Satul Cund, judeţul Mureş, să descoperi un loc frumos şi să pleci ruşinat de acolo

TIPĂREȘTE

Consecvent ideii că mişcarea este foarte benefică organismului iar prietenii foarte benefici psihicului, în ultima duminică din aprilie am pus laolaltă şi am amestecat aceste două axiome, rezultatul sau produsul final fiind o superbă zi petrecută în natură.

De cu o seară înainte ne înţelesesem o echipă formată din 5 ciclişti, cu o plajă a etăţii între 18 şi 71 ani şi profesii diferite – un elev, un proletar, un şomer, un patron şi un pensionar – să pedalăm în ziua următoare întru marcarea cu adevărat a debutului sezonului ciclistic amator 2018.

Cum mi-a revenit onoarea de a alege primul traseu, am propus un sat în care îmi doream de ceva vreme să ajung, respectiv Cund, în judeţul Mureş. O cale dus de 30 km din Mediaş, drumul urmând a străbate atât porţiuni de asfalt foarte bun pe DN 14 cât şi porţiuni de macadam, mai bine de 8 km. La întoarcere nu am străbătut acelaşi traseu, o regulă pe care aproape întotdeauna o avem în vedere la alegerea itinerariului, astfel încât am parcurs în total aproximativ 59 km.

Auzisem de existenţa unei pensiuni în Cund, o pensiune foarte căutată de anumite categorii de persoane şi o pensiune ale cărei preţuri depăşesc puterea financiară a românului de rând.

Alegerea traseului nu a fost determinată de această caracteristică a locului ci de cea a zonei pitoreşti în care îşi duc traiul locuitorii acestui sat.

Pe parcursul datului din pedale primesc informaţia conform căreia un brazilian de 72 ani lăudase la modul extrem itinerariul parcurs cu bicicleta şi organizat de o agenţie de turism din Sighişoara. Cică septuagenarul era super încântat de zonele prin care a trecut şi postase impresii extrem de favorabile în legătură cu simţul vederii care reperase amănunte foarte pitoreşti.

Noi încălecăm fiecare pe şeile bicicletei proprii şi ne avântăm spre minusculul colţ paradisiac despre care făcusem vorbire până acum.

Prima parte a traseului o parcurgem alături de gonacii şoselei DN 14 din Mediaş până la intersecţia spre Alma Dumbrăveni, apoi pe drumul judeţean destul de recent inclus în programul – finalizat din fericire! – de modernizare către Dumbrăveni.

Din orăşelul cunoscut datorită uneia dintre cele mai vechi biserici armeneşti existente, începe urcuşul. Până la ieşirea din localitate suntem acompaniaţi de mirosul degajat de încinsul grătarelor şi de decibelii evadaţi din boxele reprezentanţilor etniei rrome propăşite într-un cartier la marginea burgului transilvan, apoi liniştea binefăcătoare e spartă doar de un tril păsăresc ce ne este partener de pedalat.

Urcăm prin pădure iar umbra copacilor pare a ne arată compasiunea pentru efortul nostru, însă la un moment dat se retrage şi ea astfel încât soarele ne trimite nişte săgeţi destul de scânteitoare pentru perioada anului în care ne aflăm. Urmele acestor săgeţi avem a le descoperi odată ajunşi acasă şi comparând diferenţa între ceea ce au acoperit textilele echipamentului şi pielea rămasă pradă ultravioletelor.

Urcuşul final al pantelor este îndulcit de promisiunea decanului de vârstă al grupului, aceea de a da berea la pensiunea din Cund. Vă daţi seama că, instantaneu, strocul pedalatului a căpătat noi valenţe iar distanţa până la gulerata licoare a fost parcursă destul de repejor.

La intrarea în sat avem parte de o sumedenie de poze făcute de un grup de turişti străini, minunaţi cumva de temeritatea acţiunii noastre.

Pensiunea nu e greu de aflat, toţi sătenii având cunoştinţă de poziţionarea cartografică a acesteia.

O identificăm şi noi cu vreo sută de metri înainte de a ajunge la zidurile ei. Pare o casă ţărănească autentică, doar autoturismele din preajmă confirmând tarifele despre care aflasem în trecut. Este Pensiunea Valea Verde.

Prima impresie: are parcare pentru biciclete, deci suntem bineveniţi! Parcăm şi începem explorarea proprietăţii.

Încă de la primii paşi în interiorul acesteia simţim tihna şi plăcerea de a petrece clipe de linişte, departe de tot ce înseamnă noile provocări şi rezultatele vieţii agitate dintr-o zi normală a existenţei.

Parcă te-ai întoarce în trecut... Casă ţărănească, iarbă şi flori pe unde priveşti, linişte de parcă ţiuitul gândacilor reprezintă maximul zgomotelor ce ar putea fi percepute.

Liniştite în bătaia soarelui, nişte bile de oţel aşteaptă competitorii pentru a fi lansate şi lovite una de alta, iar un panou cu cercuri de diferite culori şi valori e aproape pregătit pentru a primi săgeţile expediate de arcaşii descendenţi din Robin Hood.

În dreapta acestui poligon, o sumedenie de băncuţe aşezate în cerc sunt pregătite pentru corporatiştii sosiţi la teambuildinguri spre a fi ocupate în aşteptarea unui foc de tabără pornit exact în centrul acestui univers bancar (de băncuţe...).

Universul Văii Verzi mai cuprinde o sală de petreceri situată pe malul unui lac construit artificial, un loc de joacă pentru copiii celor ajunşi aici dar şi o mică grădină în care erau sădite legume locale.

Întregul ansamblu turistic a fost ridicat pe temelia unei case străvechi – care a şi ars într-o vreme -, ulterior fiind ridicate în interiorul acesteia mai multe corpuri de clădiri păstrând arhitectura veche locală.

Obosiţi după atâţia kilometri parcurşi, intrăm într-una dintre săli şi – aşezaţi pe nişte fotolii extrem de comode în faţa unui şemineu - suntem întâmpinaţi de muzica fado a Amaliei Rodriguez, cântăreaţa despre auzisem şi o ascultasem în pregătirea excursiei de acum două luni la Lisabona.

Patru dintre noi comandăm berea promisă, doar patronul dintre noi dorind a savura un coniac şi o cola. Preventiv, ne interesasem de preţul berii. Deşi mai ridicat decât în alte locuri, nu e din cale afară de scump. Ni se oferise un meniu pentru a fi acomodaţi cu tarifele, dar îl refuzăm.

Liniştiţi, odihniţi şi nerăbdători a parcurge restul traseului până acasă solicităm nota de plată. Odată adusă, ochii mari şi griji! Nu aveam atâta bănet cât să o achităm...

Prin preajmă nimeni cunoscut de la care să împrumutăm. Carduri nu aveam, că se putea plăti şi la POS... Înaintăm temerari spre şeful de sală să-i expunem situaţia noastră delicată. Solicităm un cont bancar în care să virăm banii în prima zi lucrătoare. Nu-l au decât contabila şi şeful. Care sunt liberi, fiindcă e duminică.

Fără a identifica o altă posibilitate de achitare a datoriei bahice – 4 beri Ursus, 40 ml coniac Jidvei şi 200 ml Coca Cola – suntem graţiaţi de cei 20 lei lipsă din portofele, şeful de sală oferindu-se să treacă această sumă ca fiind din partea casei.

Oameni cu ruşinea la noi – dacă banii nu-i aveam compensam prin asta – ne iau foc obrajii pe loc, facem temenele şi promisiuni că datoria va fi achitată în curând şi păşim în afara clădirii.

În parcarea de biciclete aveam să aflăm că unul din mijloacele noastre de locomoţie avea pană pe faţă.

Cerem pompă. Cine să-ţi dea în situaţia noastră...

Mergem la prima casă din sat. În timp ce umflam roată, proprietarul uneltei ne întreabă:”Sunteţi din cei care nu au avut destui bani de consumaţie? ”

Iar în Cund nu există post local de radio... Poate, totuşi, Radio Şanţ să aibă vreo staţie locală!

Plecăm spre casă pe un traseu în urcare pieptişă. Ruşinea nu ne dă voie să întoarcem capul pentru a stabili diferenţa de nivel de la plecare. Adică de la Pensiunea Valea Verde.

Un lăcaş turistic foarte frumos dar cu preţuri aidoma celor despre care auzisem în prealabil.

Pentru cei interesaţi, cea mai ieftină cameră costă 65 euro iar cea mai scumpă 120 euro. Berea Ursus la 500 ml era 8 lei, un pahar de 200 ml Coca Cola – pus dintr-o sticlă de 2,5 l – costa 6 lei iar pentru 40 ml coniac Jidvei avusesem de plătit 24 lei. Că nu i-am plătit, e altă poveste... Dar ne vom achita de datorie până la următorul material!

Luaţi ceva bani la voi. Sau cardul. Mergeţi acolo că o să vă placă. Veţi avea linişte şi veţi fi trataţi cu mâncăruri delicioase.

În prealabil ar fi bine să faceţi o rezervare. Am auzit de la angajaţi că din martie până la sfârşitul anului este aglomeraţie în permanenţă.

---

VIZUALIZĂRI: 3882 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI