Roma. Povestea merge mai departe

TIPĂREȘTE

Să traversez Roma, să schimb autobuzele sau metroul, să ajung în orice colț al ei, am învățat din prima zi petrecută aici. Chiar mi-a plăcut cum a fost gândită rețeaua de transport în comun. Sau poate am avut noroc fiind cazat în Piazza Bologna. Oricum, cu pass-ul în buzunar şi harta în geantă, n-am avut nici o problemă. A treia dimineață am dedicat-o unei zone extrem de pitoreşti, Ianiculum - Trastevere. Să scot din nou Jurnalul de bord şi să rememorez, căci îmi face mare plăcere.

Dacă îmi aduc aminte bine am traversat Tibrul pe Ponte Sisto, apoi am continuat pe Via di Ponte Sisto până la Via della Lungara, o stradă lungă, dreaptă şi insipidă. Trecem prin Porta Settimiana şi după mai puțin de 100 metri vedem în dreapta noastră Villa Farnesina. Ştiam că este deschisă doar până la prânz, astfel că o programasem în prima parte a zilei. Sălile vilei sunt goale, lipsite de mobilier, aşa că vizitatorilor nu le este distrasă atenția de la fresce. Şefa era apatică (după ce vizitezi muzeele Vaticanului ai nevoie de timp ca să te refaci), în consecință n-am avut parte de conversație.

Villa Farnesina a fost construită între 1506-1510 pentru Agostini Chigi, un bancher din Siena. Arhitectul care a realizat acestă bijuterie renascentistă a fost tot un sienez, Baldassarre Peruzzi, elev al lui Bramante. Începând cu primele luni ale anului 1511, el s-a concentrat la decorarea Logiei Galateei, poate cea mai importantă operă a carierei sale, în care a transpus în imagini horoscopul lui Chigi, un amplu univers de divinități, semne zodiacale, aştri. La lucrare s-au alăturat şi tânărul Sebastiano del Piombo, care a pictat scene din Metamorfozele lui Ovidiu, şi mult mai cunoscutul Rafael Sanzio, care conform legendei, a pictat frumoasa nimfă Galatea. Fiecare la ce se pricepea mai bine. De abia în 1517 Rafael, alături de asistenții săi, a putut să continue decorarea vilei, cu nararea în imagini a poveştii frumoasei Psyche şi a lui Cupidon. În acelaşi timp, Giovanni Antonio Bazzi, cunoscut sub pseudonimul Sodoma, realizează pe pereții dormitorului ciclul de fresce dedicat nunții lui Alexandru Macedon cu Roxana. Totuşi, cred că mai interesantă este Sala perspectivei, realizată tot de Peruzzi, sală unde este creată iluzia unui peisaj văzut printre coloane. Vila şi-a schimbat proprietarul prima oară în 1577, fiind cumpărată de familia Farnese, de unde i s-a tras şi numele. Şi-a pierdut totuşi importanța, găzduind doar ocazional oaspeți de seamă, precum cardinalul Richelieu sau regina Christina a Suediei. În 1927 a fost achiziționată de statul italian.

Traversăm strada şi fără nici o clipă de respiro intrăm în alt muzeu de artă, [#]Galleria Nazionale d'Arte Antica, găzduit de Palazzo Corsini, palat ce a fost ridicat între anii 1730-1740, în stilul baroc, stil la modă pe atunci. Majoritatea operelor de artă prezentate au fost donate de familia Corsini şi colectia este destul de amplă. Mă voi referi doar la câteva, căci înainte de a vizita un muzeu de artă îmi fac o mica listă cu ce aş vrea să văd, ştiind că în general este imposibil să te concentrezi la foarte multe tablouri. Din prima sală, numită odinioară "Anticamera dei servitori", este de reținut o operă din anii de tinerețe ai lui Luca Giordano, "La disputa di Gesù tra i dottori" şi tripticul lui Giovanni da Fiesole, supranumit Beato Angelico, reprezentând pagini din Noul Testament. Intram apoi în a doua sală, unde centrul este dominat de "Triumful lui Ovidiu", realizat de Nicolas Poussin, o alegorie cu tema "dragostea este forța vitală a universului şi a vieții". Aşa se credea înainte de apariția facebook-ului. În sala a treia, cunoscută şi ca "Galeria cardinalului" (cardinalul era Neri Maria Corsini) şi în a patra, "Camera del camino" am văzut numai pictori italieni, excepții fiind Anton van Dyck, cu "Madonna della paglia", şi Pieter Paul Rubens, cu "Testa di vecchio". La sala a cincea, fostul dormitor al reginei Christina a Suediei, cel mai mult m-a impresionat tavanul şi bineînțeles "Sf. Sebastian vindecat de îngeri", pictat de Rubens pe când era mai tânar. Şi ca să n-o mai lungesc, capul de afiş, în opinia mea este "Sf. Ioan Botezatorul", opera atribuită lui Caravaggio în momentul achiziționarii, şi dovedită ulterior a fi fost pictată de acest geniu turbulent al picturii italiene. Muzeul prezintă mulți artişti cunoscuți şi foarte cunoscuți, iar prezentarea este în spiritul epocii, adică multe tablouri pe metru pătrat. Sincer, după primele trei săli începusem să obosesc, şi nu era încă ora 11.

Ne întoarcem pe aceeaşi stradă şi după Porta Settimiana continuăm pe Via della Scala, punctăm scurt Santa Maria della Scala şi ajungem la Santa Maria in Trastevere. Este printre cele mai vechi biserici din Roma, datând din sec. al IV-lea. În fața bisericii suntem întâmpinați de o conațională, de altă etnie, care-mi cere o milostivire într-o italiană mixată cu cuvinte româneşti. Îi răspund pe ruseşte că nu înțeleg. Adevărul este ca ruseşte nu înteleg. Înăuntru, cât timp Şefa aprinde nişte lumânări, eu caut mozaicul lui Pietro Cavallini, care de peste şapte secole ilustrează scene din viața Fecioarei Maria. Şi nu este cea mai veche operă de artă de aici, mozaicul de pe fațadă fiind din sec. al XII-lea.

Până la prânz hoinărim prin Trastevere. Este Roma pe care am văzut-o în filme când eram mic, dar şi în "To Rome With Love" al lui Woody Allen. Sincer nu am aflat unde este granița cu Ianiculum, dar nici nu am insistat. Trastevere este aşa cum mi l-am imaginat, cu străduțe înguste, cu rufe atârnate de la o casă la alta, cu multe terase, înghesuite în fața unor clădiri zugrăvite pe vremea filmelor lui Fellini şi având obloanele cu vopseaua scorojită. Dar peste tot este multă verdeață. Sunt ghivece uriaşe conținând arbuşti, sunt plante agățătoare care acoperă precum perdelele mulți pereți, sunt balcoane inundate de flori.

Traversăm Tibrul din nou, direcția Campo de Fiori. Nu intrăm la San Carlo ai Catinari, căci era pauza de masă, ci continuăm sa mergem doar cu o sută o opriri, fiindcă intrase Şefa în criză de cumpărături. Nu-şi luase nimic tradițional din Roma. Am zis "mulțumesc" că nu eram în Anvers, că acolo sunt tradiționale diamantele. Până la urmă a găsit ceva să-i placă. Aş fi vrut să-i ofer flori, având în vedere numele pieții, dar n-am găsit aşa că şi-a ales o eşarfă, că tot erau 30°C la umbră. La umbra statuii lui Giordano Bruno. Am lăsat statuia în spate şi am luat-o spre Palazzo Farnese. Ştiam că nu se vizitează, dar vroiam măcar să-l văd, căci acolo se desfaşoară actul al doilea din Tosca de Puccini. Mie-place mai mult Boema, dar cum nu eram la Paris... La o aruncătură de băț se găsea alt palat, Palazzo Spada. Am intrat cunoscând că pe lângă Dürer, Brueghel cel Bătrân, Titian, Guercino, Rubens şi Caravaggio, mai este şi celebra Perspectivă. Dacă galeria am vizitat-o de capul nostru, Perspectiva nu. O domnişoara s-a deplasat special pentru noi şi ne-a explicat ce a vrut artistul, ce dimensiuni sunt în aparență şi în realitate, ne-a povestit ce studiase şi am lăsat-o să spună, căci povestea cu mare plăcere şi în engleză. La sfârşit am stricat însă prietenia că nu m-a lasat să fotografiez. Aşa că am rămas doar cu poza de pe net şi o carte poştală.

Sar peste activitățile desfăşurate în următoarele două ore, trebuind ca de obicei s-o duc pe Şefa la hotel pentru somnul de frumusețe. Dar la ora două, eram pe dealul Palatinului, locul unde se povesteşte că ar fi peştera Lupercal, unde o lupoaică i-ar fi alăptat pe Remus si Romulus. Frumoasă legenda, mă prefac că o cred, pentru frumusețea ei. O acțiune incertă după trecerea unei lungi perioade de timp se numeşte "legendă". Cât este proaspătă se numeşte "teoria conspirației". Preț de o oră am bătut pietrele acelea celebre, prin praf şi soare, pentru că pinii din Roma sunt celebri doar în muzică, nu şi pentru umbra pe care o dau.

Şi cum în prima zi nu apucasem, am plecat şi spre colina Capitoliului. Am urcat celebra scară Cordonata până la Piazza dei Campidoglio, creată de Michelangelo. În mijloc este copia statuii lui Marcus Aurelius, încadrată ordonat de Palazzo dei Conservatori, Palazzo Nuovo şi Palazzo Senatorio. Primele două palate sunt organizate ca muzee de artă şi legate printr-un coridor subteran. Nu enumăr tot ce am văzut, dar nu pot să nu amintesc statuia faimoasa a lupoaicei (cea care a deschis şirul lung de lupi celebri precum Colț Alb, Lucescu, Dinu, clanul Stark), Buona Ventura lui Caravaggio, Meduza lui Bernini sau statuia galului muribund.

Urmează un nou salt de două ore în timp, de fapt în metrou, şi pe la ora şase, cu Şefa de mână defilam în zona Pieții Navona. Acolo unde altădată era arena de competiții a lui Domitian, s-a construit de prin sec. al XVII-lea o galerie de artă în aer liber a maeştrilor barocului. Printre expozanți un anume Gian Lorenzo Bernini, cu una din cele mai extraordinare fântâni din Roma (şi nu sunt puține), Fontana dei Quattro Fiumi, adică Fântâna celor patru fluvii. Un altul a fost rivalul său, Francesco Borromini, cu biserica Sant'Agnese in Agone, o biserică având o fațadă grandioasă, parcă vrând să eclipseze fântâna lui Bernini. Palazzo Pamphili realizat de Girolamo Rainaldi este un alt exponat splendid, măcar pentru frescele lui Pietro da Cortona. Şi pentru că toate lucrurile bune sunt trei, au mai fost adăugate încă două fântâni, Fontana del Moro sculptată de Giacomo della Porta şi la care după o sută de ani Bernini a adăugat statuia care îi dă numele, şi Fontana del Nettuno, realizată de Giacomo della Porta, şi care de asemenea a primit personajul central, creat de Antonio Della Bitta, mult mai târziu, după trei sute de ani de la inaugurare. Şi cum tot mai era loc disponibil, acum mai mult de cinci sute de ani, într-un colț a fost instalată statuia "vorbitore" a lui Pasquino, de care romanii agățau diferite comentarii, în general caustice. Ar mai fi Sant'Agostino (cu Caravaggio, Raphael) şi San Luigi dei Francesi (cu trei lucrări de Carravagio), dar le-am găsit închise. Ghinion. Iar înainte de cina cea de taină, romantică, în doi, la o terasă pe o alee, am intrat să vedem Sant’Andrea della Valle, unde automatul de cărți poştale mi-a mâncat 50 de cenți (ar fi fost frumos să spun că aici se desfăşoară actul I din Tosca, mai sus menționată). Este biserica cu cel mai impresionant interior pe care l-am văzut cât am stat la Roma, şi asta fără să aibă picturi de Caravaggio sau sculpturi de Michelangelo.

După trei zile mă simțeam ca acasă pe străzile Romei, aglomerația de pe Corso nu mă mai deranja, eram în stare să comand ceva de mâncare în italiană, iar într-o biserică chiar am cerut nişte informații unui preot ursuz direct în limba lui maternă. Poate Şefa ar fi vrut să lenevească la soare pe plajă, dar cred că la tenul ei nu-i făcea bine .

Va urma?

---

VIZUALIZĂRI: 1985 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI