Fluturi in Istanbul!

TIPĂREȘTE

Din nou în Istanbul!!!

Salutări! Noi suntem Camy, Ady, Edy și Amelia, mai exact familia FLUTURE. Sună de parcă ne prezentăm la Schimb de Mame :) Noi suntem fotografi de eveniment cu o pasiune imensă pentru fotografie, călătorii și aventuri.

Ne place să descoperim locuri noi, să întâlnim oameni interesanți și să experimentăm diverse bucătării tradiționale (mai ales eu) Am decis să ne întoarcem în Istanbul pentru a doua oară. Prima noastră vizită a fost acum câțiva ani mai exact in 2017, când am petrecut un city break de doar 3 zile. Însă acea scurtă escapadă ne-a captivat atât de mult încât ne-am promis că ne vom reântoarce în acest oraș minunat.

Și acum, iată-ne planificând escapada! Doar că de această dată, lucrurile stau complet diferit. Avem companie serioasă și anume copii noștri: Edy (9 ani) și Amelia (1 an). Da, suntem niște aventurieri îndrăzneți, sau poate puțin "crezy" a-și putea spune, pentru că oricine are copii știe cât de provocatoare poate fi călătoria alături de copii până la țară darminteli până în Istanbul cu mașina! Dar suntem hotărâți să le oferim o experiență memorabilă și să îi învățăm de mici să exploreze lumea cu respect și curiozitate pentru mediul înconjurător.

Nu suntem deloc fanii vacanțelor "all-inclusive" în care oamenii se transformă în niște "leneși profesioniști", petrecându-și zilele la soare și mâncând fără nicio grijă în lume. Nu spu că e ceva rău în asta ci doar că nu e genul nostru. Poate o dată la 5 ani ar merge nu zic nu, sau poate când v-om mai îmbătrâni puțin. Noi suntem mai degrabă aventurieri în căutare de experiențe autentice și de conexiuni cu locurile pe care le vizităm.

Desigur, și nouă ne place să savurăm mâncăruri delicioase în timpul călătoriilor noastre, dar avem o filozofie de a le obține într-un mod mai autentic și mai greu. Nu suntem genul de turiști care să se mulțumească doar cu meniurile standardizate și serviciile de lux. Preferăm să ne aventurăm în piețele locale, să căutăm în restaurante tradiționale și să ne conectăm cu bucătăria și cultura autentică a locurilor pe care le vizităm.

Ne plac acele momente în care mergem într-un mic chioșc de pe stradă și încercăm un preparat nou și inedit, pregătit chiar în fața noastră. Ne fascinează gusturile și aromele autentice, ingredientele proaspete și rețetele tradiționale transmise de generații.

Da, poate că obținerea acestei mâncări poate fi uneori mai grea, implicând căutări și interacțiuni cu localnicii, dar merită fiecare efort depus. Gustul și experiența pe care le obținem sunt mult mai satisfăcătoare și mai memorabile decât orice meniu standardizat.

Așa că, pentru noi, mâncarea este o parte esențială a călătoriilor noastre, iar obținerea ei intr-un mod mai greu adaugă o notă specială și o autenticitate aparte în aventurile noastre culinare.

Pentru noi, vacanța este despre explorare, despre a descoperi culturi și obiceiuri noi, despre a gusta mâncăruri locale delicioase și a ne pierde în străzi pitorești. Nu există nimic mai plăcut decât să ne trezim cu priveliști uimitoare, care să ne lase cu gura căscată. Ne lăsăm ghidați de curiozitate și să interacționăm cu oamenii din locurile în care ne aflăm.

Nu căutăm doar odihnă și relaxare, ci căutăm și aventură, emoții și amintiri pe care să le purtăm cu noi pentru tot restul vieții. Deci, dacă sunteți în căutarea unei vacanțe pline de descoperiri și experiențe autentice, alăturați-vă nouă și lăsați-ne să vă ghidăm prin lumea noastră fascinantă de călătorii!

Am ales să călătorim în mijlocul lunii iunie, evitând astfel temperaturile caniculare specifice sezonului de vârf din Turcia. Știm bine că în lunile iulie si august temperaturile pot atinge cote extreme, iar cu doi copii mici, ne-am gândit că ar fi mai înțelept să evităm canicula.

Astfel, am avut mai multă libertate de mișcare și am putut explora orașul fără să fim copleșiți de căldură. Când a venit vorba de găsirea unei cazări, avem propriile noastre preferințe și criterii de căutare. În mod normal, ne place să închiriem apartamente sau case în cartiere autentice, acolo unde trăiesc localnicii. De ce? Pentru că vrem să ne bucurăm de atmosfera autentică a locului, să ne simțim ca parte a comunității și să avem ocazia să interacționăm cu oamenii de aici. De asemenea, găsim că acest tip de cazare este adesea mai accesibil din punct de vedere financiar, oferindu-ne în același timp toate facilitățile necesare: o bucătărie complet utilată, un frigider în care să păstrăm delicatesele locale descoperite în piață etc. etc.

Așadar, am căutat cu atenție și am găsit un apartament situat în zona Fatih, foarte aproape de pitorescul cartier Balat. Aparatamentul este situat la etajul trei a unei clădiri albastre cu ferestre care-mi aduc aminte de Grecia. Ce mi-a atrasatenția la el este faptul că avea si mansardă. Deși pozele de pe site-ul Airbnb nu evidențiau în mod special acest aspect, ochiul meu antrenat a observat potențialul locației. Și, să fiu sincer, prețul de 2000 de lei pentru 10 nopți este o afacere excelentă, având în vedere priveliștea minunată către Cornul de Aur. Așa că am făcut rezervarea, dar trebuie să recunosc că am bifat doar doi adulți, pentru a economisi la costurile suplimentare pentru copii. Da, recunosc, am mai făcut asta în trecut și ne-am ascuns copii sub pat când proprietarul a venit să verifice :) Glumesc evident, dar taxa în plus pentru copii este o altă taxă AirBnb iar eu prefer să o plătesc direct proprietarului, dacă este cazul. Click aici pentru locatie

Evident, înainte de plecare, am avut o mulțime de lucruri de făcut și de pregătit. Pentru că vom călători cu mașina, iar șoferul familiei este Camy este de înțeles că această sarcină a căzut pe umerii ei. M-am recompensat cumva pentru asta cumpărandu-i o geanta fake din bazar :) Camy conduce bine, mai bine decăt mulți bărbați, dar doamne ferește să o încurci in trafic... înjură mai rău ca un birjar :)

Am verificat cu atenție pașapoartele și ne-am asigurat că au cel puțin 150 de zile până la expirare, pentru a îndeplini cerințele impuse de Turcia. De asemenea, am luat în considerare și siguranța pe drum, așa că ne-am asigurat că mașina este în stare bună și am făcut toate verificările necesare la service, mulțumiri speciale prietenului nostru Marius pentru ajutorul acordat. Dar asta nu a fost tot! Ne-am făcut și asigurare medicală de călătorie pentru a fi pregătiți în caz de orice incident neplăcut. Eu aveam deja asigurare de călătorie prin cardul pe care îl am la Banca Transilvania iar pentru Camy am facut o asigurare la GroupAma care a costat 52 de lei. Și nu puteam să plecăm fără asigurarea rutieră adecvată, așa că am apelat la A24, și pentru doar 59 de lei am stat liniștiți. Practic, am făcut toate pregătirile necesare unei călătorii in siguranță. Ne-am luat vignieta pentru Bulgaria de aici, ne-a costat vreo 70 de lei pe o lună de zile.

În plus, am petrecut mult timp în căutarea unor locuri de vizitat mai puțin turistice, restaurante autentice și trasee interesante. Am creat chiar o hartă personalizată în Google Maps cu toate aceste informații, astfel încât să avem mereu la îndemână ghidul nostru virtual. Aici găsiți harta mea, pentru a reuși să o vedeți trebuie să vă autentificați în contul Google. Cu această ocazie ne-am făcut și un abonament la Digi de 5 euro fiind cunoscut faptul că internetul în Turcia nu este deloc ieftin. Abonamentul oricum vroiam să îl facem, așadar s-a nimerit bine. Ne-am descărcat oricum și câteva hărți pentru Google Maps off-line, în cazul în care ceva nu ar fi mers bine cu internetul.

Și ca să fim siguri că nu ne lipsește nimic esențial, am făcut și câteva cumpărături în avans. Am cumpărat lapte praf suficient pentru o lună :) stocuri de mâncare în borcanele tot pentru Amelia, un bax de apă plată, trusa de medicamente și chiar un marsupiu ergonomic tip centură cu scaunel pentru cea mica, despre care o să mai povestesc în curând. După câteva cercetări online, am decis să optăm pentru traseul Focșani-Ruse-Rozgrad-Târgoviște-Hamzabeyli-Edirne-Istanbul și am hotărât să plecăm noaptea, astfel încât copii să poată dormi, iar noi să fim mai atenți la drum.

Acestea sunt doar câteva dintre pregătirile noastre pentru această aventură și am detaliat puțin poate ajută și pe alții. Urmează să împachetăm bagajele, să ne luăm rămas bun de la casă și mai ales de la Toto bishonul nostru frumos, care în lipsa noastră sunt ferm convins că de ciudă că nu a mers și el, ne va pișa toate covoarele și nu numai.

Zis și făcut a venit și ziua plecarii si pe la aproximativ ora 20, am urcat cu toții în mașină, pregătiți să pornim la drum. Ne-am luat la revedere de la Any (bunica) și de la Toto și duși am fost. Ochii lui Edy s-au umezit instantaneu la despărțirea de Toto. A fost o privire plină de tristețe și dor, iar inima mea s-a înmuiat văzând acea legătură specială dintre ei. Am realizat cât de importantă este această prietenie pentru el și cât de mult înseamnă animalele de companie în viața noastră.

După ce am trecut prin aglomerata centură de ocolire a Bucureștiului și prin aglomerația din șantierele din Giurgiu, am ajuns în sfârșit în Bulgaria. Și ce să vezi? Toate mașinile dispăruseră ca prin farmec! Parcă ne aflam într-un film de acțiune, doar că nu era nicio cursă și niciun supererou în jur. Pustiu total! Am făcut slalom printre denivelările de reducere a vitezei, care, să recunoaștem, noaptea erau aproape invizibile și ne-au dat de furcă. La un moment dat, am ajuns să ne amestecăm copii adormiți, între ei, pe bancheta din spate ????

Ajunși în vama Hamzabeyli, pe la ora 5 dimineata, ne-a lovit realitatea cu putere. Toate procedurile și controalele au fost atât de riguroase încât am avut senzația că încercăm să să trecem în Ucraina nu în Turcia. Un amalgam de tonete la care trebuia să prezinți: pașapoarte, acte pentru mașină, poze, control al mașinii – parcă ne aflam într-un labirint al birocrației! Vă dați seama ce fețe aveam noi la ora 5 dimineața după un astfel de traseu? Chiar mi-ași fi dorit să văd poza facută de vameșul turc. Norocul nostru a fost că era dimineață devreme și am scăpat din toată acea nebunie în doar 30 de minute.

După ce am ieșit din vamă, am făcut o mică oprire la un peco pentru a scoate niște lire turcești de la ATM. Erau cred că vreo 5-6 Atm-uri de la bănci diferite așa că am cautat unul la care nu am avut comisioane la retragere. Am scos lire de pe un card Revolut pe care am avut grijă să schimb din lei la un curs avantajos. De asemenea nu am fost comisionat de Revolut pentru că m-am încadrat in limita de 800 de lei. A fost momentul perfect să ne punem la punct cu banii și să facem rost de HGS, acel sistem de plată pentru autostrăzi și poduri. Cred că am plătit pentru HGS în jur de 250 de lire, adică în jur de 47 de lei. De acolo am mai pers o bucată de drum, până am simțit ca vine Moș Ene pe la gene, astfel că am oprit intr-o parcare mare unde pe măsură ce ne-am apropiat, am fost loviți de o priveliște dezolantă. Foarte mult gunoi aruncat la întâmplare, care crea un tablou trist al neglijenței umane. Cu ochii mari și gura căscată, ne-am privit unul pe altul, neîncrezători că aceasta era realitatea. Oriund emergem avem saci de gunoi la noi și niciodată nu aruncăm gunoi la întâmplare. Cu toată dragostea noastră pentru Turcia, trebuie să recunoaștem că este un mare minus pentru ei această neglijență.

Cu un suspin și puțină dezamăgire în suflet, ne-am strâns rândurile și ne-am mutat în altă parte a parcării, unde am găsit un loc mai curat și mai liniștit. Acolo ne-am întins pe scaune sperând că o mică siestă ne va reda energia și prospețimea de care aveam nevoie.

După o ora de odihnă în care m-ai mult ne-am foit decât am adormit, am simțit cum energia noastră revine puțin. Ne-am împrospătat și am luat o gustare rapidă pentru a ne întreține stomacurile. Apoi, am urcat din nou în mașină și am continuat călătoria noastră către Istanbul.

Pe măsură ce orașul se apropia, ne-am încărcat sufletele cu optimism și entuziasm.

Într-adevăr, odată ce am ajuns în inima Istanbulului, simțurile noastre au fost trezite la viață. Ne-am oprit în apropiere de zona Eminönü, în căutarea unei pauze binemeritate și a unei băuturi răcoritoare. Și, bineînțeles, nimic nu se compară cu gustul autentic al ceaiului turcesc!

Ne-am așezat la o terasă, iar în jurul nostru era un adevărat spectacol de viață. Vânzătorii își promovau marfa cu voce tare, negustorii și turiștii se plimbau agitați, iar privitorii curioși ca noi se opreau din mers pentru a admira atmosfera vibrantă. Era ca un dans al negocierii și al negustoriei, un amestec de culori, sunete și mirosuri.

Privind în jur, am realizat că această experiență este cu adevărat una autentică, de neuitat. Istanbulul nu se rezumă doar la atracțiile turistice, ci și la energia sa vibrantă și la atmosfera sa efervescentă. Este un oraș care trăiește într-un ritm propriu, iar noi am fost înghițiți de valul său de entuziasm.

Așa că am savurat fiecare înghițitură din ceaiul nostru aromat, simțindu-ne conectați la această lume specială. Am realizat că Istanbulul nu este doar despre clădiri istorice și peisaje impresionante, ci și despre oameni, cultură și viața de zi cu zi.

A venit momentul să descoperim noua noastră „reședință” în Istanbul, pe o străduță mică cu sens unic, unde am avut „norocul” să găsim chair și loc de parcare. În zece zile cred ca de doua ori am mutat mașina de acolo, atât.

După un scurt moment de satisfacție pentru locul de parcare, am căutat cutia poștală pentru a găsi cheile, și ne-am repezit în apartament ca niște cățeluși entuziasmați, nerăbdători să ne explorăm noua „căsuță” pentru următoarele zece zile.

O dată ce am pășit înăuntrul clădirii, am realizat că spațiul era puțin… restrâns. Scarile înguste din lemn ne-au pus la încercare abilitățile de echilibristică, permițând trecerea doar unei singure persoane simultan. Așa că am format un fel de coloană și am urcat în șir indian, unul după altul. Dar surpriza ne aștepta abia la etajul doi, în fața ușii unui apartament vecin, exact lângă scările care duceau la apartamentul nostru. Ce să vezi, un pantofoar inalt si solitar stătea el acolo și ne întâmpina cu un aer… interesant, blocând pe jumatate spatiul și așa destul de îngust. M-am învârtit pe lateral cu Amelia în brațe și am nimerit fix cu nasul în papucii vecinului turc ???? Noroc că erau doar papuci și că s-au aerisit singuri, dar na de unde să știm noi ca ei se descalță afară, și nu în casă! Dacă știam îmi lăsam și eu adidașii în mașină.

Ajungând în sfârșit în apartament, am făcut o mică grimasă când am realizat că aerul nu era tocmai proaspăt acolo. Dar, mare ne-a fost bucuria când am ajuns pe terasă și am exclamat în cor: „DAAAAAA!” . Merită tot efortul! Priveliștea pe care ne-o oferea asupra Turnului Galata și a Cornului de Aur era absolut fantastică! Parcă nu-ți mai păsa de spațiul restrâns din interior când aveai această panoramă de vis în față. Briza mării se simțea atât de bine la etajul trei, încât sunt convins că și ep cele mai mari călduri, acolo pe terasă tot bine e.

Așa că ne-am instalat confortabil, uitându-ne în extaz la această priveliște minunată. Toate aventurile și obstacolele de până acum păreau a fi uitate, iar râsetele noastre s-au auzit pe tot cartierul. Când ai o priveliște atât de frumoasă, toate problemele par să se estompeze și să devină amintiri amuzante de povestit celor dragi.

Ne-am luat puțin timp de odihnă și de împroaspătare, dar vorba aceea, „calatorului îi stă bine cu drumul” … și încălțați cu adidași confortabili pentru picioare, am pornit la plimbare. În apropierea „casei noastre” exista o stație de tramvai, știam asta de pe google maps. Dar ghinionul nostru a fost că era aproape capăt de linie și nu ne ducea în zona pe care o doream. Așa că ne-am gândit să încercăm autobuzul, care a devenit rapid mijlocul nostru principal de transport în Istanbul. Am achiziționat două IstanbulCard-uri și le-am încărcat cu câte 100 de lire. Bine, până le-am achiziționat ne-am certat puțin cu tonomatele respective, dar până la urmâ am câștigat.

Și că tot veni vorba, nu pot uita pățania de ultima dată când am fost în Istanbul. Eram într-o situație amuzantă și frustrantă în același timp, încercând să obținem carduri de la un tonomat dintr-o stație de metrou. În timp ce ne chinuiam să înțelegem cum funcționa aparatul, un turc amabil, îmbrăcat în salopetă și ținând o mătură în mână, s-a oferit să ne ajute. Sincer eu am crezut că lucra acolo.

I-am dat bani suficienți cât să ne ajungă vreo căteva zile, iar el i-a introdus în tonomat. La final, tonomatul ne-a dat cardul, iar el cu pricepere l-a înlocuit cu un altul, fără ca noi să observăm binențeles. Cu multă gratitudine, i-am mulțumit pentru amabilitatea lui și chiar ne minunam de cât de amabili sunt turcii și am pornit spre peronul de metrou. Însă, surpriza ne aștepta acolo. Cardul pe care îl primisem nu avea credit suficient decât pentru o singură persoană.

Acum, închipuiți-vă puțin situația. Era prima noastră vizită în Turcia, nu mai aveam baterii la telefoane și ne simțeam ca niște străini căzuți din lună. Camy trecuse deja de partea cealaltă, iar eu mă luptam în van cu barierele, în timp ce un polițist jandarm se apropia de noi, cu arma automată vizibilă.

Cu o doză de umor și panică, și mai mult prin semne am reușit în cele din urmă să explicăm situația polițistului, care ne-a privit puțin confuz și apoi ne-a dat voie să trecem.

A fost o experiență amuzantă și neașteptată, care ne-a învățat să fim mai atenți … Povestind asta unor prieteni ne-au confirmat că și ei au pățit același lucru dar în altă țară! Ha ha, ce am mai râs unii de alții :)) )

Să revenim … Autobuzele sunt destul de ok, cu aer condiționat cu platformă joasă care faciliteză cât de cât intrarea cu diferite cărucioare. Dar asta nu înseamnă că am fost protejați întotdeauna de mirosul înțepător de transpirație oferit gratuit de localnici aici Camy a suferit cel mai mult. Istanbulul este un oraș foarte aglomerat iar șoferii de autobuz mergeau ca și cum ar fi transportat cartofi nu oameni. Trebuia să te ții bine și puteți să vă imaginați, noi doi, Edy în căutare de senzații tari și cu căruțul Ameliei cu ea în el…

Da, nu a fost ușor să ne descurcăm în haosul autobuzelor, mai ales cu un copil mic și cu toate bagajele necesare unui copil mic.

Amelia a fost însă ce-a mai entuziasmată dintre noi. Se distra privind în jur, salutând oamenii din jur cu zâmbete fermecătoare ba uneori chiar apucândui de mână. Căruciorul ei se rostogolea în toate direcțiile, iar noi încercam să o prindem și să o stabilizăm la orice mișcare bruscă a autobuzului. În timp ce totul părea că se îmbracă într-o comedie absurdă, ne-am încurajat unii pe alții și am zâmbit, știind că acestea sunt aventurile care fac călătoriile noastre atât de unice și de amuzante.

Cu toate dificultățile și momentele haotice, am ajuns în cele din urmă în Eminönü, noroc că nu aveam prea multe stații de mers. Și chiar dacă autobuzele ne-au dat ceva de furcă, a fost o experiență comică și o poveste pe care o vom spune cu siguranță și prietenilor noștri. Pentru că la urma urmei, în călătorii, contează aventura și experiențele pe care le trăim.

Ajunși în Eminönü, primul lucru pe care l-am făcut a fost să ne oprim să mâncăm celebrul sandviș de pește, balik ekmek, de la bărcuțele din zonă. Am mai mâncat în trecut aici și trebuie sa recunosc ca mi-a fost dor de gustul proaspăt de macrou prăjit. Nu înainte de a le lua copiilor un porumb fiert (pentru Edy) și un simit pentruu Amelia.

Am zărit rândurile de bărcuțe colorate aliniate pe apă, iar aroma tentantă a peștelui proaspăt prăjit ne-a atras atenția imediat.

Pe măsură ce ne apropiam, bucătarii din bărci lucrau cu pricepere și rapiditate. E mult mai rapid ca la McDonalds ???? Peștele proaspăt era pus pe grătar în fața noastră, iar aroma îmbietoare ne încânta simțurile. Pâinea proaspătă era tăiată în jumătate, iar garniturile delicioase – salată crocantă, ceapă și verdeață – erau pregătite pentru a completa experiența gustativă. Nimic complicat dar totuși atât de autentic și gustos.

Am primit cu bucurie sandvișurile noastre și am găsit un loc la o masă micuță pentru a le savura. Peștele călduț și suculent, împreună cu pâinea aceea … fiecare mușcătură era o călătorie culinară prin aromele mediteraneene și gustul proaspăt al peștelui.

Am mâncat cu poftă, stropindu-ne sandvișurile cu suc de lămâie, iar eu recunosc că am mai pus și puțină sare.

Balik ekmek-ul a fost cu siguranță un moment culminant al călătoriei noastre în Istanbul fiind prima masă a noastră în Istanbul. Gustul său unic și autentic ne-a captivat papilele gustative și ne-a făcut să ne simțim parte din cultura bogată a bucătăriei turcești. Ne-am simțit privilegiați că am avut ocazia să savurăm această delicatesă într-un loc atât de fermecător. Să nu uit … cele doua sandvișuri au costat 150 de lire, adică aproximativ 28 de lei.

Cu stomacurile pline și zâmbete pe buze, am plecat spre Podul Galata. Cu aspectul său vechi și arhitectura impresionantă, acest pod adaugă o notă distinctivă peisajului urban al Istanbulului. Însă ceea ce îl face cu adevărat special în opinia mea este multitudinea de pescari care se adună aici în fiecare zi.

De-a lungul podului, am observat o varietate dacă pot spune așa de pescari, de la bărbați pasionați, copii și adolescenți până la femei tinere și bătrâne la o laltă. A fost o surpriză plăcută să vedem familii întregi venind să pescuiască, într-o atmosferă boema și plină de veselie.

Pescuitul este o activitate desfășurată cu pasiune și abilitate de către toți cei implicați, indiferent de gen sau vârstă. Turcii sunt extrem de pasionați de pescuit, cam prin toate locurile pe unde am fost, i-am întâlnit.

Atmosfera de pe Podul Galata este una vibrantă și animată. Pescarii schimbă sfaturi și povești despre pescuit, și interacționează de multe ori și cu turiștii creând o comunitate frumoasă și un mediu prietenos.

Nu trebuie să uităm să menționăm prezența adorabilă a pisicilor în peisajul de pe Podul Galata. Aceste creaturi zvelte și jucăușe au devenit o imagine iconică a Istanbulului, iar podul lor preferat pare să fie un loc de joacă și de relaxare pentru ele.

Pe măsură ce ne plimbam pe pod, am observat pisici alintate care se odihneau în soare, pe scaun chiar, așteptând cu nerăbdare atenția trecătorilor.

Ce coincidență uimitoare! Atunci când tu fotograf de nuntă cu un stil cât se poate de documentar, s-a întâlnit cu un cuplu de miri în atmosfera magică de pe Podul Galata … pare că forțele divine au conspirat pentru a-mi oferi un cadru de nuntă extrem de expresiv și de comic.

Poate că a fost un dar de la Dumnezeu sau Allah sau poate doar o coincidență fericită, dar rezultatul final este unul cu siguranță unul de excepție.

Decizia de a lua feribotul și de a traversa Bosforul pentru a ajunge în Kadikoy, în Asia, a fost una excelentă, mai ales după o noapte nedormită și un traseu rutier solicitant prin România și Bulgaria. Această plimbare rapidă pe Bosfor, la un preț extrem de accesibil, a adăugat o notă specială aventurii noastre.

Prețul biletului, în jur de 12 lire turcești (2-3lei), a fost o surpriză plăcută, permițându-ne să experimentăm această călătorie pitorească fără să ne îngrijorăm prea mult de buget.

Edy, plin de entuziasm, ne-a îndrumat spre feribot, și s-a oferit chiar el să împinga căruțul Ameliei cu tot cu ea în el evident, lucru neașteptat dar si aventuros in acelasi timp pentru că în viziunea lui căruțul fetei e un fel de cart de viteză ???? Eiii … și hai că s-a pus Edy pe treabă pe podul plin de trecători și pescari, a manevrat căruciorul cu viteza și precizia unui pilot profesionist. Oamenii din jur priveau cu surprindere și amuzament, și pe măsură ce căruciorul zbura prin asfaltul găurit, cu Edy făcând curbe și evitând obstacole cu eleganță, un val de râsete și aplauze din partea Ameliei îi însoțea la fiecare pas. Am ajuns cu toții întregi la destinație astfel că Edy a demonstrat că în viață trebuie să îndrăznim și să adăugăm un strop de umor în experiențele noastre, transformând momentele obișnuite în aventuri amuzante.

O dată ajunși în siguranță la bord, am fost încântați de priveliștea minunată a Bosforului și de aerul proaspăt al mării. A fost o ocazie perfectă pentru a ne relaxa și a admira peisajul impresionant al Istanbulului de pe ape. Evident, pe măsură ce ne acomodam cu noul nostru mijloc de transport în comun, Amelia a reușit să atragă atenția tuturor călătorilor din jurul nostru. Cu zâmbetul ei fermecător și cu spiritul său jucăuș, ea a reușit să facă tot felul de figuri draguțe, stârnind hohote de râs în jur.

Turcii sunt cunoscuți pentru dragostea lor față de copii și pentru amabilitatea de care dau dovadă în prezența lor. Oriunde am fost în Istanbul, am fost martorii gesturilor de afecțiune și atenției acordate copiilor.

Turcii au o cultură familială puternică și acordă o mare importanță copiilor. În general, sunt deschiși și prietenoși cu cei mici, oferindu-le zâmbete calde, gesturi de încurajare și chiar mici cadouri sau atenții. Amelia a primit chiar și o păpușă mică pe lăngă acadele și alte dulciuri. Trebuie să recunosc că. nu am mai vazut-o niciodată atât de sociabilă cu toată lumea din jurul ei.

În cele căteva ore petrecute deja în Istanbul, am observat o diferența culturală destul de mare în ceea ce privește perimetrul de spațiu personal. Turcii au tendința de a fi mai apropiați fizic și de a se mișca rapid în jur, iar acest lucru poate fi o experiență inedită pentru cei neobișnuiți cu această dinamică. Camy neobișnuită cu astfel de abordări a fost puțin mai agitată la început. Cu toate acestea, am învățat să acceptăm această particularitate culturală și am avut grijă să ne adaptăm, înțelegând că ele fac parte din experiența călătoriei noastre.

Pe de altă parte, turcii s-au dovedit a fi foarte amabili și serviabili în alte situații. Am avut plăcuta surpriză să primim ajutor din partea unora dintre ei atunci când urcam scările cu caruciorul, fără ca noi să le solicităm. Acest gest de bunătate ne-a impresionat și ne-a făcut să simțim că suntem bineveniți în orașul lor. Am descoperit că turcii sunt oameni prietenoși, cărora le pasă de bunăstarea celor din jur și că sunt dispuși să ofere ajutor atunci când este nevoie.

Imediat ce am coborât în Kadikoy, am fost învăluiți de o atmosferă festivă. Artiști muzicali stradali își demonstrau talentele în diferite colțuri, iar noi am realizat că nu știm exact încotro să mergem pentru că nu știam ce vrem să facem. Cu ajutorul hărții personalizate, mi-am reamintit că în apropiere se află un restaurant unde am mâncat în vizita noastră anterioară în Istanbul.

Am pornit hotărâți spre acel restaurant și pe măsură ce ne îndepărtam de port, mulțimea se aglomera tot mai mult până când am ajuns prins în mijlocul ei. La un moment dat, am ajuns pe o stradă cu trotuare pline de gropi și care erau ocupate de tot felul de scule și utilaje agricole. A fost o provocare să ne deplasăm acolo, dar am decis să nu renunțăm și am făcut bine.

Situația a devenit din ce în ce mai comică când Google Maps ne indica că am ajuns la destinație, dar noi nu vedeam restaurantul de nici într-un fel. Era evident că memoria noastră vizuală despre cum arăta restaurantul se estompase în cei 6 ani care au trecut de la ultima noastră vizită. Am început să ne gândim că poate este amplasat pe partea opusă a clădirii și, deși eram epuizați și picioarele ni se frângeau, am hotărât să mai facem un ocol al străzii.

Fără succes însă, am ajuns exact în același loc. Edy era complet debusolat și își exprima nemulțumirea în toate felurile posibile, și trebuie să recunosc că avea motive întemeiate.

Dar în ultimul moment, am realizat că, de fapt, eram chiar în fața restaurantului căutat. Singura problemă era că pe sigla acestuia era trasă o prelată care-i acoperea numele, făcându-l invizibil în ochii noștri. Am simțit o amestecare de frustrare și bucurie în același timp de nu știam cum să mai reacționez. Nu vă râdeți, pentru că pe aceeași stradă erau multe restaurante amplasate unul lângă altul, și pur și simplu nu se distingea cu ochiul liber.

Dar totuși, în cele din urmă, am intrat pe terasa restaurantului „fantomă” și ne-am bucurat de o masă minunată, care a recompensat toate momentele grele și aventurile pe care le-am avut în procesul de a-l găsi. Dar mai pe larg despre asta voi scrie in articolul viitor.

Așa că vă țin pe jar și vă provoc cu suspansul! Vă spun doar atât: a meritat pe deplin efortul iar în opinia mea a fost ce-a mai buna masă de care am avut parte în Istanbul. Merită să așteptați urmatorul articol.

Dar până atunci, haideți să păstrăm misterul și să ne bucurăm de curiozitatea voastră. Promit să vă dezvălui toate aceste detaliile pline de umor și căldură în articolul viitor. Rămâneți alături de noi și pregătiți-vă pentru o poveste despre Istanbul cu o notă amuzantă și un vibe prietenos!

Să nu uit … cine ghicește primul ce am mâncat în acel restaurant, primește o ședință foto gratuită, făcută de mine! Cum adică … e greu de ghicit … vă las un clip mai jos cu felul în care a fost prezentată mâncarea respectivă. Răspunsurile le puteți lăsa în rubrica de comentarii a acestui articol. Avem concurs, avem valoare, hai că se poate! Succese!

---

VIZUALIZĂRI: 4237 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI