Lisabona în oglinda cerului (II): vedere peste Atlantic

TIPĂREȘTE

Iată și ultima zi a conferinței! Ca toate lucrurile plăcute și dătătoare de speranțe pentru viitor, a trecut prea repede... La ultima masă, cer detalii de la participanții care avuseseră mai mult timp să se plimbe în Lisabona. Mie mi-a rămas aproape o zi întreagă, încă 8 ore de plimbare până la plecarea spre București (cu zbor direct, de această dată, deci exclus ca avionul să mai rămână în pană pe vreun aeroport de escală :)) ).

Mi se povestește despre câteva obiective turistice, muzee în special, clădiri, dar toate par să fie destul de departe de zona unde ne aflăm. Aleg, luându-mă mai mult după indicațiile lor (nu aveam un ghid turistic și nici timp să îl caut) Oceanario of Lisbon, unul din cele mai mari din lume, din câte mi s-a spus, și care se afla cel mai aproape de hotelul unde am fost cazați. Dar, înainte să ajung la Oceanariu, fac și o plimbare pe malul Atlanticului, pe riviera pe care o întrevăzusem în incursiunile către restaurante (acestea erau multe la număr în zonă, însă erau plasate în planul doi).

M-a surprins, în general, la Lisabona, faptul că numărul turiștilor era mic față de frumusețea unică și multitudinea locurilor care puteau fi văzute. Deși în sezon turistic (sfârșit de iunie), riviera despre care povestesc era aproape pustie, mai mult un loc de popas pentru câțiva studenți localnici care lucrau pe laptop (deși era cam frig pentru improvizat birou în aer liber :) ) iar digul uriaș care înconjura intrândul de ape de lângă Oceanariu era și el aproape pustiu. Era exclus să presupun că briza rece a oceanului, care făcea să pălească soarele pe cerul limpede, i-a alungat pe turiști: nici în oraș nu era aglomerație, pe străzi sau în interiorul stațiilor de metrou.

Așadar, cu plăcerea călătorului care are la dispoziție doar pentru el un întreg mal de ocean, o iau pe drum încet, savurând vegetația sudică, florile viu colorate care animă bolta de un verde intens, și liniștea tulburată doar de zgomotul valurilor. Drumul de plimbare nu e construit aproape de apă, încât călătorul să simtă în plin și răceala apei sau stropii răzleți care sar din valurile sparte. Nu, aici elementul dominant este curentul de aer oceanic, a cărui răceală este proporțională cu mărimea apelor nemărginite care scaldă aceste țărmuri.

După o bucată destul de serioasă de plimbare, mă întâlnesc cu o surpriză: capătul de plecare al telegondolei care duce înapoi (chiar lângă Oceanariu, din câte îmi dau seama pe loc). O idee bună, să mă întorc cu telegondola! Ce diferență față de telegondola cu care sunt românii obișnuiți, cea din Mamaia (la care stai adesea la coadă și este destul de scumpă...): aceasta, aproape fără clienți în această după-amiază de week-end, oferă priveliști unice deasupra Lisabonei și oceanului Atlantic, pentru doar 4 euro (un sens).

Ca orice astfel de experiență, drumul cu telegondola este prea scurt: nu știi dacă să se uiți mai întâi spre clădirile cu design metalico-modernist care ies în relief în dreapta și se văd perfect de la înălțime, sau să te uiți în stânga, spre imensitatea oceanului (având în vedere că nici pe aceasta nu o vezi în fiecare zi...). În fine, spre regretul meu, cabinuța zglobie coboară: din nou jos, și mă îndrept spre Oceanariu (despre care voi povesti data viitoare: atașez câteva fotografii în scop de teasing...).

---

VIZUALIZĂRI: 3243 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI