațiul din spatele bisericii. Am fost de-a dreptul surprinși să descoperim acolo că perimetrul mănăstirii se lărgește într-o adevărată grădină cu straturi de legume bine îngrijite, cu o livadă de pomi roditori, dar și cu o fâneață al cărui rost nu l-am aflat decât atunci când am zărit fânul pus la uscat pe tradiționalele trepiede țărănești. Pesemne era rezerva de hrană pentru câteva vite sau cai aflați în proprietatea mănăstirii.

În mijlocul acelei arii, printre ramurile pomilor fructiferi am zărit Biserica mică, biserica bolniță cum este ea cunoscută, loc dedicat săvârșirii tainei Sfântului Maslu și îngrijirii duhovnicești a bolnavilor. Micuța biserică, având hramul ”Sfântul Ioan Botezătorul” a fost construită la începutul sec. al 18-lea și și-a câștigat renumele pe seama picturilor sale, dintre care puținele supraviețuitoare din pridvor sunt vechi de două sute de ani, iar cele din interior poartă semnătura lui Gheorghe Tăttărescu.

Revenind în grădină, am lăsat în urmă un aghiasmatar de construcție mai recentă și am făcut un ultim popas lângă Casa domnească. Făcând apel la imaginație, oricine s-ar aștepta ca o reședință voievodală să fie o clădire impunătoare și ieșită din tiparul caselor tradiționale. În realitate, este vorba de o clădire de dimensiuni modeste, cu nimic scoasă în evidență. Are un singur nivel și două foișoare cu stâlpi de susținere hexagonali, din cărămidă. În subsol, unde cândva funcționa tiparnița, ființează azi o colecție muzeală care expune odoare bisericești și numeroase cărți vechi. La momentul vizitei noastre însă expoziția nu era deschisă și judecând după uneltele de lucru și materialele de construcție depozitate alături de ziduri, am tras concluzia că în interior se executau niscaiva lucrări de reabilitare.

Închis era și micul magazin din vecinătatea porții, aflat și el pesemne în renovare. Locul lui fusese luat de un microbuz parcat chiar sub porticul de intrare, dar care nu ne-a tentat cu nicio ofertă, una care să ne amintească de Sfânta Mănăstire Negru Vodă: ceea ce era pus acolo spre vânzare se găsea și la Pitești. Ne-am mulțumit vrând-nevrând cu memoria aparatului foto, pe care am imortalizat ultimele imagini.

Făcând cale întoarsă pe aleea spre șosea mi-a plăcut să mă transpun câteva momente în atmosfera secolului 17, atunci când în jurul mănăstirii clocotea o intensă viață comercială, al cărei motor era marele bazar. El cuprindea un depozit de mărfuri și un han construit după moda orientală, cu prăvălii la parter și camere de oaspeți la etaj. Urme ale acestor construcții au fost dezgropate de arheologi în perimetrul vecin mănăstirii (zona Colegiului Național Dinicu Golescu), iar o serie de documente și stampe ale vremii vorbesc despre faima marelui bâlci de la Câmpulung, faimă trecută mult peste hotarele Țării Românești. Din păcate, acest renume s-a stins un secol mai târziu, atunci când o serie de calamități naturale, epidemii și intervenții străine (austro-ungare și turcești) au pus capăt dezvoltării economice și culturale a orașului. Ca și alte foste capitale ale românilor, Câmpulungul, cu tot ceea ce-l definește și-l individualizează, a fost sortit să împărtășească destinul unui copac: să răsară, să crească, să înflorească, să rodească, apoi să se ofilească, iar ciclul acesta, prin repetare, să fie nemuritor. Căci totdeauna un copac va renaște din propriile semințe, iar un oraș din propia luptă pentru supraviețuire. Ceea ce e valabil și pentru Câmpulung.

---

VIZUALIZĂRI: 6777 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI