Să descoperim Insula Sal – Partea a II-a

TIPĂREȘTE

Părăsind Salina Pedra de Lume, ne încadrăm din nou pe șoseaua destul de bine modernizată pe care am venit. În imediata vecinătate a localității, pe malul oceanului, remarc trei construcții identice, practic neterminate. Cu o arhitectură ciudată, P + 1 + terasă, nu cred că vor fi un nou hotel, ci, mai curând, un set de vile făcute după un „proiect tip” .

Noi ne îndreptăm spre Espargos, capitala insulei. De data aceasta nu mai ocolim orașul, ci trecem chiar prin centrul lui, traversându-l de la sud la nord. Fiind capitală, este și cel mai mare oraș al insulei. Înțeleg că are ceva peste 20000 de locuitori. Și, dacă am văzut bine, pe drumul de întoarcere, are și ceva industrie. Din nefericire, nu am identificat ce anume. Ce am remarcat, este faptul că orașul nu arată la fel de bine ca și Santa Maria (vezi impresii). Dacă curățenia de pe străzi este la fel de impresionantă, fațadele clădirilor, decorarea acestora, florile care să împodobească balcoanele sunt departe de cele din stațiune. În schimb, probabil nimerind ora potrivită terminării cursurilor, am remarcat pe stradă extrem de mulți copii. Toți erau îmbrăcați corect, frumos, unii chiar în uniforme școlare, comportându-se civilizat în drumul spre casă. Totuși, o pictură murală, probabil într-o stație de transport local îmi atrage atenția. Este mult mai interesantă, mai frumoasă, decât mâzgălelile de pe unele clădiri bucureștene. Ca un amuzament, numele orașului, tradus din portugheză, în limba noastră, înseamnă „asparagus” .

De la limita nordică a orașului ne încadrăm pe un drum de pământ, fără marcaje, fără semnalizare, fără nici un fel de indicații. Din nou, nu am fost pe fază să văd dacă GPS-ul îl recunoaște. Dar, în mod sigur, fără ajutorul unui localnic, nu l-am fi nimerit. La un moment dat, șoferul ne atrage atenția asupra unei structuri metalice de vreo 3 m înălțime, de pe partea stângă a drumului. Ne spune că aici, în perioada colonială, a fost un foraj, sursă de apă pentru nevoile insulei. După câștigarea independenței, probabil, calitatea necorespunzătoare a acestei ape subterane i-a obligat să treacă masiv la desalinizarea apei oceanului.

Următoarea noastră destinație este o zonă de „deșert” unde putem vedea „fata morgana” . Zona este cunoscută sub numele de „Terra Boa” („pământ bun” !?). Nu aveam în programul meu un asemenea obiectiv, nu am știut de existența lui. Nu suntem, totuși, singurii turiști aduși în acea zonă. Pe drum, ne intersectăm cu mai multe autovehicule, similare și cu cele întâlnite mai dimineață în salina Santa Maria, mașini gen „Dacia papuc” de pe vremuri, cu 6 – 8 turiști în compartimentul din spate.

Oprim la un moment dat și coborâm cu toții din microbuz. Șoferul ne arată în zare ceva ce pare a fi liziera unei păduri. Ne spune că la baza ei ar trebui să vedem fâșia de „apă virtuală” . După mai multe tatonări, ceilalți membrii ai grupului susțin că au văzut-o. Eu, probabil și datorită problemelor mele cu ochii, declar, cu toată răspunderea, că nu văd nimic deosebit.

Dar nu este un moment ratat al excursiei, pentru că, în imediata vecinătate, într-o construcție destul de modestă, suntem conduși într-un adevărat magazin de suveniruri. Ca în orice excursie în grup organizată, un asemenea moment nu putea să lipsească. În plus, ni se atrage atenția că lucrurile gen „artizanat” de vânzare în zona Santa Maria sunt „made in Senegal” . Numai aici putem găsi lucruri de proveniență locală. Într-adevăr, sunt lucruri diferite față de ce am văzut în magazinul de suveniruri al hotelului, iar cele care sunt cât de cât similare, sunt la jumătate de preț. Prețurile sunt, bineînțeles, în euro. Cumpărăm și noi câte ceva, numai să nu plecăm cu mâna goală.

Ne îndreptăm, apoi, spre nord – vest. După numai câțiva kilometri ajungem pe malul oceanului, la ceea ce localnicii denumesc „Buracona” . Obiectivul ce merită atenție aici are denumirea turistică de „Blue Eye” – „Ochiul Albastru” . Pătrundem într-o clădire foarte puțin spectaculoasă, cumpărăm biletele de intrare, 5 euro de persoană, străbatem rapid o sală cu mai multe destinații, căreia îi vom acorda mai multă atenție la plecare și ieșim într-o zonă ce duce către malul oceanului. Întreaga suprafață este acoperită de roci vulcanice negre, colțuroase, greu de parcurs cu piciorul. Ca urmare a fost amenajat un sistem de podini de lemn care ne conduce la obiectiv.

Pentru început facem o oprire la un punct de belvedere, deasupra unui mic golf săpat în stânca vulcanică, în care valurile oceanului se sparg în mod spectaculos. Ghidul ne spune că dacă nu ar fi fost valuri, dacă nu ar fi fost arborat steagul roșu, am fi putut face baie în acest golf. Ulterior aveam să vedem și o zonă de șezlonguri în stânga acestui golf.

Continuăm drumul pe podină până la un punct de control a biletelor. Un afiș de aici ne informează că au acces la „ochi” grupuri de maxim 8 persoane, sub conducerea unui ghid. Așa că așteptăm să ne vină rândul. Tot aici, un alt panou ne spune că în decursul anului, funcție de disponibilitatea soarelui, „ochiul” este vizibil între orele 10:30 și 13:30. Am depășit deja cu câteva minute ora maximă. Oare vom mai vedea ceva? Mă întreb asta deoarece grupul din fața noastră stă destul de mult lângă obiectiv. Dar nu au nici o vină. Așteaptă să iasă soarele din nori. În fine, ne vine și nouă rândul. Podina are câteva trepte și coborâm până pe o platformă aflată pe marginea unei grote verticale, de o formă neregulată - în plan orizontal - și de câțiva metri adâncime. Pe fundul apei este o oglindă de apă. Când razele soarelui pătrund în grotă, apa capătă o culoare bleu – turcoaz, care conduce la denumirea turistică a locului. Deși suntem cu numai câteva minute înainte de ora 14:00, vedem și noi fenomenul. Este drept că pata de culoare este relativ mică și amplasată spre o margine a grotei, dar ce vedem este spectaculos. Ghidul ne spune că între micul golf vizitat mai devreme și grotă există un tunel sub nivelul apei, astfel că în grotă este apa oceanului. Periodic, o echipă de scafandrii inspectează acest tunel și, eventual, îl curăță de depuneri. Facem câteva fotografii și apoi lăsăm locul grupului ce urmează.

Plecarea de la obiectiv se face pe o pasarelă cu un alt traseu, mai aproape malul oceanului. Putem vedea astfel că valurile se luptă cu stâncile vulcanice pe toată lungimea țărmului. Ne îndreptăm, apoi, spre clădirea de la intrare și o depășim, trecând pe partea cealaltă a micului golf. Podina din lemn este înlocuită de o alee cu pietriș. La un moment dat, un indicator și o ramificație a aleii ne trimit către „Grădinile insulei” . Un ansamblu de sere din planul al doilea mă face să nu acord multă atenție acestei zone. La plecare aveam să-mi dau seama că nu am făcut bine.

Destinația noastră este un foișor ce pare din lemn, destul de mare în plan, cu un punct de belvedere la etaj. Parterul foișorului este o încăpere circulară, închisă, ce adăpostește un „muzeu al științelor naturii” . Cea mai mare parte a acestuia este dedicat „mineralogiei” , cu nenumărate exponate. Mă amuză câteva dintre acestea, care au parte de o traducere în limba engleză, cel puțin simpatică: „coniferous limestone” ???????? este traducerea lui „calcário conquiféro” . Este drept că și în limba română termenul de calcar cochilifer este cunoscut mai mult de specialiști („Piatra cochiliferă este un calcar nisipos de fosile și cochilii încorporate în textura sedimentară” ). Și la exponatul „sare” am un semn de întrebare. Eu știam că „hematit” este o piatră semiprețioasă pe bază de fier.

Pe peretele exterior al încăperii sunt expuse o mulțime de postere ce prezintă, în principal, păsările ce trăiesc pe insulă. Mie îmi atrage atenția un altul, cu vietăți marine. Descopăr că, până acum, la referirile gastronomice, am făcut o traducere greșită. Se pare că limba engleză din Cabo Verde folosește același termen, „lobster” , atât pentru homari cât și pentru languste. Dar în zona arhipelagului Cabo Verde nu trăiesc homari, ci languste. Dacă nu vedeam vietățile cu mustăți, în loc de clești, aș fi rămas cu ideea că e vorba de homari.

Părăsind zona de muzeu, urcăm în zona de foișor. Da aici avem o panoramă completă a zonei. Mie îmi pare impresionantă imaginea cu Monte Leste ce se ridică deasupra „Ochiului Albastru” , deși este la circa 1.50 km în spate. Contribuie la aceasta și terenul perfect plat de jur împrejur și forma perfect conică a „muntelui” . De precizat că acesta, deși are numai 263 m înălțime, este al treilea în ierarhia vârfurilor din insulă. În zona „grădinii” pe lângă care am trecut, remarc niște pete albe. Nu mă lămuresc despre ce este vorba. Din nefericire, vântul extrem de puternic nu ne permite să petrecem mai mult timp aici.

Parcurgând poteca înapoi spre intrarea în complex, identific ce înseamnă petele albe din „grădină” . Din pietre de calcar și cochilii albe este realizat un adevărat plan al întregului arhipelag. Fiecare insulă este realizată cu un contur identic cu cel din realitate. Cred, privind acasă și pe Google Earth, că dimensiunile fiecărei insule și distanțele între ele, sunt realizate la aceeași scară. Poteca trece prin vecinătatea insulei São Nicolau. Remarc faptul că pe teritoriul insulei sunt marcate, probabil, punctele de interes ale acesteia. Presupun că pe toate insulele este la fel. Nu îmi rămâne decât să îmi exprim părerea de rău că nu am avut timp să vizităm și această zonă.

Revenind în clădirea de la intrare, avem timp să petrecem aici câteva minute. Pentru început remarc barul „Blue Eye Cocktails & Drinks” . Sunt expuse o mulțime de sticle de băuturi alcoolice, și mai multe poze de cocteiluri, dar nu văd pe nimeni cu un pahar în mână. Alături este un restaurant cu vreo 15 mese de câte 4 persoane, în care, deși ar putea fi ora prânzului, nu este nici măcar o persoană. Lângă ieșire, pe o suprafață aproape egală cu a restaurantului se află magazinul de suveniruri. Nici aici, deși drumul spre ieșire trece printre mesele cu exponate, nu este decât o vânzătoare. Cred că am o asemenea imagine pentru prima dată după nenumăratele asemenea magazine prin care am trecut.

Părăsind Buracona, cel mai nordic punct al excursiei noastre, ne îndreptăm spre sud. De data asta avem parte de ceva care seamănă mai mult a drum, în comparație cu cel pe care am venit. Totuși mai sunt câteva criterii de îndeplinit. Următoarea destinație este Palmeira, considerat un sat tradițional de pescari. Dar nu este numai atât, aici se află și principalul Port al insulei. Toate mărfurile importate de Cabo Verde sunt descărcate în Praia, capitala țării, aflată pe insula Santiago. Se aici sunt distribuite către celelalte insule. Cele destinate insulei Sal sunt descărcate la Palmeira. Dar noi nu ajungem să vedem acest port. Ce ne ies în cale sunt mai multe rezervoare de produse petroliere, necesare pentru producția de energie electrică pe insulă.

Prima oprire în sat o facem pentru a lua masa de prânz. Voi reveni cu un articol ulterior.

După masă facem o scurtă plimbare prin sat. Chiar dacă este considerat sat, toate străzile sunt pavate cu piatră cubică, foarte curate, iar clădirile sunt frumos zugrăvite, într-o multitudine de culori. Stau acum și mă gândesc dacă nu cumva, fiind obiectiv turistic, i se acordă o mai mare atenție. Ghidul ne spune că aici locuiesc câteva sute de persoane. Pe internet găsesc faptul că în 2010 avea 1420 locuitori. Oricare ar fi realitatea, rămân surprins de cât de puțină lume este pe stradă.

În finalul plimbării coborâm spre malul oceanului, într-o zonă de golf, unde pare a fi portul pescarilor. Aici este mult mai multă animație, mai multe persoane făcându-și de lucru în jurul unor mese pline de pește. Unii curăță de solzi, alții eviscerează, iar alții oferă spre vânzare. Alături, câțiva câini păzesc năvoadele, așa cum am văzut și pe pontonul din Santa Maria. Cârcotaș cum sunt, am o bănuială. Știu că pescuitul optim se face dimineața devreme. Noi am ajuns aici cândva în jurul orei 16:00. Nu cumva la ceea ce am asistat este un spectacol regizat, funcție de momentul când sosesc turiștii?

Revenind la microbuz, ne continuăm drumul, de data asta spre est. Parcurgem numai circa 3 km pentru a ajunge din nou la periferia Espargos, capitala insulei. De data asta o ocolim pe partea vestică a ei și trecem foarte aproape de Monte Curral. Deși are numai 107 m înălțime, este cel mai înalt punct din zona capitalei și a aeroportului. Ca urmare, pe vârful lui au fost amplasate mai multe antene și radarul aeroportului.

Nu oprim nici acum în capitală, nu are nimic interesant din punct de vedere turistic, și continuăm drumul spre sud, revenind pe principala șosea a insulei. Trecem, din nou, prin dreptul aeroportului, remarc frumoasa construcție din sensul giratoriu de acces la acesta și, după încă câțiva kilometri, oprim la „Ninho Dos Piratas” . Acest „cuib al piraților” se află cam la jumătatea celui mai mare golf de pe partea vestică a insulei, Golful Murdeira și este, de fapt, un restaurant ce pare „de fițe” . Numele golfului provine de la un mic sat de pescari din sudul acestuia, cunoscut încă din 1747. Dar, acest sat, aflat la jumătatea distanței dintre Espargos și Santa Maria, începând cu 1990, în urma unor inițiative private, devine prima stațiune turistică a insulei. Remarc faptul că începând cam din această zonă, stâncile negre vulcanice de pe malul oceanului încep să facă loc plajelor de nisip.

Cu această oprire, excursia noastră în jurul insulei încheie aspectele turistice. Nu mai avem decât drumul de revenire la hotel. Dar, cam pe la jumătatea acestuia, trecem pe lângă cea mai nouă stațiune turistică, „Melia” .

Cu puțin timp înainte de a ajunge la hotel, reușesc să prind în fotografie un obiectiv pe care îl urmăresc de mult. Pare a fi un palmier foarte drept, foarte înalt, și numai cu câteva frunze în vârf. Chiar de departe, ceva nu pare normal. De aproape, se observă că trunchiul este din beton, iar în vârf sunt câteva antene, probabil de telefonie mobilă.

Ajungem la hotel în jurul orei 17:00, după o zi plină, în care am încercat să descoperim câte ceva din această insulă exotică.

---

VIZUALIZĂRI: 957 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI