Circa 14000 km, prin aer

TIPĂREȘTE

Când ne-am convins că restricțiile impuse de pandemie s-au relaxat cam peste tot, am hotărât să reluăm obiceiul excursiilor de început de an către zone mai calde, împreună cu prietenii din Marea Britanie. După Mallorca și trei dintre Insulele Canare a venit rândul unui vis mai vechi de-al meu, „Insulele Capului Verde” , așa cum sunt cunoscute la noi. Pentru început, prietenii noștri au ales hotelul, Riu Palace Santa Maria din insula Sal, și perioada, 9 – 18 februarie. Apoi, la sfârșitul verii trecute am început studiul posibilităților de transport până acolo.

Nu cred că arhipelagul respectiv intră în atenția vreunei agenții de turism de la noi, deci nu am căutat nici o cursă locală charter. Singura cursă de linie pe care am identificat-o eu este efectuată de TAP Air Portugal. Se poate pleca și direct din București, dar cu 3 escale și o durată a zborului de peste 15 ore. Pentru a nu ne supune unui asemenea efort și, beneficiind și de invitația prietenilor noștri de a petrece câteva zile cu ei, am decis ca plecarea spre insulă să o facem din Londra. Întrucât și-au exprimat dorința să ne ia și apoi să ne ducă la aeroport, am ales ca destinație aeroportul Heathrow, mai aproape de locuința lor. Cel mai convenabil zbor ni l-a oferit British Airways. De la Londra spre insulă și înapoi urma să zburăm cu TAP Air Portugal, cu escală și schimbarea avionului la Lisabona.

„Doi prieteni, într-un avion, remarcă faptul că, rând pe rând, motoarele acestuia se defectează și se opresc. Unul dintre ei intră în panică. Celălalt îl liniștește imediat: Stai calm! În aer nu rămânem.”

Nu a fost chiar așa și în cazul nostru, dar în cele șase zboruri către și de la Republic of Gabo Verde am avut și noi câteva probleme. Puține din planurile noastre inițiale au putut fi îndeplinite.

Nu ne place să ne trezim dimineața foarte devreme. Ca urmare, cumpărăm bilete pentru Londra la cursa de după amiază. Dar, după numai o lună, apare prima modificare de program. British Airways ne anunță că a anulat cursa de după amiază și ne propune să plecăm cu cursa de dimineață. Totodată, a schimbat Terminalul 5 cu Terminalul 3. Noroc că mai erau câteva luni bune până la decolare, așa că am putut beneficia de locurile rezervate, plătite în avans. Ne consolăm cu ideea trezirii devreme, cu gândul la o jumătate de zi în plus cu prietenii noștri.

În dimineața zilei de 7 februarie ajungem la Aeroportul Otopeni în timp util. La ghișeul dedicat, unde trebuia să predăm bagajele, intenționez să predau formularele de check – in obținute on line. Doamna de la ghișeu mă ia repede: „Lăsați-mă în pace cu hârtiile voastre. Dați-mi pașapoartele!” , Și ne dă noi taloane de îmbarcare. La controlul de securitate a fost o coadă destul de mare, dar am trecut fără probleme. Nici perioada de așteptare în vederea îmbarcării nu a fost cu probleme. Ce am remarcata fi amuzant (vorba vine) este faptul că o sticlă de apă de jumătate de litru, înainte de controlul pașapoartelor, costă 5 lei, iar după aceea costă 7 lei.

Îmbarcarea a avut loc la ora planificată. De la ultima plecare, remarc o noutate: taloanele de îmbarcare sunt împărțite pe „grupuri” , iar îmbarcarea se face în ordinea numărului grupului. Presupun că un grup cuprinde mai multe rânduri de scaune apropiate. Pare o idee bună, îmbarcarea făcându-se prin intermediul unui „burduf” , de la poartă direct în avion. Dar, ar fi fost și mai bună dacă îmbarcarea începea de la coada avionului. Începând din față, tot s-au realizat cunoscutele blocaje pe culoarul dintre scaune. În plus, după grupul 3, s-a renunțat la orice fel de ordine a îmbarcării.

Totuși, la ora decolării suntem cu toții pe locurile noastre. Se execută dejivrarea, probabil obligatorie la –2 ͦ, dar, în loc să ne punem în mișcare, comandantul ne anunță că vom sta în avion cam o oră. Pe aeroportul din Londra este ceață. Nu este o modificare de speriat în programul nostru. Nu am idee de ce, dar cursa British Airways avea programat un zbor de 3 ore și 50 minute, în timp ce toate celelalte companii cu care am zburat nu depășeau 3 ore și 15 minute. Deși am plecat cu o oră și 10 minute întârziere, întârzierea la sosite nu a fost decât de 35 minute. Zborul a decurs relativ normal. După ce am părăsit Bucureștiul însorit, din dreptul Carpaților am zburat deasupra norilor. O singură dată am zărit pământul cam după o oră de la decolare, presupun că în dreptul Munților Tatra. Spre surprinderea mea, primim și micul dejun: un pachețel cu vreo 50 grame de sărățele și o sticlă de apă de 330 ml.

Ajungând la Londra, aceasta era tot în ceață. M-am amuzat, dar am ratat fotografia, zărind 3 clădiri foarte înalte ce reușeau să „scoată capul” la lumină. De la depărtare, nu mi s-au părut cunoscute. Pentru aterizare am fost rugați să închidem complet toate dispozitivele electronice aflate asupra noastră. Aterizarea, pe o ceață „să o tai cu cuțitul” , a fost perfectă, fără tatonări stânga – dreapta să nimerească pista, fără salturi mari la contactul cu solul. Totuși, nu a aplaudat nimeni.

În aeroport am rămas surprins de distanța mare parcursă pe jos, în Terminalul 3, de la avion la graniță și la recuperarea bagajelor. Pentru accesul în Marea Britanie nu este nevoie de viză, dar este obligatoriu pașaportul. Verificarea acestuia se face tot electronic. Mesajul de pe telefon mă informează cu tarifele din zonă. Nu sunt mai mari ca în Europa, dar nu sunt incluse în abonament.

După o zi și jumătate la Londra, în 9 februarie ne pregătim pentru zborul spre Insula Sal. Primul zbor este programat la ora 16:30, urmând să ajungem la Lisabona la 19:10 și, de aici, să plecăm mai departe, la ora 21:00 spre Cabo Verde. Dar, la ora 9:00, primim fiecare câte un e-mail de la TAP. „Cursa de la ora 16:30 a fost anulată. Sunteți reprogramați pentru cursa din 10 februarie ora 8:45” . Dezastru! Vom pierde o zi la căldură.

Gazda noastră nu se lasă învinsă și scormonește pe saitul companiei. În final, găsește alte două zboruri către Lisabona, în aceiași zi, la 12.25 și la 13:45. Imediat dă telefon la aeroport. Dar la cursa de 13:45 mai sunt numai 3 scaune libere. Degeaba, noi suntem 4. Cursa de 12:25 are 4 locuri, dar avem timpul la limită. În plus, e o problemă cu anularea check-in transferat la cursa de mâine, deoarece a fost făcut on line și nu se poate anula decât la aeroport. Există riscul ca până ajungem acolo, locurile să de vândă. Urmează o convorbire telefonică de o oră, cu trei persoane diferite, până când, în final, ajunge la un șef care îi promite că ne va păstra locurile. Arunc de-a valma lucrurile în valiză și las în dulap căciula și haina de piele, care, oricum nu mi-ar fi folosit. Prietenii din Norwich, cu care trebuia să ne întâlnim la aeroport, nu au cum să ajungă în timp. Ei vor veni cu avionul de mâine.

Noi chemăm un taxi și ajungem la aeroport cu o oră și 25 minute înainte de decolare. Personalul companiei, informat de situația noastră, ne ajută să trecem peste rând la check-in, și ajungem la timp la poarta de îmbarcare. Dar am pierdut locurile rezervate, plătite, pe care le aveam la cursa inițială. Totuși, nu suntem departe, suntem unul în spatele celuilalt. Locul meu este pe al doilea rând după ieșirea de urgență de pe aripă, lângă culoar. În fața mea nu este nici un scaun, ci un panou vertical de cam 1.40 m înălțime și lățimea scaunului. Nu am înțeles ce rol are în afara faptului că are atașat de el o strapontină, folosit de o stewardesă la decolare și aterizare.

Bucuros că m-am văzut în avion, nu acord mare atenție zborului, dar, deoarece nu mi-a rămas nimic în minte, probabil a decurs normal. Tot probabil, datorită duratei scurte a zborului, de numai 2 ore și 15 minute, nu primim nimic pe post de masă de prânz.

Ajungem la Lisabona Terminalul 2, puțin înainte de ora 15:00. Avem de așteptat peste 6 ore până la următorul avion. Poarta de debarcare, cu numărul N46, este în capătul clădirii. După debarcare, parcurgem pe jos un culoar lung, până dincolo de poarta N41. Menționez că majoritatea porților sunt dublate cu porți cu același număr, dar marcate cu „A” , câteva chiar și cu „B” . În capătul culoarului se află o ușă dublă, automată. Deasupra ei, o inscripție ne trimite către „Recuperare bagaje” , dar și către „Flight Connection” . Este ceea ce ne interesează pe noi. Trecem de ușă și suntem îndrumați imediat spre dreapta. Intrăm aici într-o cameră destinată controlului de securitate. Ciudat! nu îmi mai aduc aminte să fi întâlnit în tranzit așa ceva. Dar nu-i nici o problemă. Îl trecem din nou, ieșim din camera respectivă și, după câțiva pași, ajungem... în culoarul părăsit cu câteva minute mai devreme.

Ne îndreptăm spre singurul restaurant identificat în această zonă a terminalului. Sunt mai multe meniuri cu diverse sortimente, toate la preț fix, 19.50 euro. Băuturile se plătesc separat. În meniu este inclusă și o cafea.

După masă am dat o tură prin magazinele din terminal, nu foarte multe. Îmi sare în ochi un magazin de conserve de pește, parcă mai puțin obișnuit în asemenea amplasamente. Apreciez că nu este momentul să cumpărăm ceva. Până la urmă, Doina se alege cu o pereche de ochelari de soare, grad de protecție UV 400, contra 10 euro, de care este foarte mulțumită. Cu atât mai mult cu cât, la un magazin alăturat, prețurile începeau de la 70 euro.

Și apoi ne punem pe așteptat. Între timp se întunecă. Conform programării, poarta de îmbarcare este anunțată la ora 19:00. Apoi din nou așteptăm. Îmbarcarea începe cu 50 minute înainte. Până să se anunțe poarta, aveam impresia că va fi un număr relativ redus de călători. Dar, spre surprinderea mea, avionul, un A320, cu 37 rânduri de scaune, a fost plin ochi. Altă surprindere a fost numărul mare de copii ce a călătorit. Transportul de la poartă la avion s-a făcut cu autobuzele, care au parcurs, după părerea mea, aproape 2 km până la destinație

La ora 21:00 toată lumea este pe locurile repartizate, dar avionul decolează cu 10 minute întârziere. De data asta sunt pe locul cumpărat anterior, la fereastră, așa că pot să fac câteva fotografii luminilor Lisabonei. Îmi propun să trag un pui de somn pe parcursul celor 4 ore și 10 minute programate pentru zbor. Reușesc circa o oră, după care sunt trezit, pentru că ni se aduce... cina. Cred că este cea mai puțin reușită mâncare pe care am primit-o într-un avion: tortellini cu brânză în sos tomat. Apoi nu mai reușesc să adorm. Urmează o zonă în care „asfaltul” a avut o mulțime de gropi, unele destul de serioase. Dar, în final, ajungem bine, dar cu 30 minute întârziere față de ora planificată. Ora locală era 00:40, cu o oră înaintea Marii Britanii și a Portugaliei. Înainte de aterizare, familiarizat cu conturul insulei și poziția aeroportului, recunosc luminile orașului Santa Maria. Zona hotelului nostru este destul de întunecată.

Republica Cabo Verde nu cere viză pentru accesul pe teritoriul ei. Totuși, cu minim 5 zile înainte de sosire trebuie completat on line un formular (EASE pe saitul https://www.ease. gov. cv/) și plătită o „taxă de siguranță a aeroportului” de circa 36 euro. Peste circa o zi sosește un fel de „adeverință de acces” , care trebuie printată și arătată la aeroport.

Coborâm direct pe pistă și mergem pe jos circa 150 m până în clădire. Aeroportul nu este nici mare nici mic. Zona de „Sosiri” nu necesită prea mult de mers pe jos, se ajunge aproape imediat la controlul pașapoartelor. Verificarea se face electronic, dar cu scanarea întregului pașaport, deschis la pagina cu date personale. După identificarea facială, putem trece mai departe. Nu ne-a cerul nimeni nici un formular de acces. Este posibil să ne fi identificat după datele din pașaport. Cred asta pentru că o serie de turiști au fost întorși din drum și trimiși la un alt ghișeu.

Ieșind din clădirea aeroportului și urcându-ne în taxiul comandat cu câteva zile înainte, începem sejurul mult așteptat. Prietenii din Norwich nu au însă noroc. Întârziați o zi cu avionul pentru Lisabona, aici află că și avionul de seară pentru Cabo Verde este anulat. Află însă după ce se urcaseră în avion. Prima cursă disponibilă pentru ei este abia peste 2 zile, însă la prânz.

Vor urma și câteva impresii despre Insula Sal și ce am făcut acolo, în articolele următoare. Dar, sejurul programat inițial se apropie de sfârșit. În după amiaza zilei de 17 februarie ne facem bagajele. Luăm apoi cina și așteptăm taxiul care să ne ducă la aeroport. Avionul decolează noaptea, la ora 01:10. Dar, la ora 22:00, TAP ne trimite din nou un e-mail. „Cursa din data 18 februarie de la ora 01:10 a fost anulată. Sunteți reprogramați pentru cursa din 21 februarie ora 01:10” . Stupoare! Ce facem? Noroc că noaptea respectivă era plătită la hotel. Dar mai sunt 3 nopți până la noul zbor. Până pe la ora 2:00 facem tot felul de socoteli, încercăm telefoane la TAP (am de plată 72 euro, fără nici un efect), căutăm un alt hotel pentru 3 zile. În final, pentru noi, aceasta este soluția. Rămâne să ne judecăm cu TAP pentru recuperarea banilor plătiți pentru cazarea nouă.

Și, uite așa, ne-am ales cu trei zile de sejur suplimentar. Nu a fost rău, dacă nu punem la socoteală cheltuielile neplanificate pentru noul hotel. Care nu au fost chiar puține! Să sperăm că vom recupera ceva. Totuși mă felicit că am avut inspirația să cumpăr biletele de întoarcere de la Londra pentru dara de 21 februarie. Dar, vom rata două zile cu program prin Londra, și vom avea parte de ceea ce am fugit când nu am ales plecarea direct din București: 4 aeroporturi, 3 avioane, 2 escale și cam 19 ore între prima îmbarcare și sosirea la Otopeni. În plus, haina mea de piele rămâne în custodia prietenilor londonezi.

În seara zilei de 20 februarie încep emoțiile. Vom primi un nou e-mail? De data asta nu mai sosește. Sosește în schimb taxiul, care ne duce la aeroport. Remarc faptul că aceste este mult mai mare decât mi s-a părut la sosire. Sunt 7 sau 8 ghișee de check-in, din care 3 sunt deschise pentru singura cursă de la această oră. Până să ajung la ele, parcurg un labirint care cred că depășește 200 m. Deși primisem e-mailuri să fac înscrieri on line, dar separat până la Lisabona si apoi până la Londra, fapt refuzat de mine, aici primesc, normal, un singur document de călătorie din Sal până la Londra. Urmează cel mai dur control de securitate de care am avut parte vreodată. După ce am fost descălțat de ghetele de tip sport și trecut prin detector fără nici un semnal, practic am fost pipăit pe fiecare cm² pe tot corpul. A urmat scotocirea rucsacului, deja verificat la raze, în care principalele piese erau căștile de la tabletă și un pulover gros pentru zonele mai reci ce urmau. Și sala de așteptare este destul de mare, și dispune de un restaurant și 3 sau 4 magazine. Remarc o zonă ciudată între sala de așteptare și porțile de îmbarcare, în aer liber, cu un bazin de apă la mijloc. Aeroportul are 6 porți de îmbarcare.

Spre surprinderea mea, avionul sosește la ora fixată. La îmbarcare, după ultima verificare, suntem împărțiți în două: în stânga cei ce urcă în avion pe scara din față, iar în dreapta, cei ce urcă pe scara din spate. Așteptăm cuminți pe două rampe înguste, în afara clădirii, cam 15 minute și, la un semnal, pornim pe două cărări marcate. Accesul în avion nu durează cu mult mai puțin ca în cazurile obișnuite. Bineînțeles că nu avem locurile rezervate inițial, dar măcar sunt alăturate.

Decolăm la ora planificată, 01:10 ora locală, 04:10 ora Bucureștiului. Zborul este mult mai lin ca la sosire. Adorm din nou și din nou sunt trezit pentru mâncare. Nu m-am lămurit dacă este cina sau micul dejun. Dar e ceva mai bun ca data trecută: o omletă cu o chiftea din legume, biscuiți și brânză topită. După masă, adorm din nou. Din cele puțin peste 4 ore ale zborului, reușesc să dorm cam jumătate. Ajungem la Lisabona la ora 06:00. Autobuzul de la avion ne lasă la altă intrare și, de data asta, are o oarecare explicație trecerea prin verificarea de securitate cunoscută de data trecută. Apoi pătrundem în culoarul din dreptul porților de îmbarcare străbătut de câteva ori în urmă cu 12 zile.

Avem de așteptat aproape 4 ore până la următoarea decolare. Din nefericire singurul restaurant din zonă deschide la ora 07:00, așa că mai avem de așteptat până la o mult dorită cafea. Apoi așteptăm comunicarea porții de îmbarcare pentru Londra.

În final, la poarta N26, așteptăm îmbarcarea. Aici, îmbarcarea nu se face pe „grupuri” , ca la București, ci pe „zone” . Este o zonă prioritară și încă alte 3, de la „A” la „C” . Îmbarcarea respectă ordinea zonelor, dar ocuparea scaunelor se face tot de la vârful avionului. Nici o eficiență! Spre surprinderea mea, avem locurile cumpărate anterior, dar la avionul din urmă cu 3 zile. Stând la fereastră, pot să fac câteva poze și la decolare și la aterizare.

Decolăm la ora planificată, 09:50. Zborul este lin. Încerc să mai dorm puțin, dar este imposibil. Pe rândul din spate sunt doi copii cu multă energie. Încerc să urmăresc un film pe tabletă. Nu pot, sunt prea obosit. Aterizăm la ora planificată pe Heathrow, Terminalul 2. Formalitățile sunt identice cu cele de la sosirea din București. După ce ne recuperăm bagajele, ne luăm la revedere de la prietenii londonezi, care vor ajunge relativ repede la casa lor și, urmând indicațiile, noi ne îndreptăm spre Terminalul 3, de unde va pleca cursa spre București.

Transferul între Terminalul 2 și Terminalul 3 se face mergând pe jos. Pentru Terminalele 4 și 5 ar fi trebuit să luăm un tren navetă, gratis. Drumul nostru este destul de lung, dar este bine marcat. Nu este posibil să te rătăcești, chiar dacă se schimbă multe culoare, se trece printr-un spațiu, liber pe mai multe nivele, ocupat cu o confecție, probabil metalică, ce ar vrea să ilustreze un aparat de zbor stilizat. Apoi se coboară și se urcă de la un nivel inferior. În final, o firmă mare ne anunță că am ajuns la Terminalul 3. Am ajuns prea devreme pentru check-in.

Pentru a mânca ceva, suntem îndrumați la etaj, spre stânga. În capătul culoarului sunt vreo 3 restaurante. Pe noi ne inspiră ultimul. Nu ne oprim bine în dreptul lui, că și ne ia în primire un ospătar tinerel. După un studiu rapid al meniului, vine și ne ia comanda. Un file de somon la grătar pentru Doina, însoțit, la cerere, de o felie de pâine și un pachețel de unt, apreciate ca foarte bune și fish and chips pentru mine. Porțiile sunt imense și foarte gustoase. Pentru peștele meu, care voia să înoate, am cerut și primit cea mai mare porție de bere din tot sejurul, de cel puțin două ori mai mare decât ce primeam la „all inclusive” în Insula Sal. La sfârșit. două cafele „americano” , mari și concentrate ne refrișează. Totul a costat puțin peste 48 lire.

Apoi, coborâm din nou la parter și putem face check-in-ul. Urcăm după aceea iarăși la etaj pentru controlul de securitate. Din nou, nu avem probleme și trecem relativ repede. Ca în orice aeroport londonez, până să ajungem în sala de așteptare, trecem printr-un număr impresionant de magazine. Nu ne putem abține să nu cumpărăm ceva, un breloc, o cană, un mărunțiș care să ne aducă aminte că AmFostAcolo. Urmează așteptarea afișării porții de îmbarcare, iar, după aceea, așteptarea îmbarcării. Dar, ceea ce începe prost, se termină la fel. A trecut ora decolării și noi nu am început îmbarcarea. De ce? Nu s-a prezentat echipajul la avion. Încep să am emoții. În un final, apare. Dar nu trece printre noi, ci vine cu un autobuz, la baza burdufului. Îmbarcarea se face tot pe „grupuri” , cu același efect ca până acum. Decolăm cu 40 minute întârziere.

Zborul, de noapte, decurge fără probleme. Reușesc să stau cu ochii în tabletă toată perioada. Ajungem la Otopeni la ora 23:30, cu numai 30 minute întârziere. At fi de menționat că primim o cină, identică cu micul dejun de la plecare. Și, ca tacâmul să fie complet, primirea bagajelor se face cu mare greutate. Se descarcă 8 sau 10 bagaje, după care banda care le aduce se oprește câteva minute. Apoi o altă descărcare, o altă oprire, și așa mai departe.

Ajungem acasă, cu taxiul, pe la ora 01:45, la puțin peste 25 ore de la plecarea din hotelul din Insula Sal. Obositoare zi!

Concluzii

Câteodată se mai întâmplă și situații neprevăzute, mai ales când pleci la drum lung! Așa ni s-a întâmplat și nouă în această excursie. Ea a fost pregătită încă din vara anului trecut, cu alegerea zborului dus/întors – incluzând și escalele ce se impuneau – cu alegerea hotelului, cu timpi și activități propuse. Dar există un proverb românesc, cel cu: socoteala de-acasă nu se potrivește cu cea din târg. Din fericire, mai există un proverb, totul este bine când se termină cu bine.

Ca urmare, recomand un sejur în Republica Cabo Verde, cel puțin în una dintre insule. Dar, încercați să evitați compania TAP Air Portugal, cea care, pe parcursul a numai 10 zile, a anulat 3 zboruri ce au avut legătură cu noi. Deși pare a fi singura companie de linie care zboară cel puțin în Insula Sal, eu am remarcat, pe cerul insulei sau pe panoul de la aeroport, cel puțin 6 sau 7 curse charter pe zi. Sunt curse din Marea Britanie, Germania, Belgia, Franța și chiar Polonia.

Vă doresc să aveți parte de excursii fără probleme!

---

VIZUALIZĂRI: 1843 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI