China. Capitolul V. Palatul de Vara, Hutong-ul si 'Fabrica de Perle'

TIPĂREȘTE

Continuarea la Excursie China / Capitolul IV / Orasul interzis si ' Fabrica de Matase'

In cea de-a 3-a excursie din Beijing, ghida noastra a fost "Cristina", o chinezoaica cu calitati certe de fotomodel (ne-a si pozat in gluma cu o palarie traditionala din paie pe cap, in autocar, dar totul s-a petrecut atat de spontan si de rapid incat spre regretul meu, nu am reusit s-o imortalizez).

Eu, cel putin, mi-as fi dorit sa aiba un talent cel putin la fel de mare pentru exprimare in limba engleza, dar compensa cu varf si indesat prin delicatete si solicitudine, asa ca nu ne-am suparat prea tare, ne-am inchipuit ca o engleza mai buna nu se poate in China, si ne-am resemnat.

Aveam sa il cunosc insa, in ultima zi de excursii ghidate pe Tim, care, cu accentul sau perfect, ne-a cucerit nu numai prin fluenta limbii engleze, ci mai ales prin deschiderea deosebita pe care a avut-o fata de noi si de nevoia noastra de a vedea si China contemporana China vie, cea de dincolo de vestigii istorice, si obiective turistice "standard".

Dar Tim face parte din capitolul de maine, asa ca sa il lasam pentru povestirea dedicata lui si sa ne intoarcem acum la Cristina, ghida excursiei de astazi la Summer Palace.

Am plecat de la hotel dupa masa de pranz, la ora 13 si ne-am indreptat spre Palatul de Vara, complex arhitectonic unic ce se intinde pe 300 de hectare, cuprinzand nu numai un grup de cladiri rezidentiale, dar si o gradina emblematica ce face parte din patrimoniul UNESCO, cel mai lung pavilion acoperit din lume, un templu si un imens lac... artificial.

Cand intri prin portile deja binecunoscute ca forma si colorit, ce marcheaza granita dintre lumea de rand si lumea imparatului, lasi afara nu numai caldura insuportabila, dar si orice alta preocupare.

Privirea iti este captata automat de felurite detalii arhitectonice, de sculpturi inedite de metal aurit ce simbolizeaza pe Imparat sau pe Imparateasa si care se lupta cu vesnicia de pe malul unui lac absolut superb, pe care plutesc atat corabii traditionale, cat si o corabie unica, incremenita in nemiscare, Corabia de Marmura. Lacul este marginit de un munte, Muntele Longevitatii, in varful caruia se afla templul.

Imbinarea dintre elementele fundamentale APA, PAMANTsi AER reprezinta secretul echilibrului in conceptia chineza de azi si de intotdeauna.

Un alt element extraordinar de spectaculos si cu aspect absolut inedit este Pavilionul acoperit, cu o lungime impresionanta de peste 750 de metri, creat pentru ca privilegiatii Curtii sa poata admire lacul feriti de ploi si de ninsori.

Dar, ca de cele mai multe ori in China Imperiala, considerentul practic s-a imbinat cu o realizare artistica de exceptie, fiecare dintre barnele longitudinale si transversale ale pavilionului fiind literalmente acoperite de picturi irepetabile, unice, ce reproduceau fie scene mitologice, fie fragmente din istoria Chinei.

Nu mica mi-a fost surpriza sa constat ca pe una dintre barne, ma privea cu ochi vii o pisica neagra, al carei cap se asemana pana la identificare cu cel al pisicilor sfinte ale Vechiului Egipt.

Dovada ca barierele determinate de distanta se sterg in fata artei, iar miile de kilometri dispar cand talentul uman are aceeleasi coordonate...

Ne-am plimbat printre grupurile de chinezi si de turisti straini veniti sa caute o oaza de liniste si racoare in mijlocul zilei si am admirat frumusetea locului ascultand muzica traditionala interpretata de un chinez batran ce avea o multitudine de instrumente ciudate de suflat pe care nu am putut sa le identific nicidecum.

Efectul sonor era unul deosebit iar omul canta parca pentru el insusi, iar cand melodia s-a terminat, s-a ridicat sa ne ofere, spre vanzare, un soi de fluier.

Cum nu am talent muzical deloc, obiectul ar fi fost doar de decor, asa ca, a trebuit sa ma abtin, consolandu-ma ca oricat as fi incercat sa reproduc suntetele scoase de pitorescul chinez, efectul ar fi fost unul dezastruos.

Sotul meu, in schimb, a dorit un serviciu de ceai, frumos ambalat intr-o cutie rosie tapetata cu matase. A pornit de la 100 de Yuani (50 de RON) si am ajuns la 30 de Yuan (15 Ron), suma pentru care vanzatorul ambulant (sunt cu zecile langa Palatul de Vara) era dispus sa ni-l cedeze.

Era mult sub pretul pietii si am fost extrem de sceptica, spunandu-i chinezului ca probabil are un defect ascuns serviciul, ceva era in neregula...

Am verificat si totul parea Ok, dar cand a fost sa primim restul, sotul meu si-a dat seama ca banii inapoiati de chinez erau prea noi si nu prea semanau cu ce primise de la banca.

I-a dat inapoi chinezului si i-a cerut alti bani. Acesta s-a conformat razand si a plecat catre urmatorul client.

Ghida noastra, Cristina, observand scena ne-a avertizat sa nu mai cumparam de la vanzatorii ambulanti, caci putem fi inselati. Nu dau ca rest bani falsi (probabil ca pedeapsa pt astfel de falsuri ar fi mult prea mare), ci altfel de bani...

bancnote taiwaneze, ce seamana cu Yuanii, dar cu o valoare mult mai mica.

Ne-a invatat sa il cautam totdeauna pe Mao pe bacnota ca sa fim siguri ca e OK.

Dar abia atunci, am constat ca pentru unii dintre noi era prea tarziu.

Toti care cumparasera de la vanzatorii de ocazie au regasit in portofele bani taiwanezi si chiar ruble.

Asa am invatat cu totii sa il pretuim, postum, pe Mao.

De la Palat, dupa 1, 5 ore, am inceput vizita in hutong.

Se pronunta HU-TON, fara "g" -ul final. Inseamna "cartier, si ilustreaza vechiul mod de organizare a Beijingului, cu case scunde, situate pe ulite foarte inguste, unele fara canalizare...

Calatoria prin hutong nu s-a facut per pedes, ci cu un fel de ricse, trase de niste chinezi extrem de slabi, imbracati in tunici crem, ce sugerau un fel de uniforma.

Vehiculele inedite aveau doua locuri, si erau prevazute cu numere (am fost sfatuiti sa retinem numarul propriei ricse ca, dupa opririle de rigoare, sa ne suim in aceelasi mijloc de transport in care urcasem initial).

Atasata la ricsa era o bicicleta, manuita de chinezul "nostru" cu multa maiestrie si prudenta, data fiind ingustimea strazilor si aglomeratia.

Initial, revoltata de ideea de a folosi un om pe post de animal de tractiune, am refuzat sa urc. A fost un moment de oarecare tensiune, pentru ca sotul meu nu privea asa lucrurile, dar Cristina m-a temperat spunandu-mi ca asta e meseria lor si ca ei nu privesc asta ca o umilinta, iar dac nu face asta nu are ce manca...

M-am suit cu lacrimi in ochi in ricsa, dar bietul chinez, ca un gest de bunavointa mi-a cerut aparatul foto, sa ne faca o poza, ca amintire.

M-a miscat gestul lui de om necajit, dar amabil, si am realizat ca intr-adevar nu i se parea nimic deplasat.

Am poposit la usa casei unui pictor de stampe, ce locuia cu intreaga familie (trei generatii- copii, parinti si copii), intr-un complex format din 4 casute cu un singur nivel, ce margineau din 4 laturi o curte interioara acoperita de bolta de vita. Erau saraci, cred, dupa aspectul casei (nu pot judeca aspectul interiorului pentru ca nu am avut acces), dar aveau multa verdeata, canari si o gaita intr-o colivie.

Am observat ca fiecare cm de pamant era exploatat, se cultivau in general plante cataratoare (castraveti, dovlecei).

In fata portii, erau, ca in toate casele din cartier, doua mici sculpturi de piatra intruchipand animale, iar deasupra intrarii tronau, ca la hotel, doua stele aurite, sau trei sau patru, in functie de importanta sociala a stapanului

Cinci stele avea numai locuinta imparatului!

Nu am fost prea impresionati pt ca nu era foarte ordine, nici ceva deosebit din punct de vedere arhitectonic, semana perfect cu o locuinta de tara de anvergura mica, de la noi.

Ce nu am putut uita despre hutong a fost gestul de multumire a unei fetite de 3-4 anisori, care, recunoscatoare ca ii dadusem niste Strepsils, mi-a facut, cu mainile impreunate, zeci de plecaciuni.

Imi atrasese atentia frumusetea ei inainte de a intra in casa pictorului, si, pentru ca imi facuse cu mana, intr-un gest de simpatie neasteptat, ii daruisem toate tabletele de Strepsils pe care le aveam (vreo 6).

Gest inconstient, probabil, din partea mea, dar pur si simplu, simteam nevoia sa ii dau ceva, ca "rasplata" pentru frumusetea ei exotica.

Nu m-am asteptat, ca zece minute mai tarziu, cand am iesit din casa propusa ca obiectiv turistic, sa le fi mancat pe toate. Am ramas cu un gust amar gandindu-ma cate milioane de copii in lumea asta sunt atat de saraci incat sa nu isi permita prea des niste bomboane...

Cand m-a vazut iesind, si-a impreunat manutele si a facut multe, multe plecaciuni, rasplatite, ulterior, de ceilalti prieteni, cu bani, care o lasau insa rece...

Parea ca nu stie ce sa faca cu ei, ii lua doar pentru ca era nepoliticos sa refuze...

Unul dintre prieteni a spus, cu sincer regret: ce pacat ca nu putem sa o luam cu noi, dar m-am gandit ca indiferent cat de saraci ar fi, acolo e lumea ei si niciunei flori nu ii prieste dezradacinarea.

Ne-am intors cativa metri pe jos, spre ricsa... Ne-am temut ca nu il vom gasi usor pe "baiatul" nostru, dar bietul de el ne ochise de mult si venea spre noi extrem de prevenitor, grijuliu sa nu ne ratacim.

Ne-a dus inapoi la autocar pe strazile inguste, pe langa terase multicolore prevazute cu canapele inflorate, unde chinezii luau masa din boluri multicolore, din care ieseau nu numai aburi, dar si arome ametitoare.

La despartire, i-am dat baiatului un bacsis modest, al carui cuantum a fost sugerat de ghida de 15 Yuani (7, 5 RON), pentru care a fost extrem de multumit... dovada ca se multumea cu foarte putin. Am plecat catre "fabrica de perle".

Pentru ca perlele sunt slabiciunea mea deja aveam la gat un colier negociat la sange in Pearl Market.

Ghidul de la "fabrica de perle " mi-a spus ca nu sunt perle de cea mai buna calitate pt ca nu sunt perfect rotunde si sa i-l dau "to your mother in law" (soacrei mele, mai pe romaneste) si sa imi cumpar un alt colier de la ei, la pretul modest de cateva mii de Euro

Vanzatoarele din magazinul lui insa nu au fost de aceeasi parere, admirandu-mi perlele, asa imperfect de ovale cum erau.

Asa ca l-am considerat cam invidios, si, drept razbunare am rugat sa imi dea "la pachet" cochilia unei scoici, fabrica de perle naturale, pe care ne-a desfacut-o in scop demonstrativ si din pliurile carnoase ale careia scosese peste 20 de perle...

Am si acum in vitrina, acea cochile magica, de care insa nu toate perlele s-au putut desparti, unele ramanand ingropate in sidef pentru vesnicie.

E una dintre cele mai dragi amintiri ale mele de acolo...

Scoica-mama, sacrificata pentru niste turisti curiosi, a murit dupa ce cinci ani (chinezul nesuferit ne-a aratat ca numarul inelelor de pe cochilie semnifica anii de viata ai molustei) a purtat in pantece o comoara veritabila...

Oare copilele ei, perlele, sunt nemuritoare?

_Va urma_

China vol VI. Templul Lama

---

VIZUALIZĂRI: 3445 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI