Câteva restaurante faine în Stresa și împrejurimi

TIPĂREȘTE

Bucătăria italiană este, după mine, una dintre cele mai sofisticate și surprinzătoare din lume; totdeauna mă minunez ce simfonie de arome poate să iasă din doar 3-4 ingrediente, fie în combinații clasice, fie într-unele la care nu m-aș fi gândit în veci! E de la sine înțeles așadar că abia aștept să mă răsfăț papilele gustative (și suflețelul, desigur) ori de câte ori zeii binevoiesc a-mi abate drumurile prin Peninsulă!... Ceea ce am avut parte – slavă Cerului! – și cu ocazia mini-vacanței despre care tocmai v-am povestit, în zona Lacului Maggiore. Haideți să dezbatem mai pe larg!

Al Buscion, vineria & bistrot – Stresa, Via Principessa Margherita, 18 (centrul vechi)

Am fost inspirați să nu rămânem pentru prânz la hotelul nostru, de fapt ne-am uitat pe hartă și am văzut că eram foarte aproape de centrul vechi și că acolo vom găsi, cu siguranță, o sumedenie de mâncătorii. Ceea ce e adevărat, doar că nu toate erau deschise, probabil din motiv de extrasezon. Suficiente totuși cât să avem de unde alege...

Al Buscion a fost printre primele ce ne-au ieșit în cale și nu știu exact ce ne-a făcut să ne oprim, căci nu pare cine știe ce din afară. Ocupă parterul unei clădiri cu puține etaje (2?), așa cum sunt majoritatea prin zonă, are ferestre fumurii uriașe și o terasă îngustă și umbroasă (brr!) pe toată lungimea cârciumii. Terasa asta, dotată cu niște scaune haioase care imită dopurile de plută (cred că asta ne-a atras! ????), am găsit-o goală prima dată, dar în serile următoare, trecând pe-acolo, n-ai fi avut loc să arunci un ac (în ciuda temperaturilor nu chiar prietenoase) ! Ce-i drept, la terasă în Italia nu-ți cere nimeni green pass și în plus ai voie să pipezi cât dorești fără să dai socoteală nimănui.

Noi nu suntem fumăcioși și dacă am văzut terasa goală, apoi așa am lăsat-o; ne-am gândit că mai bine ne-ar fi înăuntru. Înăuntru – surpriză! În prima secundă, chiar am crezut c-am greșit și c-am nimerit într-un magazin-ceva, pentru că dădurăm nas în nas cu un fel de galantar uriaș plin cu roți de brânzeturi, rulouri de salamuri uscate și hălci de șunci... pardon, prosciutto. Ne-au dat curaj structura gen bar de deasupra și rastelurile încărcate cu zeci de sticle de vin, ce tapetau pereții. Ne-a dat curaj și tânăra mascată care ne-a întâmpinat și ne-a invitat să ocupăm una din puținele mese rămase libere (oricum, puține sunt de toate).

Ne-am făcut comozi; vorba vine, că nu prea aveam loc să ne punem gecile, nici nu mai știu ce-am făcut cu ele, le-om fi făcut sul și le-om fi îndesat pe undeva. Meniul ne aștepta pe masă, dar zău dacă ne-am lămurit în vreun fel! Tânăra ne-a scanat mai întâi green pass-urile, apoi ne-a explicat că ar putea să ne compună un platou cu produse din galantar, la alegere, dar că au și câteva chestii deja gătite care nu figurează în meniu. Niciunul dintre noi n-avea chef de rogodele (brânză & mezel), așa că ne-am concentrat pe oferta zilei, din care am ales câte o porție de gnocchi cu cremă de brânză (nu le-am reținut pe celelate). A, și câte o berulă!

Evident, am primit repejor berulele, reci și aromate (ceva soi local, ni s-a spus; „totul e local la noi!” ), împreună cu o cutiuță în care se aflau un fel de grisine de casă, de mai multe feluri – extrem, extrem de gustoase, mai ales cele cu ceapă! V-am zis eu! Pune ceapă în niște scovergi, presară niște ierburi și vezi ce-o să iasă!... Începutul era bun.

Am fost un pic dezamăgiți când ni s-au adus gnocchi; dezamăgiți de mărimea (mai bine zis, micimea) porțiilor. Am zis nu-i nimic, mai comandăm ceva pe urmă... Prima îmbucătură – îmmm... Dumnezeule! Nu știu din ce era făcut sosul ăla, pot să-mi dau cu presupusul, ceva brânză din galantar și probabil smântână, un strop de piper și ce-o mai fi fost pe-acolo... Demențial, vă jur! Și culmea e că la final aproape că ne săturaserăm! ???? Lasă, nu mai luăm nimic, mai mâncăm și diseară!

Doar că tânăra ne-a simțit și ne-a ispitit: un dolce?! he?!... Avem aia și ailaltă, proaspete, făcute de noi aici, acum... Mie mi-a sunat bine meringata, iubesc bezeaua sub orice formă, Tati și-a luat ceva care conținea cuvântul whisky. Supriza a fost pe măsură și de data asta; prăji a mea era o combinație suavă și delicioasă de bezea și cremă de vanilie, iar Tati a primit o tăviță lunguiață cu 3 mici recipiente: guguloi de ciocolată, sorbetto de... nu-mai-știu-ce și, desigur, un păhărel cu whisky. Drept digestiv.

Nota a totalizat 40,5 euro și am achitat-o cu cardul. Și – culmea! – nu conținea binecunoscuta coperto, bacșișul mascat al italienilor. Arrivederci, Al Buscion, ne-a plăcut la tine!

Ristorante Pizzeria Il Portico – Stresa, Via Ottolini, 9 (tot centrul vechi)

Am recidivat în centrul vechi în aceeași seară, întâi pentru o plimbare de prospectare, din care am ales Il Portico. Bine că nu ne-am uitat pe GoogleMaps, că nu l-am fi ales, are notă sub 4/5! Am fi greșit să nu-l alegem...

La fel – parterul unei clădiri istorice plus terasă exterioară, de data asta măricică, acoperită și îmbrăcată într-un fel de folii transparente; din loc în loc sunt montate lămpi încălzitoare, ceea ce te face să nu-ți pese dacă primești masă înuntru sau afară la mijloc de noiembrie, seara. Să fiu cinstită, ne-au întrebat, vreți înăuntru sau afară? Am ales terasa. Ne-am mirat că nimeni n-a fost curios despre green pass-urile noastre, abia (mult mai) târziu ne-am explicat: păi, e terasă, adică e afară! Pe bune?! Mă rog...

Ne-a preluat un nene ospătar, de asemenea mascat corespunzător (adevărul e că în Italia n-am văzut niciun lucrător HoReCa să nu poarte corect mască!) și ne-a lăsat câteva minute să studiem meniurile. Nu le-am pozat, dar țin minte că nu mi-au produs nicio surpriză. Am optat pentru filetto di manzo (eu) și orata (doradă) in crosta (de cartofi) (Tati) și, ca să fie și ceva fibre, o porție de verdure alla griglia. A, normal, câte o berulă!

Au venit berulele, au venit și grisinele, de data asta ambalate în niște punguțe, astea clar nu erau home made, totuși gustoase și ele (că nu ne-am putut abține să nu gustăm... un pachet din cele 2!). Am primit mai apoi și-un coș cu pâine, pe care nu l-am regăsit la final pe notă, deci „ca cadou” . Nu după mult timp au apărut și restul preparatelor; cărnița mea învelită într-un sos delicat și delicios (ceva lămâios), orata doar se ghicea, ascunsă de cartofii rași și rumeniți frumos la cuptor, iar verdure-le însemnau felii de vinete și dovlecei perpelite pe grătar și apoi stropite cu ulei de măsline. Când credeam că gata, s-a terminat, am mai primit o farfurie cu cartofi copți cu rozmarin; cică făceau parte din porția mea. Să fie primit!

Bun, bun, bun – totul! Șimplu gătit și atât de bun! Oare ce nemulțumiri or fi avut băieții și fetele care au dat notă proastă cârciumii ăsteia?! De curiozitate, am citit câteva păreri – copilării și aroganțe... Cum să nu fii mulțumit?! Curat, servire ireproșabilă, mâncare gustoasă!... În loc de desert, am mai luat câte o bere mică. Total-general – 66,5 euro, dintre care coperto 2 de căciulă; deh, obrazul subțire... Hai, pa, Il Portico, și la tine ne-a plăcut!

Caffé Verbano – Cannobio – Piazza Vittorio Emanuele III, 21

Prânzul zilei următoare ne-a prins în ultimul orășel italian de pe țărmul vestic al lacului, înainte de granița cu Elveția. De fapt, prânzul cam trecuse, chiar am avut emoții că n-o să mai găsim nimic deschis (pățiți fiind de atâtea alte ori! ; în Italia prânzu-i prânz, pe urmă vine siesta, când ne hodinim și cine n-a apucat să mănânce... asta e, să aștepte pân’ la cină!).

Cannobio are o micuță faleză superbă, plină de terase, una lângă alta. Tati s-a repezit la una dintre ele, ochise o masă liberă în prima linie, „cu view” . „Tati, ăsta nici măcar nu-i restaurant! Uite ce scrie: caffeteria, bar...” Tati nu s-a lăsat: „Uite ce au oamenii ăia în farfurii!” Mda, mâncare... Așa că ne-am așezat.

S-a înființat imediat tânărul riguros costumat și mascat, dimpreună cu câte un meniu, îndemnându-ne să-l aprofundăm. Cred că doar a vrut să câștige timp, din moment ce după 5 minute a revenit cu 2 tăblițe pe care erau scrise cu cretă albă preparatele zilei (am mai întâlnit chestia asta și prin alte părți prin Italia). Adică după ce ne-am bătut capetele să compilăm, a trebuit s-o luăm de la capăt... Atâta necaz s-avem noi... Bine, meniul restrâns era doar în italiană, dar cât de greu să fie să pricepi ce înseamnă paccheri di gragnano con pesce spada e crema di pistacchio?! Pește și fistic, ce-i așa complicat?!

Asta am luat eu. Tati a luat ceva cărniță (ossobuco). Și-o limonadă. Un pahar de vin roșu pentru mine, că nu-s șofer.

Ospătarul nostru a revenit în curând și-a acoperit nuditatea mesei cu câte un suport de farfurii, pe care a așezat tacâmuri înfășurate în șervețele. Băuturile le-am primit repejor, iar până să vină mâncarea, am făcut (eu) un tur foto de zonă (aurită de razele soarelui; zona, nu eu). M-am întors la timp, farfuriile aburinde tocmai soseau.

Paccheri sunt niște paste ca niște tuburi foarte groase. Iar aici, pe malul lacului Maggiore, în romanticul Cannobio, am mâncat cele mai bune paste din viața mea! Nu exagerez deloc. Sosul era bogat în fistic și aromat, avea și ceva roșioare, iar deasupra trona un guguloi de burrata cremoasă!... Un deliciu!... Și extrem de sățios. Tati s-a declarat la fel de încântat, dar am gustat și eu un pic să mă conving și da, friptura se topea în gură, rizotto ce-l acompania avea o savoare fină de șofran...

Nota de plată a adunat 43,30 euro. Fără coperto, din nou. Ce-o fi cu oamenii ăștia?! Pa, Verbano, ai fost de nota 11!

Ristorante Venus – Orta San Giulio, Piazza Mario Motta, 50 (Lacul Orta)

Orta San Giulio a fost, probabil, cea mai frumoasă surpriză a micii noastre vacanțe. Adică nah, Maggiore știe toată lumea, dar Orta?!... Come si dice? Nestemata ascunsă a Piemontului...

Din nou ne-am grăbit să prânzim, chiar dacă nu ne era prea foame; într-un fel, Italia ne obligă să fim mai ordonați cu mesele, altfel noi am mânca târziu de prânz, și mult, iar seara nu ne-ar mai fi foame... decât aproape de culcare... În față ni s-a deschis deodată perspectiva halucinată a pieței mari o orașului, cu furnicarul ei, cu clădirile scorojite, dar impunătoare, cu terasele dinspre lac – acest tablou efectiv ne-a luat piuitul!

Am ochit-o pe Venus de la distanță, are o terasă ce o înconjoară din 2 părți și coboară până în buza apei. Fețe albe apretate, lumânări, glăstruțe – fiță de fiță, ce mai! Nu era frig, era înnorat însă, cam stătea să plouă, dar pe noi acest lucru nu ne-a impresionat, mai ales că tocmai se eliberase o masă din cele 3, chiar în linia întâi, cu vedere nerestricționată spre Isola San Giulio! Dacă am fi venit pe vreme mai bună, n-am fi prins noi masa asta în vecii vecilor!

Am primit permisiunea de a ne așeza acolo după ce masa a fost debarasată și fața albă scrobită a fost înlocuită cu altă față albă scrobită. Am primit și meniuri. Am comandat supă de ceapă cu rozmarin, piept de rață și fish&chips. O sticlă mare de aqua frizzante și un pahar de vino rosso pentru ne-șofer (moi).

Tocmai ce primiserăm băuturile, că am simțit câteva picături fine, răzlețe pe mână. M-am rugat fierbinte: te rooog, lasă-ne să mâncăm și pe urmă poți să ploi cât vrei! te roog, că nu mai pupăm noi așa masă cu vedere! Rugăciunile mele au avut efect și ploaia avea să înceapă abia pe drumul de întoarcere spre casă...

Între timp, ne-am făcut de treabă cu pozele și cu... rațele! Era o gașcă întreagă, câteva familii, presupun, după culorile penajului. Ca la un tainic semnal, s-au adunat deodată din mijlocul lacului și și-au luat avânt spre mal, stârnind zâmbetele mesenilor și pe-ale celor ce se mai aflau prin zonă, din întâmplare... Evident, doreau mâncare, exact ca niște cățeluși se comportau! Se apropiau de mese, prindeau bucățile de pâine din zbor, se depărtau să le savureze singure, se băteau între ele... Inclusiv jumătate din chiflele noastre călduțe și delicioase au ajuns în burticile rațelor alintate!

Supa a venit prima, groasă și fierbinte. A fost mai mult pofta lui Tati, am gustat și eu, nu mi-a plăcut prea tare, mi s-a părut prea pregnantă aroma rozmarinului. A trebuit să aștept să termine Tati supa ca să primim și felurile principale. Care au fost prezentate într-un mare fel și foarte gustoase, porțiile însă un pic cam mici. Peste rață era un sos brun, mai aveam și un smac galben cu gust de șofran prin farfurie, iar drept garnitură un cartof de mărime medie umplut din abundență cu o cremă fină de brânză. (Acuma sunt cârcotașă, dar știu foarte bine că așa arată porția corectă de rață și porția corectă de cartof; ba chiar aș putea spune că, din punct de vedere nutrițional, brânza aia a fost cam în plus...) Iar fish&chips ca acolo, zău că n-am mai văzut! Erau bucățele de cod învelite în pesmet fin și prăjite, acoperite de chips-uri de casă; plus vreo 2 sosuri, dintre care unul tot ăla galben. Am mestecat bine, am savurat fiecare îmbucătură și ne-am trezit la final că ne-am săturat! De fapt, inițial am zis că om lua și desert-ceva, n-am mai luat, că ziua de noiembrie e scurtă și mai aveam de vizitat.

Nota a fost 62 de euro, dintre care 6 coperto (3 de căciulă). Hai, că a fost fain și la Venus! Și mâncarea, iar priveliștea neprețuită!

Ristorante Lago Maggiore – Stresa, Via Cavour, 36 (tot centrul vechi)

Era ultima seară a mini-vacanței și ploua cu spume. Inițial plănuisem să mergem pe Isola dei Pescatori (o mai găsiți pe alocuri și sub numele de Isola Superiore), una dintre cele 3 Insule Borromee, singura pe care nu se află chestii de vizitat, ci o sumedenie de mâncătorii. Deja aveam vreo 2 pin-uite pe-acolo, salvate de pe TripAdvisor... Bine, citisem că merită mai degrabă să vii ziua decât noaptea, că-s colțuri drăguțe, numai bune de admirat și pozat, dar nah, decât deloc... Pe drumul spre casă, m-am apucat a studia programul transferurilor, pe care-l primisem în prima zi de la centrul turistic. Ups! Ultimul ferry pleca din Stressa la 18:30, iar din Pescatori la... 18:00! Adică întâi trebuia să ne-ntoarcem și abia după aia să ne ducem!

Pare anapoda rău, dar vă jur că așa scria! Probabil că transferurile astea nu-s făcute neapărat în scop turistic, mai ales că ne aflam în extrasezon. Poate în plin sezon altfel stau lucrurile... Mai citisem că multe mâncătorii de pe Pescatori au inclus transferul din Stresa (pentru un tarif suplimentar), dar cred că ar fi trebuit să rezervăm în prealabil. În fine, nu ne-am mai bătut capul, eram obosiți și ploua cu spume, am zis că n-a fost să fie și-am pornit a țopăi printre băltoace până în centrul vechi, care nu era departe.

Pe Lago Maggiore (restaurantul) îl ochisem din prima seară, e la 2 pași de primul bistro la care am mâncat, pe o străduță laterală. Îl stalk-ărisem un pic pe Google și aflasem lucruri faine despre el, de exemplu că ar servi o pizza delicioasă. Și – ce să vezi?! – fix pizza aveam chef să mâncăm! Adică să nu degustăm noi această delicatesă la mama ei acasă?!

La fel, terasă acoperită și semi-închisă, încălzitoare, green pass no need. Am găsit masă într-un colț, n-am vrut să mergem înăuntru, temperatura era ok și ne-om sătura de „înăuntru” toată iarna!

Tati a mers pe clasici, și-a luat quatro stagione. Eu, în schimb, am dorit ceva mai sofisticat, se chema sapori di bosco (aromele pământului) și era pe bază de hribi; felii de hribi și pastă de hribi, combinate cu mozzarela, roșii și busuioc. De băut, ne-am luat câte o Birra Moretti roso, o varietate un pic ciudată, cu gust amărui, care nouă ne place, doar că o găsim mai rar.

Pizzele au venit repede, fierbinți și foarte gustoase. Măricele, de-abia le-am dovedit! Berea le-a acompaniat de minune! Am plătit 31 de euro, dintre care 3 coperto.

Concluzie: În Italia, precum în Grecia, e destul de greu s-o dai în bară cu mâncătoriile. Nouă, cel puțin, nu ni s-a-ntâmplat niciodată și nu pot să zic că am studiat intens pe unde să intrăm. Zona Lacului Maggiore ne-a impresionat teribil, nu doar din punct de vedere gastronomic! Și pentru că „am avut și succesuri, am avut și eșece” , ne bate foarte serios gândul să-i mai dedicăm cândva măcar o zi de vară până-n seară. Probabil într-o combinație cu Lacul Como sau... mai știu eu ce idei mi-or mai veni... Sănătoși să fim!

---

VIZUALIZĂRI: 1386 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI