Die Schneekönigin - Sau când nici fetița cu chibriturile nu ajută

TIPĂREȘTE

Nu lăsa pe mâine ce poți face azi! Știm asta cu toții. De știut o știm, de aplicat, mai... langsam, ca să ne exprimăm în limba berlinezilor. De ce zic asta? Pentru că eu așa... n-am făcut și parcă n-a fost tocmai bine.

În ultimii (destui) ani, m-am învățat să petrec revelionul la bulgari. Am început la Viva, în Nisipuri, și am continuat cu îndârjire la Grand Hotel Varna, în Sf. Constantin și Elena. Unde am ajuns și de Paște, anul trecut. De fiecare dată, mi s-a părut că a fost un pic mai bine față de anul anterior, ceea ce m-a determinat să continui cu săritul pârleazului în perioada sărbătorilor. De obicei, la începutul lui decembrie nu era nicio problemă să găsesc “bilete”, așa că și anul trecut am stat liniștit. Ba chiar mai liniștit. De fapt, dacă mă gândesc cu mintea de pe urmă, prea liniștit. Așa că imediat după ce m-am întâlnit cu Sf. Nicolae și am mai discutat de una de alta și am făcut mini-grupul de prieteni, am purces la treabă, chitit fiind tot pe GHV, locul în care mă simt ca acasă deja. Știu că nu e cel mai cel și mai sunt lucruri ce pot fi îmbunătățite, dar de fiecare dată am lăsat ce nu e perfect la spate și m-am simțit bine acolo. Surpriza mare a fost să constat că tot hotelul era rezervat deja, și nici măcar luarea legăturii direct la sursă, în Bulgaria, nu a reușit să mă ajute. Ca niciodată, oamenii harnici se asiguraseră încă din noiembrie că vor benchetui la GHV.

Am fost nevoit atunci să mă orientez către altceva. După câteva zile de prospecțiuni pe la diferite agenții, am ales un hotel care avea vechime mare în organizarea revelionului și care mi-a fost recomandat de mai multe agenții: Berlin Golden Beach.

Am plecat din București pe viscol, dacă țin bine minte erau -7 grade. Aveam ceva emoții, pe la Călugăreni se răsturnase un tir cu nu știu ce substanțe și circulația era deviată și nu aveam nicio garanție că drumurile îmi vor permite să ajung fără aventuri. Prietenii noștri au renunțat să mai plece, temându-se să nu rămână înzăpeziți pe undeva. Autostrada Soarelui devenise cea a nămeţilor... Ca prin minune, până am ajuns la Călugăreni, pe la 12, circulația de restabilise, și a ieșit soarele. Soare ce ne-a însoțit tot drumul, când a apus taman că ajungeam în Varna. Good timing, bro! Drumul a fost cu mult peste așteptări, bulgarii s-au întrecut pe ei (pe noi nu mai vorbesc…), am văzut niște monștri de tractoare cu lame cu niște ditamai roțile, mergând în perechi și care după ce terminaseră drumurile principale intrau deja și pe cele ce plecau din acestea. În multe zone șoseaua începuse chiar să se usuce, iar de la Varna încolo nici nu ninsese. Cert e că exceptând vreo doi km în apropiere de Shumen unde mai erau ceva locuri unde se mai strecurase zăpada pe carosabil, în rest se putea circula pe câte o bandă pe sens în condiții rezonabile.

Am făcut o mică escală la GHV, să ne pupăm cu gazdele anilor trecuți și să le urăm la mulți ani. Atmosfera de acolo era super și n-am avut ce face altceva decât să oftez și să las ochii în jos, ca să nu mă electrocuteze privirea expresivă a soției...

Am găsit hotelul ușor, cu ajutorul GPS-ului. Aici am avut primul contact neplăcut, cu nenea portarul, care până să apuc să cobor din mașină, era lângă portiera mea. Și nu exagerez. Inițial am crezut că vine să ne ajute la bagaje (obișnuit ca la Grand Hotel Varna, unde de regulă, când nu era ocupat cu alţi clienţi, venea băiatul cu căruciorul și te ducea până în cameră). Ei, aș! După ce mi-am tras bine căciula pe urechi și m-am îmbrăcat cu canadiana, am înțeles de la el că vroia să ducem mașina direct în spatele hotelului, în parcare. Recunosc, treaba asta m-a lăsat puțin cu gura deschisă, noroc cu gerul de afară care mi-a corectat rapid postura. Individul vroia pur și simplu să mergem imediat cu mașina în spate și să venim de acolo cu bagajele. Afară era deja noapte, cam -10 gradei, şi se pornise un vânt de te sufla la pământ (vânt care, de altfel, a bătut în toate zilele petrecute acolo). Văzând îndârjirea respectivului, am băgat în buzunar bacșișul pe care îl pregătisem înainte de a ieși din mașina, m-am întors, spre disperarea lui, cu spatele și mi-am văzut liniștit de scoaterea bagajelor din mașină. L-am ignorat, singurele cuvinte pe care i le-am adresat fiind “Later… ” Mi-am lăsat soața lângă bagaje și am parcat mașina undeva în spate, depaaarte de tot, la capătul șirului de mașini care ajunseseră înainte, la hotel Glarus. Destul de înfiorător pe acolo, nu era nici dracul, exceptând câțiva câini care lătrau la vreo 50 de metri, în noapte... Lumină mai deloc, un vânt care te îndoia... Cum ar fi fost să vii de acolo cu trollerul târâș?!

Ajunși la recepție, formalitățile au mers rapid, erau acolo o tipă care își uitase zâmbetul acasă și un tânăr plin de viață, simpatic și zâmbăreț: replicile bulgărești ale măștilor tragediei și comediei din teatrul antic grec.

Holul principal, ca și restul hotelului de altfel, cu puține decorații de sezon. Deja prima diferență majoră față de GHV. De suprafață “disponibilă” nu mai e cazul să vorbim, dar știam asta, așa că nu m-a surprins. Am urcat cu liftul până la etajul unde se afla camera noastră. Cum am ieșit din lift, ne-a izbit un aer rece. Niciun fir de aer cald nu sufla pe hol.

Am intrat în cameră, cu temerea că vom găsi o cameră sloi. Din fericire, aerul condiționat era pornit. Venit de afară, mi s-a părut că e cald și bine. În privința căldurii, mărturisesc că nu îmi făcusem nici cea mai mică grijă, în toți anii anteriori stând în camera de hotel în tricou cu mânecă scurtă.

Camera, nici mică, nici mare, fără mirosuri de mucegai și curată. Nimic spectaculos, dar nici de speriat. Exceptând faptul că tot mobilierul de balcon, măsuță și scaune, se află depozitate în interior :) Le trimit rapid la locul lor, în ger și fac loc de trecere. Rămân: un pat matrimonial, două noptiere pitice, două aplice deasupra patului, funcționale, o servantă, telefon, teveu LCD cu antenă satelit (cu o puzderie de canale, românești fiind doar TVR international parcă), o chestie din aia pe care se pun bagajele (nu am știut niciodată cum se numește) și dulapul, cu suficiente umerașe.

La baie e în regulă, prosoape curate, sapun lichid și la chiuvetă și la baie, hârtie igienică și cam atât. Baia nu e mare, dar suficientă. E bine că e curățenie. Partea rea e că atunci cănd trec la spălat, observ că dedesubtul chiuvetei începe să picure apa, astfel încât în curând se formează un mic șuvoi care își caută drumul către scurgerea de pardoseală. Nu am cu ce să șterg, așa încât prosopul de podea își găsește o întrebuințare nouă.

Ne schimbăm și coborâm la recepție. Unde îi comunic tipului cel vesel și amabil că e o mică problemă în camera de baie. NIcio problemă, se rezolvă, mă asigură, iar eu îl cred pe cuvânt. În fond, și la Grand Hotel Varna am pățit exact același lucru și până am urcat înapoi în cameră de la masă se rezolvase.

Cum e cu internetul? Hai să vedem… Şi aflu: pentru conectarea la Wi-Fi, este nevoie de parolă, scrisă pe o bucățică de hârtie, care se ridică de la recepție. Fiecare utilizator are câte o parolă. Dacă ai mai multe echipamente, trebuie câte o parolă pentru fiecare.

Mergem la barul din lobby și luăm ceva de băut și apoi ne așezăm la o masă. Stăm puțin și ne ridicăm în căutarea alteia, căci la prima ne lua vâjul rău. La a doua e puțin mai bine, în hol sunt două instalații de aer condiționat pe podea, mari căt mine (adică mari) care bagă aer cald. Nu e prea plăcut să te bată direct curentul respectiv, așa că încercăm o a treia masă. Între primele. După vreun sfert de oră, începe să ne fie cam frig. În fine, lăsăm paharele pe jumătate și ne refugiem în sala de mese. Care este plină. Găsim o masă destul de greu, lipită de un stâlp, cu trei scaune. Mulți copii.

E timpul să fac “turul de recunoaștere”. Din fericire, și asta este valabil pentru întreaga perioadă, mâncarea m-a satisfăcut. Fără a fi vorba de o bogăție culinară sau chestii ultra-sofisticate, nu a fost niciodată să nu mă ridic mulțumit. În principiu, la cele două mese principale (dejunul și cina), erau două feluri de supe (cu gust diferit de cel românesc, de unde poate unora nu le-ar fi pe plac, dar care mie mi s-a părut... intrigant și care mi-au plăcut cu adevărat -mai ales un minestrone foarte bine gătit-), mai multe feluri de brânzeturi, 4-5 feluri de salate, 4-5 feluri de mâncare gătită, 4-5 feluri de “dulce” (unele mai bune, altele cum sunt de obicei în Bulgaria, dulci rău și foarte colorate :P), fructe (mere, portocale, banane, kiwi) și diferite chestii preparate la deja tradiționala plită. Interesant că lumea nu era foarte tentată de grătar, astfel încât niciodată nu am văzut mai mult de 4-5 persoane maximum la coadă, de multe ori nefiind niciuna și preparatele stând liniștite în platouri. Pâinea, de mai multe feluri chifle, pâinici, toast, albă, neagră, cu semințe, etc, proaspătă și gustoasă.

Păpăm și noi una-alta și revenim în holul hotelului. Căutăm, prin testări succesive, o masă unde sp nu se simtă curentul prea tare. Ne lungim tiptil pe o băuturică că ne mai încălzim puțin. La un moment dat, îmi dau seama că mesele din jurul nostru sunt majoritatea goale. Unde o fi restul celor din hotel? Încep să fac un calcul și ceva nu îmi iese: pe afară clar nu se aventurase nimeni (am încercat eu să ies la o țigare și după un fum am renunțat, căci intra fumul în piept direct sub formă de cuburi), în loby eram vreo 10 persoane (din care recunosc mai mulți din cei ce petrecuseră anul trecut revelionul la GHV, urmând ca pe parcursul zilelor ce vor urma numărul lor să crească)... chiar așa, să se fi culcat toți?

La un moment dat, pe langă noi trec unii îmbrăcați în costume naționale bulgăreşti. Hopa! Ceva se întâmplă. Dar unde?

Întreb la recepție și primesc confirmarea: mergeți în sala de mese. Ceea ce și facem. Aici, atmosfera e considerabil mai caldă, la propriu și la figurat. Luminile sunt stinse, ici colo niște spoturi ce se alătură jocurilor de lumini de la scena improvizată între mese. Mă rog, vorba vine scenă, e de fapt un loc unde nu se află amplasate mese, în timpul serii acolo fusese un “garcon” care îți servea vin alb sau roșu, îmbuteliat sub eticheta hotelului (bun de altfel) și unde se afla acum pupitrul Dj-ului.

Mesele ocupate de privitori, “ringul” plin de dansatori.

Găsim și noi o masă mai către ieșire/intrare, depinde cum o iei, mai gustăm puțin dintr-un pahar de vin și după ce ne lămurim că nu vom mai avea parte de alt spectacol în afară de cel oferit de tinerii deja încălziți (unul e deja la maieu), mergem și noi să contribuim la zbânțuiala generalizată. La un moment dat, pe la 12, barul se închide, lumea începe să se retragă, rămânem o mână de oameni care abandonăm și noi destul de rapid. Mult prea rapid după gustul meu, obișnuit cu ritmul petrecerilor de la GHV.

Ajunși în cameră, ne pregătim de culcare. Cam friguț. Sistemul de reglaj al aerului condiționat e sărac, nu prea ai ce sâ reglezi. Reduc turația, căci zgomotul era destul de puternic, ne spunem chestia aia cu somn ușor, vise plăcute, puricii să te sărute și trecem pe programul de sfor. Ei bine, nu pentru mult timp, căci deși puricii nu ne-au dat târcoale, în schimb frigul se strecoară sub pătură și mă trezesc rebegit.

În cameră, frigul de pe lume. Nu cred că sunt 14-15 grade. Cu indulgență și bună-voință. Mă duc în dreptul curentului de aer de la aerul condiționat. Rece, fără ezitare. Mă uit din nou la panoul de comandă. Nu am cum să cresc temperatura. Măresc viteza de ventilație dar nu obțin altceva decât un zgomot mai mare și un flux sporit de frig. Îl închid decis, căci nu bagă decât aer rece. E clar, instalația nu face față frigului de afară.

Pun peste pătură și cuvertura. Mă bag în pat sperând că... dar când ajung la partea cu speranţa, îmi aduc aminte de Dante... mă dau jos din pat, îmi iau căciula, revin în pat, şi iar sper... Până dimineață adaug pe rând fularul și treningul. Frig cum am tras în noapte aia nu știu când am mai îndurat. La un moment dat, între vis și realitate, îmi imaginez că sunt fetița cu chibriturile din basmul lui Andersen, mă trezesc, aprind la greu chibriturile, mă bucur că în vis ele nu se termină, dar chiar şi în stare de semi-trezie tot îmi dau seama că nu ajută... aşa că arunc cutia de chibrituri şi mă trezesc. Dar revenirea din starea de veghe-somn nu ajută prea mult, căci nu e mai cald ca în vis...

În fine, vine dimineața, ne mai dezbracăm din hainele puse peste noi :) și coborâm la un ceai cald. De bază... Vorbesc la recepție, același băiat zâmbăreț. Îi spun despre excursia în Laponia de noaptea trecută, rugându-l să trimită pe cineva să verifice instalația de aer condiționat. Aflu că au fost multe astfel de solicitări, concluzia lui fiind că nu știm să folosim panoul de comandă, că toți am ajuns să oprim ventilația... Doah! Îi aduc aminte și de scurgerea de la chiuvetă.

Ne întoarcem în cameră. Aici, ne întâlnim cu îngrijitoarele. Ele ne mulțumesc pentru bănuții lăsați pe pernă, iar noi pentru hârtia igienică. Ne înțelegem perfect prin semne. Îi spun de frig, ea ne trage o draperie grea ca de plumb de la fereastră, folosește măsuța și fotoliul ca să o proptească bine în geam și ne mai aduce căte 2 pături de fiecare. Îi arăt și apa picurând și ea iese și peste 10 minute vine și instalatorul. Se chinuie el ce se chinuie, improvizează ceva ce a ținut fix până a plecat :P, dar măcar apreciez buna intenție :) Cert e că următoarele nopți a fost ceva mai bine, cu aerul pornit în permanență, cu temperatura de afară crescând de la -14 la -7 (ceea ce s-a simțit și în interior)

Ne convingem și cealaltă pereche de prieteni să plece și ei din București (cei cei renunțaseră inițial să mai vină, de frica zăpezii) și până ajung ei pe după-amiază, ne vânturăm prin hol (sau ne holim prin vânt…), mai bem o cafea, un ceai, orice, doar cald să fie.

Aflăm că noaptea de Revelion o vom petrece la restaurantul de la etaj, plasat exact deasupra celui principal de la parter.

În fine, după ce au venit și prietenii a fost mai bine, am trecut mai ușor peste frig. Și încet-încet, iată că ne îmbrăcăm frumos și coborâm la masa festivă.

Intrăm cu teamă în restaurantul de la etaj, gândindu-ne la frigul pe care probabil îl vom îndura. Primii pași ne produc o nedumerire: suntem în același hotel? Restaurantul este aranjat impecabil, mesele arată perfect, și e cald. Cum e posibil? Habar nu am, dar după două zile de ger îndurat în hotel, mă bucur pe deplin de schimbare. Și în restaurantul de la parter este mai cald decât de obicei, probabil pentru că au fost instalate niște lămpi cu gaz, din acelea de grădină. Deci s-ar fi putut face mai mult, cel puțin în spațiile publice.

Copiii au avut la dispoziție o sală la etajul 1 și holul aferent, unde la un moment dat au încins o partidă de fotbal extrem de animată. Pentru ei, nu exista decât mingea. Adulții erau niște elemente neglijabile, ce puteau fi lovite cu mingea fără nicio problemă. Păi ce naiba, măcar în noaptea aia să își scoată pârleala. Animatorii rezistă eroic asaltului continuu al puștilor și reușesc un modus vivendi ce fericește nu doar copiii, dar mai ales adulții din restaurant, care reușesc să aibă momente de respiro nesperate.

Meniul a fost următorul:

Mix de salate clasice (salată bulgărească Shopska, salată rusească, salată de iaurt cu castraveţi, roşii umplute cu cremă de brânză, salată de farfalle şi pesto cu ierburi de grădină) - 350g

File de pui umplut cu brânză topită şi legume pe risotto cu ciuperci de pădure şi sos fin de brânzeturi - 150g

Buchet de fileuri de porc cu legume sote, cartofi duchese în trei culori cu sos - 400g

Platou cz mezeluri şi brânzeturi

Plăcintă

Tort de ciocolată

Mâncarea a fost foarte bună și suficientă. Prezentarea reușită. Mi-a plăcut mult sosul pesto şi cel de la puiul umplut. Friptura de porc doar ce am gustat din ea, căci de-abia mâncasem puiul, dar cartofii nu i-am cruţat. Excepţionali! De plăcintă nu mai ţin minte nimic, semn că probabil nu am gustat din ea. Tortul a fost o minunăție. Vinul, și el bun, îmbuteliat în sticle de 750 mm, sub marca hotelului. Bun, dar puțin: o sticlă la 2 persoane. Sucul și apa minerală, la fel, cu porția. Mică. Problema e că nu ai de unde să iei (nici contra-cost) mai mult. Neplăcut. E adevărat, eu nu am băut decât o jumătate de pahar de vin, dar să ai la dispoziție în noaptea de Anul Nou doar 2 pahare, e cam puțin pentru majoritatea oamenilor normali. Tot ca o notă proastă pot pune faptul că mâncarea este adusă într-un ritm mitralieric, astfel că până la 23.30 chiar și desertul devine o amintire. Sigur că nu poți decât să guști câte puțin din fiecare fel, căci nu poți ține ritmul cu adusul bucatelor la masă.

Organizatorii au încercat să facă câte ceva și pe tărâmul entertainment-ului: o cântăreață româncă total necunoscută, cel puțin mie și celorlalți de la masă, care vine, cântă și pleacă, fără a provoca regrete enorme dar nici dureri de cap, o prezență agreabilă dar cu o voce comună, asemenea multor altora ce ar putea fi auzite “la bar”, un contorsionist cu un costum din acelea segmentate imaginând o ființă bizară, care dă multe rateuri din păcate, un jongleur, dar și o trupă de dansatoare, frumoase tare, care ne duc, printre altele pe tărâmurile prea-fericite ale haremurilor de odinioară. Șerpuiesc printre mese, declanșând reacții firești ale organelor celor prezenți: barbaților li se dilată pupilele iar femeilor le provoacă spasme musculare, rezultând în mișcari nefirești ale coatelor. Ca nivel coregrafic, probabil sunt pe undeva pe la cel de liceu, dar dacă arată bine şi dansează la 20 cm de tine, ce mai contează… :P

DJ-ul reușește până la urmă să ridice oamenii de la mese. Se dansează una-alta, desigur nimic din folclorul vecinilor, ci doar din cel românesc, căci în sală sunt doar români se pare. Animația este practic monopolizată de un grup foarte numeros de macedoromâni, veniți, din ce am înțeles, din Constanța. Destul de rapid, cu sprijinul DJ-ului, bărbații mai vârstnici își scot batistele albe din buzunare și preiau controlul, trecându-se cu mult entuziasm la dansurile lor tradiționale. Foarte frumos! Li se alătură și alți oameni și distracția e în toi. Dansatori convinși, grupul rămâne pe ring vreme îndelungată, pe orice ritm de dans. De altfel, la plecare i-am lăsat tot acolo. Jos pălăria!

La 12 noaptea, din cauza frigului de afară și a vântului puternic, se renunță la lansarea artificiilor. În curând, fără băutură și fără ceva de ciugulit, lumea începe să se retragă. Plecăm și noi. Ajunși în cameră, revenim la recea realitate ce ne înconjoară.

A doua zi, ne facem de lucru prin holul hotelului. Afară, frig rău. Plictisit, mă încumet să plec la o plimbare. De unul singur, ceilalți renunțând cu mult “entuziasm” imediat ce au făcut 3 pași afară. Mă înfofolesc bine, îmi trag căciula norvegiană “insulated” pe bune pe urechi și plec către centru. Puful canadienei face bine față frigului, merg în pas alert și, din fericire, cu vântul din spate. Mulţumesc pinguinilor care au mers la frizer... Pare OK, fapt ce mă determină să îmi scot telefonul și să încerc câteva poze. Greu rău, căci pentru a declanșa trebuie să scot mănușa... Mână îngheață rapid. Pe stradă mai sunt câțiva buimaci ca mine, către centru numărul lor se mărește. Trec de hotelul Admiral, mă duc către turn, dar trebuie să renunț, căci o haită de câini compusă din vreo 5-6 dulăi bine-crescuți mă reperează și încep să latre și să înainteze amenințător către mine. Pornesc către “casă”. De data asta, drumul pare mult mai lung: vântul bate din față, puternic, ochii îmi lăcrimează de frig. La corp nu mi-e frig, dar la un moment dat, realizez că nu mai simt canadiana atingându-mi pulpele. Normal, mi-au amorțit de frig. Ating și fața, la inceput nu simt nimic, apoi percep o durere înțepătoare. Când ajung la hotel, cei din grup sunt în hol, au prins un loc bun lângă instalația de aer condiționat căreia îi dublează efectul cu un pahar de Jack. Bufnesc în râs, și când ajung sus, unde urc să mă spăl pe față cu apă rece ca să mă dezmorțesc și mă uit în oglindă, înțeleg de ce: parcă sunt o vânătă, ochelarii îmi stau câș, căciula mă acoperă pe jumătate, iar buzele parcă au dispărut. Simt o senzație pe care o uitasem, comună copilăriei: mă furnică picioarele de mor, iar fața parcă îmi ia foc. Deh, mi-a trebuit plimbare de 2 ore în frig... Dar pe cuvânt că mi-a plăcut…

Seara, la restaurantul de jos, un grup compus din 2 fete și 2 băieți simpatici, fac atmosferă cu dansuri tradiționale grecești. Ei sunt bulgari, dar o dau bine și pe ritmul lui Zorba. După ce pleacă, se mai pune de un mic dans cu DJ, dar animația e redusă.

A doua zi plecăm spre casă, punând capăt minivacanței.

Una peste alta, am rămas cu impresia că se putea mult mai bine. Organizarea petrecerii de Revelion a fost destul de în regulă, dar mi-a rămas gustul că a fost totul dat pe repede înainte. Fără să vreau, fac comparație cu revelioanele petrecute anterior în Bulgaria și comparația este net defavorabilă acestui hotel. Nu am ce face, nu pot trece cu vederea frigul îndurat. Degeaba camerele sunt în regulă, mâncarea gustoasă, aranjamentul meselor reușit, deficiențele întâlnite mă fac să nu pot recomanda acest hotel. Poate pentru Paște sau pentru sezonul estival, să fie altceva. Dar pentru Revelion, gazdele noastre nu au reușit să treacă ștacheta. Ridicată nu de mine, ci de celelalte hoteluri din Bulgaria. Veți spune: da, dar a fost tare frig. Da, însă în noaptea Anului Nou am văzut că au găsit soluția care a făcut să stăm fără probleme chiar și fărăr sacou. La fel, măncarea foarte bună, dar ce te faci când mai-mai îți este pusă pe masă pe fast forward? Iar băutura, repet, prea puțină. Chiar și din punctul de vedere al “observatorului”. Legat de băutură, trebuie să menționez că și în alte zile, la ora 24 se închidea barul și nu mai puteai să bei nici măcar un suc sau o apă. Ori, cănd organizezi un fel de “discotecă” în sala de mese, și știi că lumea vine să danseze până dincolo de miezul nopții, cred că poți face ce fac alte hoteluri și să asiguri posibilitatea de a-ți lua ceva de băut, chiar și contra-cost.

În fine, potențial există, depinde de organizatori să îmbunătățească lucrurile. Până atunci însă, eu zic nu.

---

VIZUALIZĂRI: 2356 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI