A patra zi în Istanbul, minunăție de oraș

TIPĂREȘTE

Istanbul, ziua 4, ultima zi. Cum transferul (apropo, nu știu dacă am menționat. 90 euro, 5 persoane aeroport- hotel în zona Fatih și retur) ne era la ora 7 seara, am zis și în ultima zi că putem să ne facem da cap. Adică, să umblăm. Cum aveam o adolescentă printre noi, de ce să nu vizităm și Miniaturk?

Miniaturk este situat în zona Sutluce din districtul Beyoglu, lângă capătul nordic extrem al țărmului Cornului de Aur și Taksim. Cam departe de noi, dar nu ne-am descurajat. Mi-e cumva greu să explic cum am ajuns acolo, de aceea recomand să introduceți Miniaturk pe google maps si să alegeti de acolo transportul în comun cel mai convenabil. Noi am ales să mergem cu autobuzul din stația Eminonu. Istanbul are bine pus la punct transportul în comun. Tot așa, am încarcărcat bani pe cardul de transport, 20 lire călătoria, ajungând la Miniaturk cam în juma de oră. Cu ocazia asta am văzut altă parte din oraș. Minaturk este un minunat muzeu în aer liber care prezintă versiuni minuscule ale Turciei cele mai cunoscute atracții și structuri arhitecturale. Este cunoscut și sub numele de Muzeul Turciei în miniatură. Parcul are o suprafață de 60000 de metri pătrați cu 135 de machete care au fost alese dintre sute de lucrări de arhitectură pe baza reputației lor, 62 din Istanbul, 60 din Anatolia și 13 din teritoriile otomane din afara Turciei. Toate modelele sunt la scară 1/25.

Am stat in zonă aproximativ 1 oră și jumătate admirând pe îndelete minunățiile la scară mică ale Turciei. Am mâncat iar înghețată, turcul tânăr neavând chef de glume spre dezamăgirea mea. Program 9-18. Preț bilete luate la fața locului, 18 euro/persoană.

Am ieșit din Miniaturk cu următorul obiectiv în gand, respectiv Cartierul Balat. Tot așa. Pe google maps cu autobuzul cam 35 minute, cu schimb de autobuze, ca să ajungem într-un final prin celebrul cartier colorat. Colorat? Măi, ori am avut noi daltonism, ori n-am știut pe unde să mergem, dar plimbându-ne vreo 2 ore prin zonă nu prea am văzut multe case colorate. Sau ne așteptam la mai mult. Oricum, străzile pietruite, multele localuri care imprimă turistului o stare de bine, magazinele de tot felul, magnetismul locului, ne-au dat o stare de fericire. Sau o fi fost datorită faptului că înainte de a hălădui ne-am oprit să mâncăm pe acoperiș, la un rooftop mișto cu mâncare super locală. Locul nu spunea nimic de afară. Trebuie să zic ceva aici. Noi alegem (mai sunt și excepții) restaurantele - terasele la nimereală, sau cel putin așa am procedat în Istanbul. Totul a fost după foame și inspirație.

Cea mai celebră, instagramabilă (vorba adolescentei din grup) este Merdivenli Yokus (înclinarea cu trepte). Acesta servește drept emblemă a cartierului și este locația celor mai cunoscute fotografii din Balat. Casele de pe Merdivenli Yokus au fost reconstruite în conformitate cu originalele și fac parte din Situl Patrimoniului Mondial UNESCO. Apoi, ne-a atras atenția o clădire din carămidă roșie cu o arhitectura magnifica. La prima vedere ne-am gândit că este biserică, dar când am pus google pe ea cu foto, am rămas suprinși. Era de fapt Colegiul grec-ortodox pentru baieti, una dintre cele mai prestigioase școli grecesti ale lumii ortodoxe din Constantinopol. Aici au fost educați fiii elitei grecești și bulgare din Fanar de catre cei mai importanti profesori greci ai vremii. Între personalitățile care au studiat la colegiul grecesc din Constantinopol a fost și Dimitrie Cantemir. Clădirea a fost construită în anul 1881 cu cărămizi roșii și materiale de construcție aduse din Franța.

După ce am mai gustat niște plăcinte cu spanac făcute ad-hoc la un restaurant din zonă (bune rău nu am reținut cum se numesc, parcă gozleme), am luat-o la gambă spre hotel. Se apropia ora de plecare. Și, ca să diversificăm, nu am luat-o pe drumul pe care ne ducea google maps, ci pe alaturi prin cartier. Așa am văzut și 'nivelul solului' din Istanbul, care nu arată chiar ca-n zonele turistice. Mizerie destul de multă, numai bărbați prin crâșme și pe stradă, miros esențial din extract de gunoi, unsoare arsă, parfum de animale moarte. În fine. Când tocmai voiam sa ieșim la lumină, am nimerit în centrul unei aglomerații de nedescris.

Acum nu mai stiu exact, dar risc cu numele Spice Bazar. Pe o stradă lungă-lungă ne-am îmbrâncit cu localnici și cu turiști, am primit si am dat coate, ne-am călcat pe bătături, ne-am blocat într-un carambol din care am ieșit mai să leșinăm acolo, am țipat să ne auzim și să ținem unii de alții. Asta da experiență. Ne-am oprit la un chioșc stradal printre nemâncați și pofticioși, unii peste alții la figurat, unde am mâncat cu mâna si gheruțele (după ce m-am dat cu dezinfectant) cel mai bun kunefe pe care l-am mâncat vreodată. Am ieșit buimaci din zonă. Uau! , ne-am zis cu toții, ce a fost asta?

Ajungând în zona hotelului și fiind devreme, ne-am așezat la o terasă așteptând inevitabilul. Freshul de rodie și ciocolata caldă preferatele noastre. Plecarea spre aeroport la ora 19. Șoferul parolist a merita un bacșis la destinație.

Istanbul, minunăție de oraș, curat în zonele turistice, europenizat 60% zic, standard occidental, confortabil, scump, binevoitor.

Cred că mai venim.

---

VIZUALIZĂRI: 430 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI