Hălăduind prin Roma

TIPĂREȘTE

Am ajuns în gara Termini cam pe la 11 dimineața, cu grijă să dau ora înapoi la ceas și cu ochii beliți la deosebita aia care ținea pe loc trenurile la peron. O răutate! Moamă! Ce trenuri săgeți albastre, roșii, plus alte culori deosebite în concordanță cu priveliștea ce ni se oferea ochilor noștri ahtiați după frumos! Să spun sincer, chiar îmi făceam probleme în acest sens. Îmi imaginam gara ca vai de ea amărâta rău, cu boschetari dormind pe bănci și alte d’astea specifice uneia occidentale plină de imigranți. Da de unde, tăticu!

Am dat de ditamai animalul modern în toate cele, curată fără nicio caterinca în a le face macaronarilor o imagine plăcută, având magazine de toate felurile frumos aerisite numai sticlă și lumini, cu peroane pe care nu puteai intra numai dacă dețineai bilet, dar și cu mii de călători bine înțoliți ce plecau care încotro în deosebita Italie. Cum foamea ne dădea târcoale vai de capul nostru de fomiști, primul contact l-am avut cu o frumoasă italiancă negresă de la mama ei din peninsulă, căreia i-am solicitat doua felii de pizza din atâtea și atâtea sortimente, plus una bere autohtonă. Nastro azzuro din care mai băusem și în România. 3 euro felia de pizza și 5 euro berea la 330 ml, voi sunteți nebuni? N-am zis nici mucles pe acest aspect. Doar venisem să ne spargem în figuri.

Imediat după ce ne-am pus burta la cale, cum trebuia să ne ridicăm Roma Pass-urile de la un centru de turism, am purces către acesta cu speranța că vom ajunge cât mai repede la hotel. Cum socoteala de pe stradă nu se potrivește cu aia din gară, odată ajunși în fața ghișeului, găsind-l numai după ce am întrebat câțiva italieni amabili, am dat de o nesuferită până în cele mai mici unghii ale ei. Cică îi era foame. Trebuia neapărat să mănânce. [...]

Așa că, în văzul meu, că deja îmi pusesem privirea de ucigaș în serie, tipa și-a scos caserola cu mâncare și a început să înfulece sănătos. Am lăsat-o liniștită [...]. Ca la sugestia soției mele să ne interesăm de autobuzul pe care trebuia să-l luăm din fața gării pentru a ajunge la hotel. Ciao ragazza, i-am zis cu un zâmbet delicat, acum poți să ne dai tichetele? , i-am băgat-o pe aia că o rup puțin în italiana molto bella ce frumos este la voi și cât de înțelegători suntem noi, românii.

A dracu , i-am zis după ce m-am depărtat minunat de ea, fiind admonestat serios de consoartă. Doar venisem să ne simțim bine și să nu ne enervăm deloc. 5 minute durase afacerea. Așadar, autobuzul de la aeroport vă lasă pe Via Marsala, iar punctul de informare turistică este pe partea opusa a gării pe Via Giovanni Giolitti. O luați prin incinta gării și ajungeți fără probleme la nesuferită. Fiți decenți, vă rog! Ca mine. Cu toate rezolvate absolvit cu brio primul meu contact cu o italiancă, că urâte mai sunt, doamneee!, am dat bice spre hotelul ce ne aștepta cu dușul pornit, cu schimbat repede de țoale și dat șut în fund către vizitare oraș.

Ne hotărâsem, dacă tot mergeam în city break, să ne poziționăm nopțile într-un hotel cât mai aproape de obiectivele pe care aveam de gând să le vizitam, nu de alte fițe sau prostii care v-ar trece prin cap, ci doar în a nu pierde timpul în călătorii aiurea prin orașul atât de aglomerat. De aceea, nu specific nici prețul pe care l-am dat pentru 2 nopți de cazare. Doar pot spune că, pentru un turist care pășește prin zonă, este idealul pe pământ să fie cazat la trei colțuri de Vatican sau de alte puncte de atracție ale Cetății Eterne.

După ce autobuzul ne-a lăsat la câteva sute de metri distanță de hotel, noi pierzându-ne deja orientarea în mulțimea puhoaie ce se mișca în jurul nostru, după ce am consultat harta fiind ajutați ad-hoc de un român binevoitor ce împrăștia flyere la colț de stradă, am ajuns în camera oferită de recepționerul ce m-a gratulat generos mai sa ma dea pe spate cu amabilitatea lui. Și cum deja luaserăm loc în block start, nici nu știu cum am tras o spălare rapidă, cu schimbat ustensilele de călătorie cât mai ușoare la noi toate, cu poziționat prima vizită în capul nostru, că hop, ne-am și văzut pe o via în drum către Castelul Sant’Angelo (Castelul Îngerilor).

De belea tipul, nu neapărat prin imensitatea lui, că doar ziduri vechi și alte arheologico istorice am mai văzut la viața mea, ci prin arhitectura impozantă, prin statuile imense de pe oriunde sau prin picturile de orice fel vizualizate pe pereți. Prima impresie? Imensitate arhitecturală și gura căscată. Pe o terasă din castel am luat prima dată cunoștință cu mica, pitica, sorbita cafea italiana, bașca c-am făcut pe interesantul atunci când ospătărița m-a întrebat ce doriți.

Păi ce să doresc, fată? Doar suntem în Italia. Două machiato, i-am zis, lărgindu-i zâmbetul pe față de satisfacția că turiștii mai cer și „italiană” în loc de „americana” cană mare pișoarcă doar dulcele de ea. Am dat-o pe nas imediat, mai aproape lingând și marginea ceștii că mă gâdila la măseaua de minte.

Roma impresionează. Fostul imperiu se vede peste tot. De la clădirile vechi, ceva de nedescris în cuvinte, pe care tronează sculpturi fabuloase vederii, până la vechile poduri peste Tibru ce te lasă crăcănat de admirație. Și nu este totul.

Cum ne propusesem să o luăm la pas prin centrul turistic, cum picioarele noastre deja obosite dădeau semne că încă mai pot, dar mai ales dornici de a pune în cotloane de suflet cât mai multe amintiri, am luat-o pe niște străduțe întortocheate cu direcția Piața Navona. Unde s-a filmat filmul Îngeri și Demoni cu Tom Hanks. Aici? Turiști gârlă de toate naționalitățile posibile, artiști amatori care mai de are dornici de a strânge câțiva bănuți, cât și terase primprejur unde să mănânci pe săturate și sa-i admiri mușchii lui Neptun bine evidențiați într-o fântână.

Aaa, mulți indieni și nu la figurat, care, mai ceva ca ai noștri, îți intra în suflet cu baticuri și alte mici prostii pe care vor să le vândă, întrebându-te din minut în minut dacă vrei. Au și italienii ciori. Pe clădirile lor istorice. Ce să vă zic? Că imediat ne-am orientat mai departe către semnul ce arăta Panteon, în același timp ce începusem să simțim primprejur o foame strașnică care dăduse startul la ghiorțăit de mațe? C-am ajuns la obiectivul de mai sus, și frumos ne-am așezat la o terasă unde am mâncat paste nici nu mai știu cum le cheamă? Un tip de paste a mea soție și alt tip apetitul meu nesătul? C-am solicitat bere Peroni la halbă mare setos din fire, 8 euro/ porția tot să beau, care mi-a răcorit până și picioarele care începuseră să mă doară? C-am oferit bugetului turistic al Italiei cam 48 euro pe astea toate? Nu mă durea buzunarul. Încă. Panteonul? Ce sinonim să mai găsesc la impresionant?

[...] Niciodată n-am fost un puturos în a merge, ba chiar îmi place să hălăduiesc prin mall-uri sau pe oriunde îmi face plăcere, dar, odată cu ingurgitarea berii povestite mai sus, ea căzându-mi brusc în pasiunea de a circula, cheful de a vizita îmi dispăruse brusc. Doar era ora 19, iar noi eram treziți de pe la 5 dimineața. Dar, cum ne făcusem planuri și nu era frumos din partea mea să le dăm peste cap, am luat-o pasional de mână pe soție cu punct ochit punct lovit Fontana di Trevi cu ale ei sculpturi înfățișându-l, tot pe Neptun, într-un car de luptă în forma unei scoici trasă de doi căluți de mare.

Am aruncat bani în fântână, dar nici să vă treacă prin cap c-am aruncat euroi, ci doar câteva monede românești de 50 de bani. Dorința mea? Nu se spune. În Piața Trevi plină ochi, nu aveai loc să arunci un ban. Nici nu voiam, de altfel. Așa că, după admirație și inerentele fotografii care or să ne facă în curând sclavii lor, am plecat fericiți către hotel. Era 21, iar patul m-a primit cu ale lui brațe deschise făcându-mi masaj benevol gambelor mele arzând de oboseală.

Cum aflasem de la românașul angajat al unei agenții, cel ce împărțea ghiduri turistice, că Papa iese Miercurea pentru a-și ține slujba săptămânală, ne-am gândit că-n vizita noastră la Vatican pornită la 8 dimineața, n-o sa găsim acea aglomerație uriașă de care auzisem pe unde citisem. Papa întrebase de mine pe holurile basilicii Sfântul Petru, dar n-aveam timp de el. Aveam de vizitat. În fine! Când am ajuns la poarta micului stat creștin, nu mare ne-a fost mirarea să găsim ditamai rândul format frumos din câțiva turiști pe latul lui și din alți sute pe lung.

Toți gălăgioși formați în grupuri cu ghidul frunte ca vârf de lance, toți nerăbdători să-i cunoască în amănunt casa atât de iubitului Papă, toți care mai de care mai cu pielea colorată la față. Toate națiile pământului pe acolo. Cum inspirația și informarea de acasă dă la o parte toată înghesuiala pământului, noi luându-ne tichete on-line de intrare la Muzeele Vaticanului și Capela Sixtina cu 16 euro per bucată, cum pentru entuziasmații creatori de idei intrarea era separat liberă, am intrat emoționați în țara Papei cu gând să nu lăsăm nimic nevizitat. Normal! Atenție la neatenție! Noi am pățit-o. Intrarea la Muzeele Vaticanului și la Capela Sixtină este separată de basilica Sfântul Petru, de aceea, dacă nu vreți să mai bateți la pas câteva sute bune de metri, interesați-vă din timp cam cum stă treaba.

Controlul? La sânge. Se intră ca la aeroport trecând prin filtrul cu detectorul de metale.

Despre cele 18 muzee pe care, fără exagerare, le-am vizitat cap coadă, nu vă pot spune prea multe, nefiind specialist în arta veche. Bașca, nici nu vreau să vă încarc cu informații pe care le găsiți pe net copiate de la unul la altul, daaaar, pot zice cu mâna pe inima mea asta mare doritoare de frumos, că acolo, pe holurile și încăperile alea fabuloase, mi-am pierdut o parte din falcă. Sculpturi unice de la înainte de Hristos sau după el, picturi care mi-au făcut pielea cocoș pe mine, aia de găină fiind ocupată de Andra, artă de orice fel care mai de care mai încărcată de istorie, eee, astea toate m-au îmbolnăvit de uauri exprimate de țăranul din mine cu glas puternic. Norocul meu? Toți turiștii erau ocupați cu exclamații de gen. Mai ales asiaticii.

Cafelele pe care le-am băut în mijlocul Vaticanului, pe o terasă în mijlocul unei grădini verzi mângâiată de soare, au făcut toți banii. Soția se șmecherise deja comandându-și capucino, mai lung lichid în ceașcă. Cam ca la noi. Eu? Nu și nu! Batman. Cafea italiana băută dintr-o înghițitură cum numai un conservator ca mine o poate face. Capela Sixtină mi-a pus capac, fraților! N-am făcut poze. Aici nu se fac poze. Am găsit două locuri pe o bancă lângă perete, și am stat cam un sfert de ora întru admirație privind totul înmărmurit. Era frison ceva pe mine, fără nicio exagerare. Iar întrebarea asta nu-mi dădea pace. Cum de-au putut în acele vremuri sa creeze așa ceva?

După ce am vizitat „grotele” unde sunt înmormântați creștinește mai toți Papii trecuți dincolo, am făcut greșeala de a ne așeza fundurile chiar pe scaunele primei terase de lângă Vatican. Foamea? Făcea ravagii. Era ora 13 deja. Am servit, ea lasagna, eu un alt tip de paste mare lipsă de inspirație că nu le-am notat pe undeva, două beri Moretti, plus un desert Cannoli, cu frumoasa sumă de 64 euro să-i traiască familia. Mult, puțin, asta era! Ce mama dracu! Scuze! Eram la Vatican. Încărcați spiritual, și după ce le-am tras niște poze celor din garda elvețiană, după ce am admirat cele 284 de coloane desfășurate pe patru rânduri cu 140 de statui de sfinți, ne-am îndreptat pașii către stația de metrou Cipro cu direcția Colosseum.

E frumoasă Roma! Curată la câți turiști o încalecă zilnic. Mulți italieni pe scutere, sute de bărbați chiar la costum, sute de femei chiar pe tocuri, toți pe motoare care încotro cu direcție precisă. Citiți cum am scris. Erau frumoși de admirat. Mașinile la italieni? Mici cu fundul tăiat. Berlinele bmw-uri și gipanurile să moară vecinul de necaz? Rare. Și când zic rare, nu mint. Fandoseala la italieni nu există, ci doar practicul i-a luat locul în timp.

Dacă autobuzele arată bine spre foarte bine, metroul m-a dezamăgit crunt. Al nostru este parfum pe lângă al lor. Vechi, dărăpănat, peroanele ca-n filmele americane cu senzația aia că apare Chucky după colț. Doar un român care cânta la acordeon mi-a descrețit ridurile. I-am dat 1 euro zâmbindu-i. Aaa! Armata, poliția și carabinierii peste tot pe unde umblă turiști. O senzație de siguranță cu ei prin prejmă. Apoi, sa fiu corect și cinstit, n-am văzut urmă de arab. Alb imaculat.

Cu metroul am ajuns la Piața Spaniei de care nu mai povestesc, colo o fântână, niște sculpturi, ca peste tot. După care, tot cu metroul, să o ținem către Colosseum ajunși acolo pe la ora 14. Nu știu cum se făcuse iar! Mă luase setea de o bere rece, vai de mama mea de poftă ce-mi era! Am dat pe o carafă de bere cred că la litru, litru juma cam așa ceva, am dat nici mai mult, nici mai puțin de 16 euro. Plus o gogoașă de coif roman încă 4 euro. Râdeți? N-aveți decât! Setea-mi țipa în română, de auzea și Spartacus din arenă! Colosseum-ul impresionant numai piatră de jur împrejur. Doar închizi ochii și-i auzi zgomotul săbiilor, țipetele înfiorătoare ale celor uciși, uralele spectatorilor avizi de sânge. Ți-l imaginezi pe împărat arătând degetul mare în jos. Cât costă intrarea la Colosseum și programul de vizitare? Căutați-l pe net. Nimic mai simplu.

După ce ne-am perindat bietele picioare prin Forumul Roman și pe la Columna lui Traian, la insistentele consoartei mele ne-am urcat iar în metrou cu direcția Galeriilor Borghese, la care, după o plimbare stil căutare prin parcul în care își fac veacul, nu am intrat. Ne trebuia rezervare din timp. Să fiu sincer? Nici nu mi-a părut rău. Obosisem ca un rahat. Cum drumul de întoarcere către hotel trecea cumva pe lângă Piețele vizitate în prima zi, cum cina ne aștepta pe o terasă oarecare din Piața Navano, ne-am instalat lejer cu fața la lume. Aceeași mâncare. Paste cum ne place nouă alt tip, corespunzător, aferent. Suma? În jurul a 50 de europeni, nici nu mai conta, noi să ne simțim bine. Ospătarul italian, foarte atent, ne-a adus încălzitor pe butelie în timp ce noi admiram o tipă care se dăduse pe cabaret în fața terasei. I-am oferit 2 euro spectacolului care a meritat deplin atenția noastră. Cum frigul întunericului ne împrejmuia din ce în ce mai mult după gelato ca desert ce ne zgribulise adânc oasele, am plecat fericiți către hotel.

Basilica di San Pietro. Am lăsat-o ultima în povestea mea de vacanță doar dintr-o întâmplare. Așa a fost să fie în voiajul nostru pe tărâmuri italiene, doar pentru faptul în a ne găsi cumva printre primii în vizitare. E chestie de organizare. Așa cum mă critic uneori când greșesc, pot spune că, la capitolul pregătire orar cu luat în calcul toate aspectele pozitivo negative, sunt meseriaș.

Am fost la poarta bisericii la 8 fix dimineața cu intrare iar printre detectorul de metale, cu gândul de a urca cu liftul pe cupola bisericii. Intrarea este liberă în basilică, dar urcatul la 118 metri costă 8 euro. Pardon, nu se urcă până sus cu liftul. Mai trebuie băgat suflu din greu pe niște scări înguste de-ți ies toate alea a oboseală. Chiar am văzut o tipă care se pierduse într-un leșin corespunzător invocând locul strâmt. Doamneee! Ce peisaj de sus de acolo de unde vedeam Roma întreagă la picioarele noastre, în sfârșit, italienii erau acolo jos minusculi insignifianți! Maamăăă! , ce senzație de unicitate privind Cetatea Eternă în culoarea ei cărămizie pierdută în kilometri pătrați întindere! Viaațăăă, îmi venea să strig!

Când credeam că asta-i tot, în fond era o biserică care de obicei îmi provoacă repulsie, odată ajunși la intrare cu indiferența mea caracteristică în astfel de situații, am rămas stană de piatră, doar ochii pierzându-mi-i pe jos prin mulțimea de picioare. Oameni buni, nu știu cum sa zic, cum să fac să-mi exprim reflectarea psihică a calităților distincte din realitatea care acționează nemijlocit asupra organelor mele de simț (aaa?), dar las puținele fotografii să vorbească.

Ce am făcut eu? Mi-am strâmbat în toate felurile gâtul dorind să cuprind fiecare părticică a imensității religioase ce se desfășura în fața mea cu o impozanță greu de imaginat. Am îngenunchiat cu mâinile strânse a rugă în fața altarului Papei, într-un moment de neatenție al soției mele, cu frică să nu mă certe că pe la noi trec la zece metri de lăcașurile de cult, și am spus câteva cuvinte în gând cu adresă directă Celui de sus. Ortodox sau catolic? Aceeași Mamă, același Tată, să vă intre bine în cap!

Biserica Sfântul Petru? Locul unde am simțit chemarea pentru prima dată în viața mea. Cum terminasem de contemplat mai totul în scurt timp, ba ne mai rămăsese timp să mai vizităm Piața Venezia, ne-am luat trupurile și ni le-am urcat într-un autobuz plin ochi înghesuială mai ceva ca la noi. Dă-i și luptă, bagă împingeri cu riscul să fiu dat jos în fiecare stație în care mașina oprea, bagă la înaintare rucsacul cu tupeul meu de român scos de prin cotloane de turist simțit, ca într-un final, să ajungem în imensa Piață.

Aici am mâncat o pizza și o bere împărțită la doi, nu din zgârcenie, cu două machiato la comandă pentru recăpătarea forțelor, plus câte un pahar de șampanie oferit nouă în dar de ospătărița româncă ce ne auzise vorba. O tipă super de treabă, volubila și simpatică, în care am găsit acea tristețe din ochi specifică celui plecat departe de casă pentru a face un ban cinstit. Ni s-a plâns de nenorocitul de patron ce stătea relaxat la altă masă, mai că-mi venea să mă ridic să-l iau de gât pe nenorocit. N-am făcut-o, era logic, dar asta simțeam. Sincer. Cum ne pusesem burta la cale și ne luasem la saluturi cu băcăuanca noastră, am plecat către gara Termini unde ne aștepta autobuzul ce urma a ne duce la aeroport.

Roma. Capitala lumii sau Orașul celor șapte coline. Merită a fi vizitat nu numai datorită arhitecturii baroco renascentiste care-ți taie respirația, îmbiindu-te pe tine ca turist să vizitezi și iar să bagi kilometri cu durere de picioare, ci și din cauza stilului lejer de viață al italienilor mai lasă-mă să te las. Viața la ei are culoare.

Mi-am luat adio de la Roma în timp ce decolam cu privirea pe hubloul ce îmi oferea pentru ultima oară imaginea superbului oraș. Îmi era frică iar de zbor. România, venim! Acasă, sosim!

---

VIZUALIZĂRI: 2657 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI