Două zile în Gironde

TIPĂREȘTE

Marcel ne atrăsese atenția că, în weekend-ul Sfintei Marii, șosele din Hexagon devin uriași anaconda, care sugrumă orice tentativă de mișcare. Eh, gândeam noi, obișnuiți cu DN1 la ceas de duminică, pe înserat, nu poate fi chiar atât de rău. Mai ales după calmul breton…

Am părăsit Tyez An Eol dis de dimineață, cu gândul să străbatem cei 700 de kilometri, până la Merignac, de la periferia Bordeaux-ului, în tihnă, pe drumuri naționale, fără taxă, eventual cu un popas în La Rochelle, doar pentru a savura pe viu paginile îngurgitate pe nerăsuflate în copilăria de mult apusă, în care trăiam, virtual, aș spune azi, aventurile celor trei mușchetari. Sau, măcar, o oprire de un selfie la Cognac, ca să simțim aievea izul celor care au cucerit lumea cu licoarea lor…

Vezi, să nu!

După ce am depășit Lorient-ul, postul de radio a comutat automat pe informații și o voce blajină a anunțat existența unui bouchon către Vannes. Mare brânză, mergeam pe autostrada de Nantes, cu două benzi sănătoase, ce se putea întâmpla?

Ei, bine, un bouchon… Dacă, în România, s-ar fi produs un ambuteiaj doar pe sfert din acela, ar fi sărit în aer televiziunile, facebook-ul s-ar fi blocat de rapiditatea mesajelor și guvernul ar fi sucombat într-o moțiune de cenzură… Ca să nu mai vorbesc despre reclamațiile la Parlamentul European! Pentru că cele două benzi nu că erau pline cu mașini, dar se stătea. Efectiv, nimeni nu mișca, de parcă s-ar fi pus o barieră invizibilă undeva, la kilometri distanță. Și nimeni nu părea impacientat, nimeni nu claxona sau, măcar, să arate vreun deget. Doar timpul curgea, inexorabil…

Iar când am văzut că trecuse binișor de amiază și nu ajunsesem încă la Nantes (oraș prin care preconizam să trecem cu vreo două ore mai devreme, fiind situat cam la jumătatea drumului nostru), am decis să părăsim DN-ul în favoarea Péage-ului, a autostrăzii cu plată. Așa că am zburat de la Nantes la Bordeaux, cu o oprire de voie la un Aire de… Dar pot spune că am avut noroc, deoarece, tot de la radio am aflat că, în spatele nostru, la doar o jumătate de oră, bouchon-ul își întinsese tentaculele și peste autostrada cu plată – a doua zi ni s-a spus că cei prinși acolo au ajuns la Bordeaux mult după miezul nopții…

Fiecare cu destinul lui...

Căci, din goana mașinii pe o șosea relativ liberă, admiram hectarele de viță de vie și indicatoarele maronii care te îmbiau către un castel sau altul, pentru o degustare din licoarea lui Bachus. Intram în vechea Gasconie! Doar coșmarul, căruia îi simțeam suflarea în spate – de parcă vedeam în oglinda retrovizoare, ca pe niște zombie dintr-un film de doi bani, hoardele de autovehicule care se târau, tânguindu-se – ne-a determinat să nu ne oprim și să ne continuăm fuga, în țara lui d’Artagnan...

Adică în revoluționara Gironde, căci, nu-i așa, după ce a distrus castele și vieți, într-un delir născător de lumi, tăvălugul schimbărilor, după ce a decapitat un rege, a dus la rearanjarea administrativă a Franței – dar nimic nu e nou sub soare, doar se repetă. Chiar dacă, după băile de sânge curs sub ghilotină, câțiva ani, denumirea noului departament a fost schimbată, doar ca să nu mai amintească de vehemenții girondini... Bine, nici nu se putea altfel, pe aceste pământuri cu istorie frământată. Probabil că doar vinurile de Bordeaux, de la eliberarea de taxe din vremea stăpânirii engleze, să facă numitorul comun, peste veacuri – căci, da, Plantageneții, prin căsătoria unuia dintre aceia cu Alienor de Aquitania, au pus stăpânire pe mare parte din zona costieră a Guyanei și a Gasconiei. Pe care au ținut-o, parte a regatului de peste Canal, timp de trei veacuri, până la Războiul de 100 de ani. Dar, sincer, oare nu vikingii normanzi au deschis cutia Pandorei? Deoarece nu răbufnirile de orgoliu ale lumii celte au declanșat valul de furie și revendicări – acelea îți găsiseră sfârșitul în vechea lume bretonă – ci, mai degrabă, pretențiile normanzilor englezi, de acum, pentru moșiile străbunilor lor de dincolo de Mânecă... Da, aceia mânați la luptă de Bastard!

Dacă Franța nu exista, trebuia inventată!

Dar, parcă, am mai spus asta... Însă merită repetat!

Pragmatic, însă, dincolo de reveriile transtemporale, în mica, dar cocheta cameră a hotelului Altica din Merignac, am luat decizia să renunțăm la planificata expediție pe Traseul vinului, adică un tur de vreo 150 de kilometri, după cum era prezentat în Ghidul de călătorie al unei binecunoscute edituri de profil. Nu de alta, dar, chiar la intrarea în Bordeaux, după ce am părăsit Péage-ul, ne-am alăturat unui bouchon de zile mari. Doar intersectasem șoseaua către Biarritz și, mai departe, Spania. Iar francezii se grăbeau într-acolo, de parcă pariaseră să își părăsească domiciliile toți, în același weekend! Din fericire, după ce am traversat uriașul pod peste Garonne, cu o întrevedere de-o clipă a orașului, am lăsat de-o parte șuvoiul auto, pentru a intra în Merignac, cu peste trei ore întârziere, față de cele mai sumbre previziuni ale dimineții. De fapt, Marcel și al său Tyez An Eol păreau deja din alt film acum, la căderea întunericului...

Deci, pentru a evita eventuale ore pierdute în trafic și pentru că, la volan fiind, nu mă puteam bucura de bucuria degustărilor – deși, poate, decizia a fost mai sănătoasă pentru ficat – am replanificat cele două zile, cu harta și internetul în față.

Așadar, a doua zi, la răsărit, am cotit-o spre vest, după vreo 15 minute de înghesuială pe aceeași șosea către Biarritz. Pentru că ne-am îndreptat spre punctul de atracție al zilei, Dune du Pilat... Interesant este că, în iarnă, când puneam la cale traseul, nu intenționam să ajungem acolo, dar un articol citit chiar aici, pe AFA, ne-a schimbat părerea. Așadar, după alte două buchoane de neînțeles, am ajuns pe linia dreaptă către dune. De altfel, pe tot parcursul periplului ne-am lovit de aceste ambuteiaje, fără să fie generate de vreun accident sau de vreo porțiune de drum în lucru. Pur și simplu, se bloca circulația pe vreo 10 – 15 kilometri, ca, mai apoi, lucrurile să revină la normal.

Mi se pare naturală întrebarea ce treabă a avut Pilat (din Pont) cu această formațiune nisipoasă mobilă, de la capătul celălalt al lumii (guvernatorului roman, evident). Mai ales că francezii le mai denumesc Dune du Pyla... Cum lucrurile sunt întotdeauna mai simple decât par, răspunsul este, de asemenea, simplu. De-a lungul ultimelor veacuri, nisipurile purtate de vânturile oceanului s-au tot plimbat peste țărm, până la poalele pădurii, formând tot felul de movile. Or, tocmai, în dialectul occitan vorbit în Gasconia, la movilă se zice pilhar... Iar denumirea actuală, Dunele Pilat, este de dată recentă, din prima jumătate a secolului XX, când rechinii imobiliari au mirosit potențialul zonei din jurul Bazinului Arcachon. Și uite așa s-a mai spulberat un mit. Zău, eram pregătit să înghit, cu fulgi cu tot și fără desert, orice poveste care îl făcea pe Pilat – sau măcar pe nevasta-i, creștinată – un refugiat pe meleaguri atlantice, oarecum asemănătoare cu istoria romanțată a merovingienilor descendenți din Sara, fiica Mântuitorului...

Ca să ajungi la dune, lași drumul către Arcachon la dreapta și urmezi linia pădurii. Acolo unde, pe margine, sute de șoferi își abandonează mașinile, pentru a merge, pe jos, la destinația finală. Veseli, sporovăie de una, de alta, neștiutori că, în spatele lor, un polițist pe motocicletă, cu cizme negre, lucioase, împarte cu dărnicie, sub ștergătoarele de parbriz, tichetele de amendă. Dar este o lecție bine învățată, să parchezi numai în locurile special amenajate. Chiar contra cost. Poate că de aceea am mai găsit loc, printre copacii înalți, pentru că ei, ceilalalți, au preferat amenda...

Nimic nu anunță, pe cărarea ce pornește din parcare, prin pădure, pe lângă restaurante și magazine de nimicuri turistice, miracolul dunelor... Doar nisipul, care îți pătrunde în încălțări, la un moment dat și mulțimea așezată, care pe trunchiuri de copac, care pe jos, descălțându-se, îți atrag atenția. Pentru că, aici, nimeni nu este încălțat. Dar știam asta și, prevăzători, ne-am dotat cu rucsacele necesare pentru a adăposti apa, un sandvici și, de curele, atârnate, încălțările.

Duna, în sine, este impresionantă. Da, că se înalță la 110 metri, că se lățește pe mai bine de o jumătate de kilometru, până la ocean și, mai ales, că se întinde peste vreo trei kilometri, citisem de-a lungul cărării. Plus mândria locală, cum că este cea mai mare dună de nisip din Europa. Da, este un monstru! Iar lumea, cuminte, se încolona pe scara lungită pe panta abruptă. Furați de spectacolul turiștilor-cangur care coborau din vârf în salturile celebrelor mamifere australe și, mai ales, amuzați de cei cărora nu le ieșea mișcarea și ajungeau jos mai degrabă precum țestoasele din Galapagos, adică pe burtă, ne-am încumetat să urcăm pieptiș, pe nisipul încins. Mare greșeală, căci, pe la jumătatea distanței, am abandonat, tacit, mergând în diagonală către scară. Iar acolo, fără ca nimeni să comenteze, am fost lăsați să trecem pe sub banda elastică de susținere, nici eroi, nici victime, ci, pur și simplu, vilegiaturiști prinși în vâltoarea descoperirii.

Iar nisipul acela, dens, ca pulberea de aur, se ridică aproape vertical din pădure, aproape oximoronic (permisă-mi fie licența!) Clar, nu își are locul acolo, în mijlocul unui verde montan, dar este acolo, tocmai pentru bucuria milionului de turiști care îl calcă anual. Și a cangurilor, dar și a țestoaselor care, după ce se ridică, cu gura plină de nisip, râd mânzește și încearcă din nou...

Sus, însă, surpriza este totală. Nu am fost în Sahara, dar îmi imaginez că e la fel. Nisip nesfârșit în stânga și în dreapta, înainte și înapoi. Poate ceva mai cald... Și, cu siguranță, fără sutele de pelerini care făceau plajă, aproape călcându-se pe bătături, deși loc era destul. Dar, poate, pentru că se simțeau stingheri, într-un peisaj nepământesc, se căutau, pentru siguranță. Iar în zarea cealaltă, alt oximoron... Albastrul nesfîrșit al oceanului, brăzdat de velele albe ale iahturilor de promenadă. Undeva, spre nord, luceau acoperișurile din Arcachon, iar în față, mici, precum niște soldăței de plumb, nenumărați anonimi erau debarcați pe nisipurile de pe Banc d’Arguin. Îți vine să alergi și să strigi, ca un copil și chiar o faci, puțin mai încolo, căci Duna este generoasă, de-a lungul celor trei mii de metri. Cu greu te decizi să cobori, oblic, cât mai oblic, paralel cu pădurea, ca să prelungești cât mai mult senzația stranie, atunci când tălpile goale se afundă în pulberea fină și caldă.

Iar restul după-amiezei îl petreci la plajă, o plajă adevărată, dincolo de pădure, dintre cele care se întind de-a lungul lui Route d’Arcachon a Biscarrosse. Și te îmbăiezi în apa caldă a Oceanului Atlantic, cel adevărat, nu acoperit de golfuri sau de diverse intrânduri continentale...

Seara, târziu, am ocolit bouchon-ul din dotare, părăsind DN-ul pentru un drum județean paralel, prin sate așezate, atât de diferite de cele din nord.

Iar ziua următoare am dedicat-o vizitării orașelor. Dimineața am setat GPS-ul către Bordeaux, căutând o parcare cât mai centrală. Și am găsit-o, în subteran – deși nu recomand asta ca o bună idee, fiind de două ori mai scumpă decât parcările de suprafață, ceea ce mi s-a părut anacronic. Oricum, la doi pași de centrul vechi, între Garonne și Universitate, nu am comentat.

Bordeaux, vechiul Burdigala, colonie înfloritoare romană, apoi marcă francă, sub dinastia lui Meroveu, poartă de intrare în Ducatul Vasconiei (Gasconia sau Țara Bascilor de dincoace de Pirinei), orașul are o istorie zbuciumată. Și, precum toată coasta de vest, a opus o rezistență demnă de o vestală la alipirea cu viitoarea țară mamă, Franța. Poate alianța de conjunctură cu Charlemagne, pentru a se apăra de sarazinii cei cuceritori, din Iberia vecină să arunce o pată neagră asupra orașului, căci, spune istoria, adevăratul dezastru de la Roncevaux lor li se datorează, acestor basci de la nordul Pirineilor și nicidecum musulmanilor spanioli și, o dată cu el, cântecul trist al lui Roland și al ariergărzii carolingiene...

Altminteri, Bordeaux nu mi s-a părut un oraș ieșit din comun. Ca toate așezările urbane din Hexagon, nu este foarte populat – Franța este rurală – dar a fost restaurat integral, încât, deși se spune că era renumit pentru fațadele înnegrite de funingine și vreme, azi, centrul vechi pare scos din cutie. Iar preumblarea de voie, de la Primărie, cu popasul la Catedrala orașului, veche de aproximativ un mileniu, pe stradelele străjuite de clădiri paralelipipedice, rupte, parcă, din decorul sfârșitului de veac XVIII, te poartă într-o lume contradictorie, marcată de moderne magazine și străvechi colțuri întunecate. Personal, nu l-aș considera o țintă turistică – iertată-mi fie concluzia – ci, mai degrabă, loc de întoarcere pentru incursiuni în nordul Gasconiei.

De aceea, spre prânz, l-am părăsit, fără regrete, pentru stațiunea litorală Arcachon, port în golful cu același nume, de la poalele Dunei Pilat. De altfel, orășelul este dovada vie a unei viziuni revoluționare care aducea scalda în apele mării de la o întâmplare mai degrabă nefericită la aproape o necesitate fiziologică, deoarece Napoleon al III-lea a fondat orașul, pe la mijlocul veacului al XIX-lea, cu acest scop. Iar dezvoltarea lui, acolo, în nisipurile din fața pădurii de pini, a fost fulminantă, depășind, azi, mai vechii vecini, de care a și depins administrativ o bună perioadă.

Stațiunea nu se compară cu altele, mai cu ștaif, din Hexagon, nici măcar cu Biarritz-ul din sud, dar este cochetă și suficient de mondenă, cât să satisfacă fițele regionale. Cumva, dacă îmi este permisă comparația, ar fi un fel de Eforie Nord față de Mamaia… Are o promenadă umbrită de palmieri și liniștită, iar plaja, cuprinsă între cele două porturi, oferă suficient spațiu doritorilor de soare. Străzile sunt paralele cu plaja, într-un amfiteatru cu gradenele urcând pe dealurile care înconjoară golful. E adevărat, hotelurile sunt scumpe…

Și cum altfel să închei ziua, decât pe plaja Petite Nice, de la poalele Dunei Pilat, de unde poți să admiri curajoșii parapantiști lansați de pe coamele nisipoase?

---

VIZUALIZĂRI: 3993 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI