Cetati, ruine si legende bretone

TIPĂREȘTE

Cand ploua in Bretania cateva zile la rand, acest tinut batut de vanturile din vest imi pare anost, rece si gri, precum o neclintita “tara de piatra” ai carei locuitori n-au inventat inca cele 7 culori ale curcubeului. E un tinut greoi, bacovian, format din case inalte de piatra, biserici cenusii ce parca te strivesc sub greutatea lor doar privindu-le, din megalitii celtici gen “Stonehendge” numiti “dolmene” si “menhire” sau din cimitire ciudate cu morminte din piatra pe care sunt asezate carti deschise cioplite din pietre semipretioase deasupra carora gasesti flori... tot din piatra. Pana si litoralul breton e stancos, rar intalnesti cate o plaje mai ca lumea. Se spune ca cine reuseste pe-aici sa-si astearna intreg "cearceaful de plaje" doar pe nisip, e un om fericit! Pana si limba bretonilor, considerati adevaratii descendenti ai celtilor, disparuti in mod misterios din istorie, e mult diferita, e dura si colturoasa, chiar si francezii afirma ca in Bretania se simt ca niste straini in tara lor.

Cand insa in Bretania ploua 3 saptamani lar rand, lucru frecvent intalnit, intregul tinut imi apare trist, asemenea privirii unui ocnas uitat pe fundul unei genuni de unde nu va mai iesi niciodata.

Cred ca intr-o buna zi intreaga aceasta “tara de piatra”, se va scufunda in nisip sub greutatea ei, asemenea Atlantidei…

Dar in Bretania mai vezi si multe cetati in ruina iar unde exista ruine, exista si legende.

Cand, pe la anul 1000, primul mileniu al erei noastre, isi facea in graba bagajele si pleca, pentru a face loc mileniului urmator, populatia Bretaniei spera ca invazia barbarilor huni si sarazinilor musulmani, sa inceteze. Dar in marele Nord, un alt popor, mai crud decat hunii lui Attila, isi ascutea taisul sabiilor si varful sagetilor. E vorba de vikingi. Iar in marele Est, un alt popor isi adapa caii pentru o escapada ce-avea s-ajunga pana-n Pirinei si sa ingrozeasca intreaga Europa. E vorba de mongoli.

Sus, in cetatea Parthenay intri pe-o poarta masiva numita “poarta legendelor” iar “jos”, in “orasul vechi” intalnesti stradute inguste cu case construite in Evul mediu si biseirci construite chiar si pe la anul 1100. In cartierul Saint-Jacques, pe strada Vau Saint-Jacques, intalnesti casele unor comercianti de-acu' o jumatate de mileniu. La etaj locuia intreaga familie iar la parter se derula “productia” sau “afacerea”. Vanzarea se facea “la strada” prin niste volete groase din lemn ce se deschideau, interesant! , pe “orizontala”, astfel incat voletul inferior servea si ca stand “de prezentare” a produselor vandute, paine, branza, carne, ulei, vinuri, peste, fructe sau delicatese si mirodenii. De cum treci pe sub masiva poarta zaresti un zid gros si stigher…e tot ce-a mai ramas din cetatea celtilor, popor care in afara de limba bretona, n-a lasat decat putine urme ale trecerii sale prin lume. Se spune ca langa acest zid, Rabelais a conceput romanul “Gargantua si Pantagruel”. Dar iata si legenda cetatii…"Pe la anul 452 e. n. , o capetenie de-a hunului Atilla, ce-o pornise din Finlanda spre a cuceri bogata Sicilie iar mai apoi, intreaga Galie, s-a abatut si pe-ici pe la Parthenay, cu o armata de razboinici cruzi. Toti unul si unul. Cetatea, a rezistat ea cat a rezistat dar locuitotrii ei si-au dat seama ca n-au nici o sansa in fata puhoiului barbar, asa ca printr-un tunel secret acestia au evadat, lasand insa portile cetatii larg deschise, alaturi de cativa vitei bine rumeniti si o duzina de butoaie cu vin de Bordeaux. Hunii au inceput dezmatul, lasand pradaciunea si luarea de ostatici pentru a doua zi dar noaptea, portile cetatii s-au inchis. Apoi de undeva din beciuri au inceput sa se inalte periculoasele “focuri grecesti” insotite de un fum inecacios. Hunii, ametiti de taria vinului, n-au avut nici o sansa. Cand Attila a auzit acest lucru, a dat ordin ca din cetate sa nu mai ramana nici o "piatra peste piatra". Dupa o vreme insa, bretonii au recladit cetatea iar “zidul lui Rabelais” sau mai bine zis, tot ce-a mai ramas din cetatea celtilor, mai poate fi vizitat si astazi.

De la Parthenay, veti ajunge in localitatea “Eglise Saint-Sauveur de Givre-en-Mai”. Are un nume cam lung dar deloc intamplator. Ati auzit de “degivrarea aripilor avioanelor”. “Givre” in acest caz semnifica “gheata aparuta brusc sau grindina”. Mica localitate si-a luat numele de la o biserica. In anul 732, oastea franceza condusa de capatenia Charles Martel, i-a infrant pe barbarii sarazini, musulmani ce atacau Galia fara incetare. O parte din sarazini s-au refugiat in acesta biserica. In lacasul domnului nimeni nu avea dreptul sa patrunda si sa ucida. Era o zi minunata de Mai iar refugiatii i-au rugat pe soldatii lui Martel sa-i mai lase in viata pana cand “campia verde din jurul bisericii va deveni alba”, crezand ca timpul ii va imbuna pe francezi. A doua zi insa, intreaga campie era alba, acoperita cu un strat gros de grindina. Refugiatii s-au predat pe loc si, cei care s-au convertit la catolicism, au fost crutati. De-atunci localitatea si biserica in care acestia s-au adapostit, poarta acelasi nume “Saint-Sauveur de Givre en Mai”, adica “Sfanta Salvare a Grindinii din Mai”

Orasul Bressuire are si el o cetate iar cetatea are si ea, legenda ei.

De la intrare vei fi incantat de “noul castel”, care de fapt nu e altceva decat vechiul castel transformat in colegiu de muzica. Ruinele vechii cetati insa sunt impresionante. Dupa anul 1000, Bretania a devenit “teatru de razboi” intre Marea Britanie si Franta. Cetatea Bressuire era ocupata de englezi. Pe la anul 1340, Bertrand du Guesclin, nobil patriot breton si conducator al ostilor franceze, si-a jurat “sa faca curatenie” in tara lui si-a asediat cetate dupa cetate pentru a-i alunga pe invadatorii de peste Canalul Manecii. Se spune despre Du Guesclin ca era mic, urat, avea picioarele scurte si noduroase, umerii largi, bratele lungi si pielea aspra ca de mistret. De la Rennes, loc langa care se nascuse si pana la Bordeaux, nu mai intlneai un om atat de urat, dar totodata atat de iubit de catre ostenii sai. Toate cetatile ocupate de englezi il asteptau pe “eliberator”. Veni si randul cetatii Bressuire sa fie asediata. Englezii se aparau bine, dar intr-o noapte, Du Guesclin si cu cativa oameni de incredere, au patruns in cetate si l-au capturat pe seful garnizoanei. L-au spanzurat de-un turn al cetatii, numit azi “turnul spanzuratului”, apoi s-au retras. A doua zi, capetenia engleza zacea in vazul tuturor la capatul unui streang, leganat de briza diminetii. Vazandu-l, englezii au deschis portile cetatii si sa-u predat.

Ultima legenda e legata tot de acest conflict franco-britanic.

O mana de bretoni, au acostat langa Saint-Malo si au incendiat o cetate ocupata de englezi, apoi s-au retras in graba spre barcuta lor cu panze ce plutea pe mare. Dar, la intoarcere, spre seara, mareea era joasa iar velele salvatoare se vedeau undeva departe in larg. Au incercat sa ajunga acolo pe nisip, dar acesta devenise moale, impiedicandu-le inaintarea. Englezii le luasera urma. Se parea ca totul era pierdut dar veni noaptea salvatoare cand pe mare avu loc o furtuna. Dimineata intreaga plaje era acoperita cu cochilii de scoici Saint-Jacques aduse de valuri, scoici peste care puteai calca fara sa te-afunzi in nisip. Fugarii au ajuns cu bine pe corabia lor exact in momentul in care englezii furiosi isi struneau caii pe plaje.

Acum, pe-acea plaje de nisip n-a mai ramas nimic, decat amintirea unei legende, dar orice pescar breton ce acosteaza pe digul de langa ea, iti va povesti inca odata, mandru, aceasta intamplare.

Dorgo

---

VIZUALIZĂRI: 2307 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI