Mănăstirea „Sfinții Împărați Constantin și Elena” – Budești, Maramureș

TIPĂREȘTE

Despre Maramureș este greu de scris, nu există cuvinte pe măsura frumuseții acestei regiuni românești. Deși călătoria mea în nordul țării este destul de veche, vreau să descriu un loc despre care nu s-a scris pe AmFostAcolo. Locul de plecare în toate incursiunile din acea vacanță a fost pensiunea Perla Cosăului din Ferești (vezi impresii), care constituie și subiectul primului meu articol postat pe AFA. Am apreciat cazarea la această pensiune (îmbinare între modern și tradițional, mâncare bună, prilejul de a asista la obiceiuri populare), fiind o alegere bună la acel moment. Satul Ferești (atestat documentar încă din secolul al XIV-lea) începe chiar din DN18 și se întinde de-a lungul DJ186B, pe arhaica vale a râului Cosău. În sat putem observa încă gospodării tradiționale, cu porți originale de lemn, o vâltoare, biserica de lemn cu hramul „Sf. Nicolae” (datată 1690) și în zilele de duminică ori sărbători religioase - straiele populare locale.

Valea Cosăului cu al său râu, vijelios pe alocuri, strâns între pietre în alte locuri sau leneș pe pat de nisip, constituie un traseu pitoresc pentru cei ce doresc să vadă locuri rurale adevărate în Maramureș. Satele Cornești, Călinești și Sârbi mai adăpostesc gospodării vechi cum numai prin cărți poștale vedem. Pe râu am văzut la un moment dat și instalații tehnice tradiționale, lângă care era „parcată” și o batoză veche (astfel de exemplare am observat și în două curți din Ferești).

Într-una din zilele acestei vacanțe maramureșene aveam în plan să mergem la biserica din Budești. Această frumoasă construcție din lemn, datată 1643 și având hramul „Sf. Nicolae” este inclusă pe lista patrimoniului UNESCO. În anul 2008 – cât timp s-a scurs de atunci, e vremea unei noi excursii în Maramureș – impunătoarea biserică de lemn era în plin proces de restaurare, astfel că nu am văzut cămașa de zale a lui Pintea Viteazul ori picturile interioare. Ne-am mulțumit cu o tură prinprejurul bisericii și cu admirarea turlei înalte și a fabuloasei tehnici de îmbinare a lemnului în procesul de construcție al lăcașului de cult. Deoarece nu am stat foarte mult aici, întorcându-ne la autoturisme am văzut un indicator către Mănăstirea „Sfinții Împărați Constantin și Elena” și parcă pe atunci nu erau trecuți numărul de kilometri până la obiectiv. Cum oamenii sunt prietenoși, săritori și dornici de vorbă în această parte de țară am fost abordați de o femeie ce stătea după un gard în centrul localității Budești: De unde sunteți? Vă place la noi? , etc. Am întrebat despre mănăstire și ni s-a spus că drumul e bun și nu e prea departe. Această precizare „ne-a dat aripi” către explorarea noului obiectiv, mai ales că ceasul arăta doar 15.30, iar în luna august ziua e lungă. Am pornit pe șoseaua secundară ce se desprindea de lângă Primărie și Căminul cultural, drum îngust, dar asfaltat. Eeee... asfaltat câțiva kilometri, doar până la ieșirea din sat. După care începea un drum pietruit, dar pietruit cu piatră din aceea colțuroasă utilizată la șinele de cale ferată. Și era gros stratul de piatră, nu glumă. Ne-a fost milă și frică totodată pentru bietele pneuri ale autoturismelor, astfel că am hotărât să lăsăm transportul motorizat undeva pe marginea drumului. Și cum unii oameni sunt perseverenți de felul lor (de multe ori mi-am luat „boscorodeli” datorită drumurilor proaste ori obiectivelor îndepărtate – dar de fiecare dată după atingerea scopului propus nu mai contenesc laudele privind frumusețea zonei/locului atins) am hotărât să mergem per pedes către mănăstire. Ideea era și bună și rea: era bună deoarece peisajul a fost încântător, rea întrucât a fost foarte anevoios de înaintat pe patul de pietre ascuțite – am mers mai mult pe margini, prin iarbă.

Drumul e într-o permanentă urcare, din loc în loc deschizându-se poieni largi. Am văzut mici construcții din lemn prin fânețe, o stână tradițională unde atârnau cașurile la stors, am mâncat alune de pădure, ne-am răcorit în apele reci ale unui pârâiaș săltăreț. Ne-am întâlnit doar cu vreo două persoane care ne dădeau asigurări că nu mai e mult – așa se întâmplă întotdeauna, cei care se întorc de undeva îi asigură pe cei ce merg într-acolo că „nu mai e mult”. Aproape două ore am mers pe jos într-o liniște înconjurătoare desăvârșită și cu ochii după peisajele din jur. Într-un final am văzut mănăstirea cocoțată pe un tăpșan. Sunt aproximativ 6-7 km din centrul satului Budești până la Mănăstirea Roșia – Budești, cum mai e numită prin părțile locului – din care noi cred că am parcurs pe jos vreo 4 km.

Privind acum fotografii mai recente de pe Internet îmi dau seama că așezarea călugărească din pădurea de brad s-a mai dezvoltat, construindu-se noi clădiri. Nici drumul nu mai pare atât de greu, piatra de terasament tasându-se parțial în cei câțiva ani buni de la vizita noastră acolo. Complexul mănăstiresc, reînființat în 1994, are o arhitectură specific maramureșeană, în care predomină piatra și lemnul. O clopotniță țuguiată, străbătură de un gang facilitează accesul în curtea mănăstirii – deși impropriu spus, deoarece nu există garduri. Peste tot sunt materiale de construcție, semn că procesul de dezvoltare al așezării era încă în curs. Pe o platformă naturală, întărită cu pereți de piatră, se înalță biserica de lemn cu hramul „Sf. Împărați Constantin și Elena”. Pictură în nuanțe calde, mobilier de lemn, catapeteasmă sculptată în lemn, covoare pe jos și... liniște. Rugăciunile se înalță în liniște spre cer din această biserică situată într-un loc izolat și plin de pace sufletească. Ne-am umplut sticlele cu apă de la un izvor din curtea mănăstirii și apoi am stat puțin de vorbă cu preotul ce stătea pe prispa stăreției. A fost un moment unic, am vorbit și despre lucruri lumești dar am primit și sfaturi duhovnicești. Paradoxal, față de alte locuri mai cunoscute, aici am găsit ilustrate deși locul e destul de izolat (probabil în ultimii ani afluxul de credincioși a crescut).

Deoarece înserarea bătea la ușă am pornit pe drumul pietruit spre locul unde lăsasem autoturismele. De pe șosea am luat cu automobilul și o bătrânică ce se întorcea de la mănăstire, unde ducea din când în când câte puțin mălai ori ulei, și care trebuia să ajungă în satul vecin: Sârbi. Impresionantă credința și tenacitatea acestei bătrâne, care nu ne-a lăsat să plecăm mai departe până nu intrăm și în casa ei. O casă veche de lemn, ce avea peste o sută de ani vechime, fără curent electric – o adevărată casă de muzeul satului. Am văzut odaia de curat unde erau atârnate straie populare și toate cele pentru înmormântare, dar și camera în care femeia își ducea traiul de zi cu zi – mi-au plăcut prescurile imprimate cu ștanțe de lemn ce le avea pe masă. A insistat să mergem și la biserica din deal, de lângă casa ei – Biserica Sf. Paraschiva din Sârbi-Susani, datată 1639. Bătrânica a mers personal la cel ce deținea cheile bijuteriei de lemn de pe deal, un bătrân simpatic, care a mers și a descuiat lăcașul fără a arăta vreun semn de supărare, deși întunericul cam pusese stăpânire pe sat.

Ne-am întors la pensiune cu o experiență frumoasă și cu imagini încântătoare aranjate frumos în cufărul cu amintiri. Scriind aceste rânduri mi s-a făcut o „poftă” nebună de Maramureș. Va trebui să revin pe aceste plaiuri minunate, încercând să descifrez resorturile ascunse ce îi fac pe maramureșeni așa de plăcuți nouă. Oameni, mai ales cei în vârstă, care îți dau binețe, care te îndeamnă la vorbă, care te invită în casa lor strămoșească și încearcă să te omenească cu ce au ei mai bun. Încercați să căutați Maramureșul adevărat, ascuns prin satele mici și izolate, printre dealuri plin de fânețe și păduri de brazi – acolo veți întâlni oameni frumoși și case autentice, nu în locurile arhicunoscute și turistice.

Edit: La postarea articolului, căutând rubrica potrivită, am descoperit articolul lui @amero ce menționează și Mănăstirea Budești (vezi impresii).

---

VIZUALIZĂRI: 2665 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI