Mini sejur

TIPĂREȘTE

Nu ne-am trezit prea de dimineață, că nu era cazul. Locația vizată, parcul național danez Vaderhavet are un specific aparte: condiționarea accesului dată de flux și reflux.

Parcul include și trei insule: Fano, Romo si Mando (care se citește Man’iu, că la ei „d” în cuvânt e consoană mută, drept pentru care nu mă prind de ce o mai scriu).

Pe de o parte, multe dintre speciile de păsări care cuibăresc aici și focile nu pot fi văzute decât la flux, când sunt nevoite să se apropie de mal. Pe de altă parte, la Mando nu se poate ajunge decât pe un istm care este inundat și impracticabil la flux. Toți cei cu care am vorbit au zis că e o experiență unică să te duci pe insulă cu „traktorbuss” , adică un autobuz tractat de un tractor cu roți mari, dar are o singură cursă dus-întors pe zi.

Pe la 09.40 am ajuns la locul de îmbarcare. Surpriză! Peste tot în Danemarca (sau cel puțin pe unde am fost, de la sud la nord și de la vest la est) plata cu cardul e de bază și mobile payment, adică plătești cu o aplicație de pe mobil. Despre cash, numai de bine... Surpriza a fost când casierul (și șofer de traktorbuss) a zis că pot plăti DOAR cash, în coroane sau euro. Cum aveam numai lei, mi-a dat sugestia ca la marketul de pe insulă să cumpăr ceva și să cer să-mi dea de pe card și 100 coroane (vreo 70 lei) să achit călătoria.

În sfârșit, îmbarcați, așteptăm plecarea planificată la 10.00. Pe la 09.57 (m-am uitat la ceas) șoferul a intrat într-o viteză incredibilă pentru volumul lui (cam 1,70m și peste 0,1 t): a strâns casa de marcat și registrul din coșmelia unde a funcționat casieria, le-a pus în portbagajul mașinii lui, și-a luat pudelul supraponderal în cabina tractorului și, cu 10 sec după ceasul meu înainte de ora 10.00, a „decolat” .

Călătoria durează 35-45 minute (35 la dus, 45 la întors, veți vedea de ce).

Drumul e pavat cu piatră și are suprafața acoperită cu criblură, cu totul cred că e cam de peste 1 m peste nivelul mării și nu prea se văd aluviuni, deci cred că a fost cam vrăjeală treaba cu inundatul drumului, probabil ca să țină afluxul de turiști auto cât mai departe.

Peisajul e puțin neașteptat, cu un fel de garduri scunde formate din două rânduri paralele de pari, probabil destinate să oprească aluviunile aduse de flux și să ajute la extinderea uscatului.

Pentru a avea o imagine mai clară, trebuie spus că insula are cu totul cam 7,5 kmp și, după unii, 40 de locuitori permanenți, iar după alții vreo 70. Două preocupări de bază: cultivarea pământului și creșterea animalelor. Turismul probabil nu e prea atractiv pentru localnici, de asta cred că nu am găsit decât un singur loc de cazare cu 3 camere (ocupate, evident!) și un camping mic, mic.

După marea inundație din 1981, când insula a fost acoperită de 2 m timp de mai multe săptămâni, guvernul danez a luat măsuri și a fost construit un dig de aproape 6 m înălțime pe tot perimetrul insulei (nu am putut să nu mă gândesc la mobilizarea enormă de resurse și probabil timpul scurt de realizarea și cam cum ar fi fost la noi...). În interiorul digului este un drum, mare parte asfaltat, care permite accesul turiștilor.

Ajungem în sat, se oprește traktorbuss-ul și șoferul ne precizează că plecarea va fi la 13.30 fix și am înțeles că „fix” la el/ei nu e o chestie relativă, ca la noi...

Rezolv problema plății așa cum mi s-a sugerat și întreb șoferul dacă se pot închiria biciclete. Răspunsul este pozitiv și mă trimite înapoi la magazin. A, să nu uit: vânzătoarea era o bătrânică simpatică și zâmbăreață de vreo 80 ani care vorbea chiar bine engleza. Îmi spune costul (foarte ieftin la ei – 25 lei/4 ore) și îmi cere cardul. Il dau, scoate din casa de marcat echivalentul în coroane și mi-l pune în mână, indicând unde găsesc locul de parcare a bicicletelor. Mă vede nelămurit și îmi spune că acolo voi găsi un fel de cutie a milei unde se pun banii (vrând, nevrând m-am gândit imediat dacă acest sistem ar funcționa la noi, vreodată...).

Gata, suntem și „motorizați” ! Începem deplasarea pe perimetrul insulei. Da, doar perimetrul poate fi vizitat deoarece tot interiorul insulei este parcelat și încercuit cu garduri, fiind teren agricol.

Păsări – sumedenie! Cam ca în Delta noastră, cu diferența că aici păsările sunt mult mai relaxate în preajma oamenilor, cuibărind de multe ori la câțiva metri de marginea drumului. Păsări multe, frumoase și colorate. Scoicari fără număr cuibăresc pe insula asta, mulți precum ciorile la noi.

O zi neobișnuit de frumoasă pentru Danemarca, fără niciun nor și cu un real pericol de insolație și deshidratare, în lipsa celor necesare. Ne-am întors cu ceva timp înainte de 13.30, cu grija evidentă să nu rămânem peste noapte aici, nu că nu ne-ar fi plăcut de altfel, dar mai erau și altele în plan...

Stupoare! Traktorbuss-ul nostru nu mai era în parcare unde era doar un tractor care avea atașată o remorcă enormă, acoperită cu un fel de coviltir și pregătită pentru transport pasageri. Remorca era plină de o gașcă de „scandalagii” cu vârste între 5-10 ani.

Mă interesez și aflu că „al nostru” plecase la 12.50 și șoferul a zis că ne întoarcem cu remorca. Decalare în timp greu de crezut, dar... Apare șoferul care între timp udase niște straturi de flori din centrul satului (aveam senzația că sunt pe altă planetă – ce treabă are șoferul unei firme cu florile dintr-un sat???), le strigă ceva copiilor care fac o hărmălaie și mai mare și vreo 10 coboară în fugă și se alinie în fața tractorului. Șoferul îi ajută apoi pe rând să se urce în cabina enormă, bineînțeles cu gălăgia aferentă! Suntem și noi invitați să luăm loc în remorcă unde acum era spațiu suficient. La finalul îmbarcării călătorilor, șoferul urcă și două biciclete cu motor aparținând unor bătrânei care au venit cu mijloacele proprii de transport.

Plecăm. Hurducăituri ca în remorcă (soția îmi șoptește scurt că nu a mai mers cu remorca de când era mică...).

De la ieșirea din sat, traktorul o ia la dreapta, părăsind drumul și continuând deplasarea prin zona inundabilă a istmului. La venire am văzut undeva spre sud o linie paralelă de copăcei în zona inundabilă dar nu le-am înțeles rostul până la întoarcere când am constatat că erau destinați limitării căii favorabile de acces, adică indicau limitele drumului inundat. Asta de fapt era chestia unică de care ziceau toți! Și chiar a fost!

Cam așa e în excursie pe insula Mando.

---

VIZUALIZĂRI: 414 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI