Egipt, scrisoare de dragoste

TIPĂREȘTE

La puţin timp după ce ne-am intors, sub imperiul recentelor impresii, m-am apucat cu elan, după cum îţi promisesem, să-ţi relatez excursia pe care am făcut-o de Crăciun în Egipt. Am scris cu plăcere, pentru că în acest fel am retrăit oarecum senzaţiile şi impresiile ce mi-au traversat sufletul şi mintea şi, pot să spun, m-au îmbogăţit spiritual cu emoţiile şi amintirile unei experienţe unice. M-am întrerupt din motive de conjunctură la jumătatea povestirii; când am putut să reiau, am tot amânat de pe o zi pe alta, până când mi-am dat seama că vraja se risipise în cotidian şi că existau prea puţine şanse de a-mi reconstitui starea de spirit necesară pentru a sfârşi relatările. Ca atare m-am hotărât să-ţi trimit această prima şi unică jumătate de povestire. Chiar şi-aşa pe jumătate, a ieşit prea lungă; citeşte-o numai daca n-ai alceva mai bun de făcut! ....

Dacă aş fi fost mai cu minte, cu banii economisiţi ar fi trebuit să reparăm acoperişul şi să înlocuim giurgiuvelele putrezite şi ferestrele smulse de vânt, pentru că ne plouă în casă. Gardul, care de căţiva ani stă într-o rână, l-am fi făcut din economiile următoare, ca ne arată vecinii cu degetul! Din punctul Hanei de vedere, urgenţa întâi ar fi fost să-i aranjăm ei apartamentul. Reparatul maşinii, “dinţii de mizerie” şi restul mizeriilor rămâneau, după posibilităţi, pe poziţia sine die... Dar de unde atâta minte? In plus, în cea puţina cu care m-a dăruit Cel-de-Sus, se cuibărise de ceva vreme cel-de-jos care mă tot ispitea cu vorba: daca mori, acoperişul sau gardul se pot face şi fără tine, dar Egiptul nu-l mai vezi!

Cu 500$ de persoana, Tarom împreună cu MassTravel Egipt organiza excursii de 7 zile, mai avantajos raportat la serviciile oferite decât alte agenţii de voiaj. Costul excursiei trebuia plătit în lei la cursul dolarului din ziua respectivă. La un moment dat diferenţa dintre valoarea dolarului la fixing şi cea de la casa de schimb era foarte mare şi asta m-a decis. Am vândut la 3100 şi am plătit la valoarea de 2400 scoţând astfel excursia la mai puţin de 400$.

Hana a preferat să nu meargă cu noi, ceea ce s-a dovedit a fi o hotărâre înţeleaptă. Bine’nţeles că, studentă la arabă, Egiptul o interesa foarte mult, mai ales din punct de vedere "profesional", asa că va merge cu alta ocazie! In locul ei am vrut s-o luam pe "surioara" Olga care s-a arătat foarte încântată la început, dar care pe parcurs a renunţat în ideea de a păstra banii “pentru când va fi imobilizată la pat (!)”. Reţinusem bilete pentru o “triplă” pentru care tariful pe persoana era cel mai mic şi ne-am cuplat cu Felix, prietena noastra de 2 Mai - mică, rotundă, filoloagă şi regizoare la Sahia, bănăţeancă, deşteaptă, vorbăreaţa şi haioasă cât cuprinde.

In aşteptarea plecării trepidam de nerăbdare şi mă rugam la Dumnezeu să nu ne îmbolnăvim sau să murim întretimp. M-am afundat în ghiduri, hărţi, pliante, reviste şi note de călătorie - jalonaţi de piramide, temple, obeliscuri şi sfinxi, ne aşteptau 5000 de ani de istorie şi civilizaţie, aşternuţi cu migală în hieroglifele scrijelite în piatră. Măcar că spaţiile ce urma să le parcurgem se relevau la distanţe inter şi intra continentale, călatoria se contura mai mult ca o incursiune în timp. Distanţele urma să le străbatem cu avionul, cu autocarul şi cu trenul. Suferind de “complexul de prăbuşire”, Daniela era îngrozită de perspectiva zborului peste Mediterană. Colac peste pupază, cu câteva zile înainte de plecarea noastră se prabuşeşte un avion românesc la Palermo, un autocar cu turişti se răstoarnă în Turcia şi în Egipt se ciocnesc două trenuri!

Am pregătit sarmale şi friptură pentru Crăciunul Hanei, am împodobit bradul, am împachetat câteva T-shirts, ne-am îmbrăcat în geans, poollover şi adidaşi şi am decolat pe 23 decembrie seara la ora 10.

Am zburat cu un Boeing 737 două ore şi jumătate, timp în care Daniela a tremurat cu mâinile încleştate pe braţele fotoliului şi privirea lipită de monitoarele care prezentau traseul şi date despre zbor. Felix, care luase câteva beri la bord, încerca s-o liniştească pe Daniela povestindu-i şi gesticulând repezit, până ce a reuşit să-i dea peste cafea şi să i-o verse pe bluză, ceea ce i-a pus capac Danielei care a început să plângă. Odată aterizaţi la Cairo, toată tensiunea a disparut şi Danielei i-au revenit culorile în obraz. După formalităţile vamei, un agent de la Mass Travel ne-a condus la autocar, în parcarea aeroportului. Am stat pe lângă autocar aproape două ore aşteptând să sosească grosul grupului care decolase, cu altă cursă, după noi. Ca şi atunci când am pus piciorul pe peron la Paris şi acum mă simţeam copleşit de emoţie. M-am aşezat pe jos, ca să stau pe Africa! Trăiam din plin importanţa evenimentului chiar dacă până una alta Africa mi se prezenta doar la dimensiunile parcării din aeroport, în care zeci de autocare manevrau cu îndemanare sub lumina puternică a lămpilor cu halogen, înghiţind sau revărsând valuri de turişti din cele patru colţuri ale lumii.

Când a sosit şi restul grupului, ne-am îmbarcat cu toţii într-un autocar şi am pornit spre Cairo. Cu nasul proptit de geamuri priveam avizi primele case ce defilau pe lângă şoseaua ce pătrundea în oraş. Câte un bec slab, agăţat deasupra unei întrări fără poartă, arunca o lumină bolnavă asupra unui grup de case construite direct pe pământ, ca niste excrescenţe ale acestuia, cu ferestre puţine şi mici, fără acoperis, sugerând ruina de îndată ce erau construite. Pe panouri uriaşe, reclame pictate naiv în culori ţipătoare animau puţin atmosfera dezolantă a mahalalei. Intram în oraş pe sub zidurile unui templu musulman. Apar magazine, staţii de benzină, cladiri mai mari, lumină. Majoritatea locuinţelor sunt din cărămizi făcute din noroi de nisip şi argilă, nezugrăvite şi tot fără acoperiş, dând impresia că au fost abandonate înainte de a fi terminate. Lipsa acoperişului se explică în parte prin faptul că aici nu plouă niciodată. Dar lipsa ploii face ca praful adus de vânturile deşertului să se depună peste tot ca un strat de mohoreală. Parcurgem o zona care începe să semene cu cartierele vechi din Constanţa. Câteva coturi şi pe neaşteptate ne oprim în faţa hotelului Pyramids - luxos, cu o arhitectură interioară puţin cam încărcată, agreabil decorat pentru sărbători; camere comode şi curate, cu aer condiţionat şi băi moderne cu ventilaţie proprie. Eram deja obosiţi, iar Daniela “zdrobită” de frica zborului a adormit prima. După ce am gustat din ţuica, cârnaţii şi jumările aduse de Felix, prea surexcitat pentru a adormi, am mai fumat proptit în coate pe balcon, încercând să descopăr de la înalţime oraşul care palpita dedesupt, în intuneric.

M-am trezit pe la nouă în exclamaţiile de surpriză ale Danielei: prin peretele de geam, piramidele păreau că se prăvălesc peste noi, în cameră. Răsărit în spatele lor, soarele le contura şi le învăluia într-un halou ca o aură ce tremura mărunt în aburul deşertului. Nu ne mai înduram să ne luăm privirile de pe cele trei piramide care păreau a fi la o aruncătură de băţ - Keops, Kefren şi Mykerinos, prin formă şi dimensiuni, vedete incontestabile ale întregii antichităţi! In urmă cu o sută de ani, accesul în zona lor era mai dificil; după ce părăseai Cairo, trebuia să te afunzi în deşert cale de 15 km. Un timp zona a fost protejată împotriva noilor construcţii, dar odată cu creşterea vertiginoasă a populaţiei (16 milioane în prezent faţă de doua cât era în anii 50), oraşul s-a extins până în marginea platoului.

Micul dejun se servea în restaurantul de la ultimul etaj al hotelului, după principiul manânci ce vrei şi căt poţiï. Eu doream din toate, nu atât de profitor, cât de pofticios: lapte cu fulgi de cereale, nuci şi stafide, ceai cu unt şi brânzeturi, salate, cornuri calde, pufoase, dulci sau sărate, suc de portocale. Cafeaua am servit-o pe terasă, cu faţa spre soare şi privirile în decor.

Oarecum odihniţi dar pe deplin sătui şi bine dispuşi, am plecat cu autocarul la piramide. Am ajuns destul de repede, printr-o circulatie intensă, fără a depaşi propriu zis zona urbană. In jurul piramidelor se adunaseră deja câteva autocare, taxiuri şi maşini particulare, iar turiştii mişunau printre cămile şi măgari, vânzători de cola, cărţi poştale, artizanat local şi false antichităţi.

Văzute de aproape, piramidele işi pierd din mister. Incerci în van să înţelegi logica contrucţiei şi te întrebi cum poate trufia omenească să ducă la o asemenea risipă de efort uman. Speculaţiile legate de civilizaţii extraterestre care au coordonat construcţia acestora în nu se stie ce scopuri oculte, sau cultul exagerat al vieţii de după moarte nu par a fi nişte explicaţii satisfăcătoare. Din curiozitate, am coborat în interiorul unei piramide printr-un tunel îngust şi atat de jos că era imposibil să nu dai cu capul de boltă. M-am aplecat mai mult ca să-mi protejez capul şi-am dat cu spinarea. Când ziceam că nu mai pot, am ajuns într-o camera mai mare, apoi într-o alta în care se presupunea că fusese fericita mumie. Se simţea lipsa aerului şi mirosul de transpiraţie al vizitatorilor care priveau cam năuci încercând să afle ce era de văzut. Nu era nimic de văzut, cu excepţia unor nemţoaice ciupite de molii, care scoteau sunete stranii ce semănau a incantaţii, stând în poziţie de lotus, cu mâinile lipite de piatra milenară, pentru ca în felul acesta să se încarce cu energii pozitive (!). Am iesit din nou la lumină cu gândul reconfortant că decât un mare mort, mumie de faraon cu o piramidă de granit deasupra, infinit mai bine un nimeni respirând sub soare. Ne-am fâţâit printre vânzatorii ambulanţi de suveniruri, am facut poze ca să vadă posteritatea pe unde am trecut, ne-am salutat cu cămilele inzorzonate cu ciucuri, panglici şi cuverturi colorate şi ne-am amuzat de turiştii care cedau insistentelor invitaţii de a se urca pe ele - urcatul era gratuit, descălecatul însa te costa ceva!

Mai jos, spre marginea platoului, săpat direct în rocă încă din timpul faraonului Kephren, marele Sfinx părea că păzeşte piramidele ce se profilau în spatele său. Sculptură monumentală de dimensiuni comparabile cu cele ale piramidelor, leul cu cap de om a fost identificat în timpul Noului Imperiu cu Zeul Soare, între labele sale uriaşe depunându-se ofrande pe o stelă de granit rosu. Erodat de vânt şi nisip, Sfinxul tronează peste mit şi istorie, cu figura imperturbabilă, nasul spart şi privirile îndreptate spre soare-răsare.

In programul zilei erau trecute vizite la fabrica de papirus, la fabrica de parfumuri orientale şi la şcoala de covoare şi tapiţerii. Ulterior am putut constata că aceste vizite fusesera incluse în program mai puţin pentru interesul nostru şi mai mult în scop comercial. Egiptul este o ţara săracă, industria rezumăndu-se la cultivarea şi prelucrarea trestiei de zahăr şi a bumbacului, ce-i drept de foarte buna calitate, dar nu în cantităţi suficiente pentru a compensa alte lipsuri. Din fericire stramoşii au lăsat urmaşilor moştenire templele în care se inchinau zeilor şi propriile lor morminte în care şi-au scris toată istoria; atrasă de mirajul pietrei, lumea vine să-si afle originile, astfel ca o mare parte din actualul venit national provine din turism. Fiecare egiptean, de la cel mai bătrân, până la copilul de 7 ani, de la cel mai necăjit, până la boss-ul care se plimbă în mercedes, simte ca o datorie patriotică nevoia de a scoate bani de la turişti. Păcăleala clientului la socoteală sau la preţ este mai mult decât o practică curentă, este un obicei traditional; ca şi bacşişul, care ţi se pretinde chiar şi atunci cănd ai prins în obiectivul aparatului de fotografiat un bătrân pufăind din narghilea, un măgăruş înzorzonat cu clopoţei sau doar o grămadă de bălegar pe care se hârjonesc un copil şi un câine. Totuşi, nimeni nu fură; conceptul de hoţie a fost desfinţat de Coran cu căteva sute de ani înainte. Arta lor este de a te pacali cu ştirea şi acordul tău. Nu te poţi supăra pe ei şi nici ei nu se supără când îi prinzi cu “ocaua mică”. Sunt prietenoşi şi simpatici şi chiar şi numai pentru asta merită uneori să te laşi ciupit.

Aşa-zisa fabrică de papirus era în fapt o camera în forma de U pe pereţii căreia atârnau papirusuri de toate dimensiunile, cu reproduceri după papirusurile găsite în mormintele regilor. La intrare, o tânără la o măsuţa făcea demonstraţii de preparare a papirusului, în timp ce eram serviţi cu sucuri reci de flori aromate, cafea sau ceai fierbinte, “on the house”. Demonstraţiile au durat mai putin de 5 minute, după care am fost invitaţii să cumpărăm din papirusurile expuse, calitatea acestora fiind atestată de un certificat - cel mai ieftin era 25 lire (8,5 $); aceleaşi reproduceri, dar fără certificat de calitate pentru papirus, le-am găsit mai tărziu în bazare, la preţul de o liră, spre necazul celor care se grăbiseră să cumpere acum, printre ei numarându-se şi Felicia.

De la fabrica de papirus, am mers la cea de parfumuri orientale - undeva într-o căsuţa pitită pe o stradă colorată. Am urcat o scară în spirală şi am pătruns într-o sală cu pereţii plini de rafturi din sticlă şi oglinzi, pe care se înşirau mii de sticluţe de toate formele, culorile şi dimensiunile. A urmat protocolul cu băuturi, după care un tip simpatic a început să ne prezinte esenţele cele mai folosite (zicea el) de marile case de parfumuri din toată lumea. Nu lipseau desigur moscul, ambra, lavanda, santalul... Un băiat trecea şi ne miruia pe rând de la închieturi la coate cu parfumurile despre care ne povestea simpaticul prezentator, cu referiri la modul de preparare şi aluzii licentioase privind efectele folosiri. In ciuda eforturilor mele de descurajare, Felix care nu rezistase nici la papirusuri, a cumpărat un flacon cu esenţa şi câteva sticlute mici, goale, “hand made”, care se pretindeau a fi Murano.

Prânzul din ziua aceea nu intra în serviciile pe care le plătisem, astfel că după o scurtă “şedinţa de familie”, la propunerea lui Sahid, ghidul agenţiei, ne-am hotarat să servim o masa tradiţională sub palmieri - şaorme, kebab, linte, chifteluţe de verdeţuri aromate, sosuri iuţi, sosuri dulci, salate, portocale... - în grădina unui restaurant decent şi cochet, la un preţ care noua ni s-a părut mai puţin decent. Meschinele socoteli băneşti nu ne-au stricat totuşi buna dispoziţie; eram în prima zi de excursie, veseli, gălăgioşi, surexcitaţi, decişi să ne simţim bine.

Pe drumul de întoarcere ne-am oprit la şcoala de covoare orientale - o clădire urâtă şi lăbărţată, pe două niveluri; parterul, cam întunecos şi insalubru era mobilat cu câteva războaie de ţesut în faţa cărora, câte 3-4 copii pe o bancuţă lucrau după model bucăţica lor din viitorul covor. Privirile ne-au fost atrase de o fetiţă de 10-12 ani, ale cărui braţe se mişcau cu precizia şi repeziciunea unui robot industrial; cu ochii în urzeală, cu degetele lustruite şi albite de scamă ce împleteau, răsuceau, înodau şi băteau firele în gesturi scurte şi sacadate, aveai impresia că vezi o zombie! S-au împarţit căţiva gologani copiilor, după care am urcat la etaj unde erau expuse spre vânzare o mulţime diversă de covoare, cuverturi şi tapiţerii, mai mici sau mai mari, din lână sau din mătase. Cele din mătase îşi schimbau culorile după direcţia din care venea lumina. Din grupul nostru n-a cumpărat nimeni, deşi unele erau foarte reuşite. Mie mi-au rămas ochii pe o tapiţerie mare, executată mai mult în tonuri de gri, reprezentând câteva case pe o străduţa în pantă, la vremea înserării; foarte frumoasă, costa 1000 $!

Ne simţeam obosiţi după ziua aceasta atât de încărcată, mai ales ca nu dormisem destul noaptea şi ne tremura sufletul la gândul că urma să plecăm cu autocarul în aceeaşi seară şi să călatorim toată noaptea până la Luxor. Am prins doua ore de somn înainte de cina. Era ajunul Craciunului şi ne cam aşteptam la o masă deosebită, dar ce-am găsit pe mese depăşea cu mult aşteptările noastre. Fiind evident că n-aveam cum face faţa tuturor bunătăţilor etalate, trebuia făcuta o opţiune judicioasa pentru a renunţa la cât mai puţine. Cel mai greu a fost cu dulciurile: o masă lunga plină de prăjituri cu creme, frişcă, jeleuri şi fructe peste care trona un tort cu cinci etaje. Am gustat mai mult sau mai puţin cam din toate, iar cu ultimile puteri am ras o jumătate de platou cu cataifuri. Ciudat era că la atăta risipă de bunătăţi incluse în serviciile hotelului, nu se servea nici un strop de băutură, fie ea măcar apa chioară. Apa trebuia s-o plăteşti separat, ceea ce s-a confirmat mai tirziu ca regulă generală pe tot parcursul călătoriei.

Pe la noua seara n-am urcat în autocar. Schema călătoriei era Cairo-Luxor cu autocarul, Luxor-Assuan cu vaporul pe Nil şi înapoi la Cairo cu trenul, clasa I. Aflasem de la amtemergători că cele două drumuri - până la Luxor şi intoarcerea la Cairo - sunt dărâmătoare, aşa că eram pregatiţi pentru tot ce putea fi mai obositor. Soseaua se abătea spre est, prin deşert până la Marea Rosie şi mergea paralel cu aceasta cea mai mare parte din drum. Inedită noapte de Crăciun! Am pus casete cu colinde, am aprins lumânărele, Felix a scos cozonac, vin şi portocale; am mâncat şi am cântat. Timpul trecea greu. Intre doua casete de-ale noastre, soferul mai punea una de-a lor. Se părea că-i plăceau la nebunie, cânta şi el odata cu casetofonul. La început ritmurile şi vocile lălăite ce-mi aminteau cântecele din filmele cu Raj Capur, mă cam călcau pe sistem; toate melodiile mi se păreau la fel până când, într-un târziu, mi-am dat seama că era o singură casetă cu câteva melodii pe care şoferul le asculta la rând, aceleaşi, fără să se mai sature. Oboseala şi lipsa de somn se faceau simţite; moţaiam în scaunele nu tocmai comode. Mă gândeam la şoferul autocarului care, de când ne preluase de la aeroport cu o seară mai înainte, dormise probabil mai puţin ca noi; în paralel, mă gândeam la autocarele cu turişti răsturnate sau izbite de curând pe şoselele din Turcia, accidente despre care auzisem cu puţin înainte de a pleca. Nu era lună, noaptea era ca smoala, nici un sat pe marginea drumului, nici un semn de viaţa în afara rarelor maşini care ne luminau cu farurile din sens opus. Soferul s-a dovedit deosebit de experimentat şi maşina sigură astfel că ne-am lăsat cu încredere în grija lor, că oricum n-aveam de ales. Pe parcurs ne-am oprit de trei ori, chipurile ca să ne mai dezmorţim, în fapt ca să mai tragem de timp, pentru a ne aduna cu alte autocare cu care urma să parcurgem ultima parte a drumului, în convoi; convoiul se insoţea cu două maşini militare ce trebuiau să ne protejeze în cazul unui eventual atac al extremiştilor fundamentalişti.

Ultima oprire a fost la o cafetaria în plin deşert - se crăpa de zi, era frig, eram obosiţi şi nedormiţi; câţiva beduini cu femeile şi copiii, dormeau pe nisip în jurul cămilelor, proptiţi de ele, beneficiind de căldura acestora. Femeile, cu capul şi faţa acoperite de li se vedeau doar ochii, purtau braţări de argint la braţe şi la glezne. Privirea lor misterioasă şi adâncâ promitea o frumuseţe stranie sub valul cu care îsi acopereau chipul. Turiştii sosiţi mai înainte mişunau în jurul vânzătorilor de turbane şi şaluri, sau pe la bar, sau la toalete. Au mai venit căteva autocare şi-am pornit în convoi, înşiraţi ca bomboanele de colivă pe soseaua care şerpuia larg prin deşert. Perspectiva ne era limitată de sinuozităţile drumului, iar în lateral de dealurile de stanca, nisip şi argilă roşie, de unde, în orice clipă, ar fi putut să ne atace Ali Baba şi cei partuzeci de hoţi. Nici fir de iarba, nici zgomot, nici mişcare - geneza şi apocalipsa se petrecuseră aici aproape în acelaş timp! Ne depărtam de malul mării pe care în cursul nopţii n-o vazusem, ci doar ii respirasem briza sărată şi, rătăcind prin pustiu, reveneam cap sud-vest spre Nil.

In Luxor unde ne aştepta vaporul cu care urma să ajungem la Assuan - limita sudică a traseului nostru -, autocarul ne-a dus până pe chei unde erau amarate o seamă de vase de croazieră, elegante, colorate, vesele. Unele nu mai prinseseră locuri "de parcare" şi erau aliniate în planul al doilea, lipite de cele care pluteau chiar la mal. Al nostru era la chei, dintre cele mai arătoase, cu trei punţi suprapuse, saloane, restaurant, bar, cabine cu baie-televizor-radio-figider. Iată-ne aşa dar picaţi într-un decor de film cu bogătani - covoare groase, lambriuri din mahon, lumini discrete, fotolii generoase, măsuţe din lemn dantelat încrustat cu fildeş, boys tuciurii îmbrăcaţi în alb servindu-ne băuturi răcoritoare într-o atmosfera înmiresmată de santal şi ambră, în timp ce de nici unde se auzea o muzică în surdină. Nu reuşeam să scăpăm de o oarecare senzaţie de impostură şi cred că dac-ar fi strigat cineva la noi, am fi rupt-o la fugă înapoi la sărăcia noastra. Cu răcoritoarele în mână am urcat pe upper deck - piscină, măsuţe, fotolii şi chese-long-uri din rafie, prelată şi umbrele de soare colorate. Am dormit puţin, am măncat şi am plecat să vizitam Luxorul...

Ar fi urmat partea cea mai plăcută şi instructivă: croaziera pe Nilul albastru-sineală cu maluri de palmieri, templele, necropolele, obeliscurile, statuile, nesfârşitele alei de sfinxi, toate din granit, negând vremelnicia; istoria sacră scrisă în limbajul pietrei; rafinamentul decoraţiilor şi estetica hieroglifelor; meşteşugăritul alabastrului; gradina hotelului Cataracts unde s-a filmat Moarte pe Nil şi unde-şi petrecuse mai toate crăciunurile Mitterand cu iubita lui secretă şi definitivă, inclusiv acest ultim Craciun; plimbarea pe Nil în feloca mânuită de doi nubieni negrii-abanos îmbrăcaţi în djalabii albe; nebunia bazarelor şi cum ne-am cumpărat djalabii fără să vrem; berile Feliciei şi formidabila ei vervă cu care ne făcea să murim de râs; interminabila întoarcere la Cairo în trenul de noapte, plimbările cu caleaşca prin vechiul Cairo, Muzeul de Arheologie cu cele patru măşti de aur printre restul comorilor găsite în mormântul lui Tutankamon şi trupurile morţilor eternizate în mumii; eleganţa noului Cairo, cosmopolit... Poate că toate acestea ţi le voi povesti prin viu grai, daca voi avea ocazia. Sau poate, oprindu-mă unde era mai interesant, am reuşit să-ti stârnesc curiozitatea şi dorinţa de a le vedea la faţa locului.

---

VIZUALIZĂRI: 2250 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI