Triunghiul sacru. Bisericile rupestre de la Argeș

TIPĂREȘTE

Bisericile rupestre din România sunt vestigii preponderent medievale, amenajările respective servind ca lăcașuri de cult, dar și - conform cercetătorilor - ca spații de locuit în diferite perioade istorice.

De-a lungul timpului, pe teritoriul României au existat multe sihăstrii rupestre, dintre acestea doar vreo 300 câștigând lupta cu timpul. Ele sunt amplasate îndeosebi în zona montană și, în general, poartă numele locurilor în care se află.

În zona Muscelului, într-un triunghi imaginar, încă mai dăinuie un grup de trei biserici rupestre - Cetățuia lui Negru Vodă, Nămăești și Corbii de Piatră - și astăzi vii altare de slujire a lui Dumnezeu.

Am aflat de existența acestui triunghi sacru din Muscel cu ocazia unui pelerinaj făcut împreună cu un grup de credincioși de la Patriarhia Română. Cu autocarul, fără grija orientării, a distanțelor și a parcărilor, am văzut pentru prima oară cele trei biserici rupestre, astăzi incluse în tot atâtea complexe mănăstirești. De atunci am revenit de mai multe ori, cu mașina personală, după un program stabilit și urmat de noi doi. Doar ordinea de vizitare a celor trei sfinte lăcașuri rupeste a rămas aceeași.

În vara acestui an, când de teama virusului ucigaș am evitat cazări și mese servite pe oriunde, am preferat călătorii scurte, de numai o zi, cu sandwich-uri pregătite acasă. Una dintre aceste călătorii a fost la bisericile rupestre de la Argeș, la triunghiul sacru.

Mănăstirea Cetățuia Negru Vodă din satul Valea Cetățuia, comuna Cetățeni, aflată la 21 km de Câmpulung Muscel, a fost vizitată prima. Trebuie știut că drumurile până acolo sunt bune, dar că dincolo de Râul Dâmbovița pe care l-am traversat pe pod, urmează un urcuș pietonal nu tocmai ușor mai ales pentru pelerini, în marea lor majoritate persoane trecute de prima tinerețe. Îmi amintesc de faptul că la prima mea călătorie acolo, în grupul de pelerini împreună cu care venisem erau mai multe persoane în vârstă și destule doamne încălțate cu sandale de oraș. Urcau anevoie, uneori ajutate, iar când am sugerat că agenția de pelerinaj ar trebui să atenționeze asupra condițiilor de drum, preotul însoțitor mi-a răspuns sec: “Ne mai spălăm de păcate!” . N-am comentat, dar am gândit păcătos: “Cum te-ai mai spăla tu de păcate dacă ar face cineva infarct sau și-ar rupe ceva în cădere!” . Altfel, drumul în urcuș printre stânci este foarte frumos, mai ales vara, când peisajul este verde. Chiar mai înainte de a ajunge, printre crengile înfrunzite, zărești turla înaltă a bisericii de lemn. Este o biserică în stil maramureșean, pe un postament înalt. Până în 1918 avea doar hramul “Adormirea Maicii Domnului” . În prezent are și hramul “Izvorul Tămăduirii” .

Tradiţia orală spune că cei trei mari sihaştri care au trăit și s-au rugat aici, au făcut un jurământ pe care l-au lăsat ca regulă urmașilor vieţuitori la Cetăţuia: "… Şi legământ va fi… De rânduiala se va ţine, nimic nu va lipsi! "

În peștera de la Cetățuia s-a retras în sihăstrie Cuviosul Ioanichie Schimonahul, călugărul care a trăit vreme de 30 de ani în pustnicie. Moaștele lui sunt singurele relicve întregi ale unui cuvios român din sec. XVII, păstrate până în zilele noastre. Peștera de 12 m lungime, 4 m lățime și 3,2 m înălțime, având altar, naos și pronaos, i-a fost sălaș și loc de rugăciune.

Unii istorici afirmă că lăcașul monahal ar fi fost ctitorit de voievodul Nicolae Alexandru, fiul lui Basarab I, alții că adevăratul ctitor ar fi fost voievodul Negru Vodă care-și aflase loc de refugiu pe aceste meleaguri în care a existat o cetate de rezistență în vremea romanilor. În “Peștera lui Negru Vodă” - mică și destul de greu accesibilă - s-au retras mai multe personalități istorice: Nicolae Alexandru Voievod, Vladislav Vlaicu, Vlad Țepeș și Mihai Viteazul care a trecut pe acolo după lupta de la Călugăreni, în anul 1595. De asemenea, tot la schitul de la Cetățuia s-a refugiat și domnitorul Constantin Șerban în anul 1658, precum și Constantin Brâncoveanu, în 1690.

Multe sunt legendele și tradițiile locului privind schitul de la peștera Cetățuia, dar prima atestare documentară datează din anul 1574. Se pare că inițial biserica din peșteră a fost pictată. Se mai păstrează doar urme ale picturii originale, pereții de stâncă fiind astăzi acoperiți doar cu icoane. Foarte puțin modificată de mâna omului, biserica din stâncă este unică prin aspectul său natural. În altarul bisericii, în perioada cuprinsă între două mari sărbători creștine - Izvorul Tămăduirii (în prima vineri de după Paști) și Adormirea Maicii Domnului (15 august) - din peretele de piatră izvorăște un firicel de apă despre care tradiția locală spune că ar avea puteri tămăduitoare.

Biserica de lemn, în stil maramureșean, relativ nouă, construită după 1992 când schitul a devenit mănăstire, păstrează în interior racla cu relicvele Cuviosului Ioanichie. Impresionează iconostasul pictat, sculptat în lemn de nuc, precum și frumosul candelabru.

În afara bisericii de lemn, în cadrul lucrărilor de refacere a lăcașului a fost înălțată o nouă clopotniță și s-au construit chilii pentru călugări, o bibliotecă și un aghiasmatar. Mănăstirea Cetățuia Negru Vodă are în prezent curent electric și chiar un funicular atât de necesar transportului de alimente, apă și alte materiale.

Mănăstirea Nămăești situată în satul cu același nume din comuna Valea Mare-Pravăț, la 5 km nord-est de Câmpulung și la 15,5 km distanță de Mănăstirea Cetățuia de unde tocmai am venit, are și ea o biserică săpată în stâncă, datând din prima jumătate a sec. XVI. Un document din anul 1547 menționează faptul că Mircea Ciobanu i-a lăsat lui Jupân Dumitru drept ocină satul Nămăești cu condiția ca, dacă nu va avea urmaș, proprietatea să rămână bisericii din stâncă. Nu se cunosc date exacte privind întemeierea schitului, dar legendele locale pomenesc numele domnitorului Negru Vodă. După unii istorici, acest locaș ar fi fost o catacombă creștină datând din vremea romanilor, după alții un templu închinat zeului Zamolxes.

Este arhicunoscută legenda potrivit căreia începuturile lăcașului coincid cu descoperirea în peșteră a unei icoane făcătoare de minuni a Maicii Domnului, despre care se spune că ar fi fost pictată de Sfântul Evanghelist Luca și adusă pe aceste meleaguri de Sfântul Andrei, apostolul care a propovăduit în Dobrogea și a plecat apoi spre Dacia Superioară. Icoana se află și astăzi acolo unde a așezat-o Sfântul Apostol Andrei. Negăsind pe nimeni pentru a-i transmite învățăturile creștine, Sfântul Apostol Andrei ar fi exclamat: “Nemo est!” , adică “Nu este nimeni!” . Se pare că de aici se trage și numele Nămăești atribuit atât satului cât și mănăstirii.

Sunt multe legende care circulă pe seama bisericii rupestre de la Nămăești, una dintre ele fiind aceea că Maica Domnului a cerut ca numărul viețuitorilor din mănăstire să fie întotdeauna 33, adică numărul anilor trăiți de Mântuitorul Iisus Hristos pe pământ.

Dincolo de orice legendă, cert este că Icoana Maicii Domnului găsită la Nămăești este una dintre cele mai vechi icoane de la noi, dar și din întreaga creştinătate. Bineînțeles, icoana miraculoasă de la Nămăești nu mai arată astăzi așa cum au găsit-o cei trei ciobani legendari. Ea a fost ulterior ferecată în argint, iar mai târziu i s-a adăugat și o ramă tot din argint.

Biserica rupestră pe care o vedem astăzi - cu hramurile “Intrarea Maicii Domnului în Biserică” și “Izvorul Tămăduirii” - a fost amenajată în peștera care a fost lărgită. Stânca dură care adăpostește pronaosul, naosul și altarul bisericii, susține acum și o turlă ridicată pe locul unde era gura de acces în peșteră. Lipit de stâncă, bisericii i s-a adăugat și un pridvor. Iconostasul sculptat în lemn, ca și stranele, se sprijină pe pereții de stâncă. Biserica nu are pictură, dar este împodobită cu multe icoane, unele dintre ele de mare valoare.

Mănăstirea Nămăești deține și o colecție muzeală cuprinzând obiecte de artă feudală, bisericească și populară, precum și o colecție de carte veche românească. Contra unei taxe modice, acestea se pot vizita.

Mănăstirea Corbii de Piatră situată în satul Jgheaburi, comuna Corbi, la 43 km de Nămăești, cea de-a treia biserică din triunghiul sacru muscelean, este inclusă într-un ansamblu rupestru datând din sec. XIV.

Prima mențiune documentară este la 23 iunie 1512 când monahia Magdalina - de neam boieresc - proprietară a moșiei de la Corbi, reînființează Mănăstirea Corbii de Piatră. Sfântul lăcaș a primit hramul “Adormirea Maicii Domnului” și a fost închinat domnitorului Neagoe Basarab. Monahia Magdalina fiind mătușa voievodului Neagoe Basarab, este explicabil faptul că sfântul lăcaș a căpătat încă de la reînființare statutul de mănăstire domnească.

Dacă ajungând la Mănăstirea Corbii de Piatră veți găsi poarta încuiată, apelați numărul de telefon afișat acolo și de îndată va veni cineva să vă deschidă.

Dincolo de poartă se trece pe lângă Altarul Dacic, o stâncă pe care se făceau sacrificii și ofrande, apoi pe lângă Paraclisul de lemn, cu clopotniţă, datând de la sfârșitul sec. XIX.

Biserica rupestră, cu hramurile “Adormirea Maicii Domnului” , “Sf. Voievod Neagoe Basarab” și “Sf. Apostoli Petru și Pavel” , amenajată în peștera sacră a dacilor, se vede chiar din poartă, pitulată sub stâncă. Lângă biserică, de asemenea săpată în stâncă, se află trapeza mănăstirii. Se spune că acest loc era folosit de Neagoe Basarab drept tribunal în aer liber, aici făcând judecăți publice.

Biserica rupestră de la Mănăstirea Corbii de Piatră, săpată într-un perete masiv de stâncă, de 30 m înălțime și 14,5 m lungime, avea inițial doar naos și două altare, unul dintre ele fiind - zice-se - catolic. Au existat controverse pe această temă, dar cert este că biserica rupestră de la Mănăstirea Corbii de Piatră este singura biserică veche de la noi care avea două altare.

În 1897, în timpul slujbei de Înviere, peretele vestic al naosului s-a surpat, dar a fost ulterior refăcut. La începutul sec. XIX zidul despărțitor dintre cele două altare a fost dărâmat, din el modelându-se Sfânta Masă a actualului altar. S-a săpat și un pronaos încăpător și s-a zidit și pictat un nou iconostas. Interiorul bisericii mai păstreză încă urme din pictura originală, datată la începutul sec. XIV, Corbii de Piatră fiind astfel locașul cu cea mai veche pictură din Țara Românească.

Dacă ajungând la Mănăstirea Corbii de Piatră aveți mai mult timp la dispoziție, luați-o pe poteca din stânga bisericii, potecă amenajată cu scări și balustrade. Urcușul destul de abrupt conduce la Crucea de piatră, foarte veche, aflată pe stânca în care se află biserica.

Bisericile rupestre de la Argeș - Cetățuia lui Negru Vodă, Nămăești și Corbii de Piatră - înrudite ca aspect cu grupul de biserici rupestre din Cappadocia, precum și cu Bisericile rupestre din Bulgaria merită vizitate. În succesiunea pe care am practicat-o noi întotdeauna sau oricum, după propria inspirație, este o sugestie pentru petrecerea unei zile de weekend.

---

VIZUALIZĂRI: 2319 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI